Judicial substitution for administrative refund decision in tax proceedings limited to compelling processing under Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.03.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

1. în principal, obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului societăţii de a-i fi restituită suma de 30.041.174 RON, ce a fost achitată de societate în data de 05.02.2016 cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursa, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, şi obligarea pârâtei la restituirea efectivă către societate a sumei de 30.041.174 RON, inclusiv la efectuarea tuturor formalităţilor administrative precum emiterea deciziei de restituire corespunzătoare;

2. în subsidiar, obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, depusă la data de 10.09.2021, pentru care termenul de soluţionare a expirat în data de 26.10.2021;

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de acest demers judiciar.

Pârâta DGAMC a formulat întâmpinare prin care a solicitat şi admiterea excepţiei conexităţii şi conexarea cauzei la dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea de şedinţă din 19 mai 2022, Curtea a respins excepţia conexităţii invocată de pârâtă, reţinând că dosarul nr. x/2022 a fost soluţionat în data de 16.05.2022 şi faţă de obiectul celor două dosare. Prin aceeaşi încheiere, a amânat pronunţarea la data de 02.06.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 128 din 6 iulie 2022, Curtea a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la soluţionarea cererii de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013 formulate de reclamantă.

A admis în parte cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 15.000 RON.

2. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat recurs, pârâta recurând şi încheierea de şedinţă din 19 mai 2022.

2.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii introductive în sensul

- obligării intimatei la recunoaşterea dreptului societăţii de a-i fi restituită suma de 30.041.174 RON, achitată de societate cu titlu de impozit pe veniturile obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013

- obligării intimatei la restituirea efectivă către societate a sumei de 30.041.174 RON, inclusiv la efectuare tuturor formalităţilor administrative precum emiterea deciziei de restituire corespunătoare.

După ce a prezentat situaţia de fapt şi demersurile efectuate, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond nu a arătat care sunt argumentlee pentru care a omis să se pronunţe asupra fondului cererii de restituire, în condiţiile în care fusese învestită în acest sens în temeiul art. 8 şi art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004 iar documentele existente la dosar şi explicaţiile părţilor erau suficiente pentru emiterea unei soluţii pe fondul cauzei.

De asemenea, instanţa nu a răspuns criticilor formulate de societate cu privire la nerespectarea de către DGAMC a prevederilor art. 77 Codul de procedură fiscală, deşi cel mai lung termen prevăzut de articol, 6 luni peste termenul de 45 de zile, fusese depăşit la data pronunţării sentinţei.

Practic, instanţa a admis capătul subsidiar de cerere fără să argumenteze de ce nu poate emite o soluţie pe capătul de cerere principal.

Astfel, în virtutatea art. 21 din Constituţie şi art. 6 CEDO, instanţa era datoare să analizeze şi să ofere răspuns tuturor susţinerilor esenţiale, în fapt şi în drept, ale reclamantei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că prima instanţă a încălcat/aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 268 alin. (2) C. proc. civ., pentru că avea obligaţia de a soluţiona fondul cererii de restituire.

În cazul de faţă, deşi termenul de soluţionare a cererii de restituire s-a împlinit încă de la data de 25.10.2021, la data formulării acţiunii DGAMC nu procedase la soluţionarea cererii în condiţiile prevăzute de Ordinul nr. 1760/2018 privind procedura de restituire a impozitului pe venit reţinut la sursă de către plătitorul de venit în cuantum mai mare decât cel legal datorat.

Astfel cum rezultă din art. 268 alin. (2) teza a II-a Codul de procedură fiscală, în lipsa unui act administrativ-fiscal devin incidente prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim prin nesoluţionarea unei cereri. Modificarea art. 268 odată cu Legea nr. 285/2020 susţine opiniile doctrinare în sensul în care noua reglementare prevede expres posibilitatea celui lezat prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea pretenţiilor sale.

Refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, nu sunt asimilitate actelor administrativ-fiscale, în aceste situaţii fiind incidente normele de drept comun prevăzute de Legea nr. 554/2004 care reglementează dreptul persoanei vătămate la recunoaşterea, pe cale jurisdicţională, a dreptului pretins, dreptul de sesizare al instanţei născându-se în temeiul acestei legi.

Cu alte cuvinte, în lipsa unui răspuns la cererea sa, contribuabilul are dreptul de a se adresa direct instanţei de contencios în vederea soluţionării pretenţiilor sale, o soluţie contrară ducând la blocarea întregii proceduri de control al legalităţii prin simpla voinţă a organului fiscal de a refuza să soluţioneze cererile formulate de contribuabili.

În plus, dacă organele fiscale refuză să-şi îndeplinească obligaţia legală, nu există niciun motiv de ordin legal pentru aşteptarea soluţionării de către organul fiscal a cererii formulate de contribuabil sau, mai rău, obligarea la ceea ce nu a făcut de bunăvoie, pentru că şi cu opinia sa, şi fără aceasta, instanţa de judecată are de cercetat dacă dreptul subiectiv al contribuabilului este sau nu încălcat.

Excluderea din actualul Codul de procedură fiscală a obligaţiei de a formula contestaţie fiscală împotriva "tăcerii organului fiscal" la soluţionarea unei cereri în favoarea acţiunii directe în faţa instanţelor de contencios administrativ este de natură să proejeze principiul liberuliu acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României.

De asemenea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede la art. 6 alin. (1) dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

Prin urmare, în lipsa unui răspuns la cererea de restituire şi a obligaţiei de a formula contestaţie fiscală, societatea este îndreptăţită la o acţiune directă în faţa instanţei de contencios în vederea obţinerii restituirii suei de 30.041.174 RON.

Prima instanţă a fost legal învestită să se pronunţe pe fondul cererii de restituire, trimiterea cererii spre soluţionare organului fiscal echivalând cu o tergiversare nepermisă şi ineficientă a cauzei, impunându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru a se pronunţa pe fondul cererii de restituire.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa deţinea toate informaţiile şi documentele relevante pentru a se putea pronunţa pe fondul cererii de restituire, invocând dispoziţiile art. 168, art. 170 Codul de procedură fiscală, dispoziţiile Ordinului 1760/2018, Anexa 1, Partea 1, în ceea ce priveşte formularea cererii de restituire în interiorul termenului de prescripţie, art. 219 Codul de procedură fiscală, Ordinul nr. 2779/2017, şi dispoziţiile Convenţiei din 5 martie 1998 dintre România şi Regatul Olandei pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe capital şi a protocolului anexat.

În continuarea susţinerilor sale, recurenta-reclamantă a prezentat situaţia de fapt din care reiese că este îndreptăţită la restituirea sumelor plătite mai întâi de Statul Român cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de societatea olandeză şi apoi restituite societăţii olandeze, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege.

A mai apreciat că instanţa de fond în mod eronat a considerat a fi incidente prevederile art. 77 Codul de procedură fiscală, deşi alin. (2) al art. 77 nu este aplicabil societăţii, nefiind incidentă niciuna dintre ipoteze.

De asemenea, inclusiv cel mai lung termen reglementat de art. 77 alin. (2) Codul de procedură fiscală, respectiv cel de 6 luni, calculat de la expirarea celor 45 de zile prevăzute de alin. (1) al art. 77, era împlinit la data pronunţării sentinţei recurate.

Astfel, atitudinea organelor fiscale de a tergiversa soluţionarea cererii întruneşte toate condiţiile abuzului de drept prin deturnarea dreptului/prerogativei de la finalitatea sa, astfel încât instanţa are obligaţia de a înlătura efectele dreptului exercitat abuziv ca formă a reparării prejudiciului cauzat prin abuzul de drept şi să soluţioneze pe fond cauza.

2.2. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a încheierii şi a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii introductive, ca neîntemeiată.

Referitor la motivele de casare prevăzute de pct. 5 şi 6 ale art. 488 C. proc. civ., a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 281 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora procedura de soluţionare a contestaţiei încetează la data la care structurii specializate de soluţionare a contestaţiei i s-a adus la cunoştinţă despre acţiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor, aspect care se coroborează cu respingerea excepţiei conexităţii cauzei la dosarul nr. x/2022. Cele două litigii au o strânsă legătură, faţă de obiectul şi cauza acestora, respectiv reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu aceleaşi părţi, reverificarea/restituirea impozitului pe veniturile din dobânzi obţinute din România de persoane nerezdidente pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Instanţa a respins excepţia conexităţii, fără a avea în vedere, însă, faptul că dosarul nr. x/2022 a fost soluţionat în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi fără a lua în considerare aspectul că reclamanta A. s-a adresat instanţei potrivit Legii nr. 554/2004 anterior soluţionării cererii acesteia de către organul competent.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că hotărârea recurată reprezintă o reluare a afirmaţiilor reclamantei, fiind, astfel, urmarea unui act de judecată superficial, aproape inexistent, efectuat cu încălcarea art. 22 C. proc. civ.. Hotărârea nu îndeplineşte exigenţele de motivare impuse de art. 425 C. proc. civ., întreaga argumentaţie a sentinţei recurate fiind inexistentă, lipsită de substanţă ori străină de obiectul cererii de chemare în judecată.

Instanţa nu şi-a fundamentat soluţiile dispuse în cauză, ci s-a rezumat la a o obliga să soluţioneze cererea de restituire a impozitului pe veniturile de dobânzi formulată de reclamantă, încălcând art. 281 alin. (6) din Legea nr. 205/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform căruia procedura de soluţionare a contestaţiei încetează la data la care structurii specializate de soluţionare a contestaţiei i s-a adus la cunoştinţă despre acţiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor.

Astfel, în contextul în care fondul problemei deduse judecăţii (solicitarea de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013) a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 93 din 16 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022 în sensul respingerii acţiunii A., ca neîntemeiată, instanţa avea obligaţia să constate, pe de o parte, că procedura de soluţionare a contestaţiei încetase prin efectul legii, iar, pe de altă parte, că cererea reclamantei este neîntemeiată.

A mai susţinut recurenta-pârâtă, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că prima instanţă a încălcat prevederile art. 170 C. proc. civ. şi ale OPANAF nr. 2779/2017 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularului 110 "Declaraţie de regularizare/cerere de restituire privind impozitul pe venit reţinut la sursă", şi ale art. 105 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură fiscală.

A prezentat recurenta situaţia de fapt, privind emiterea Raportului de inspecţie fiscală x/23.12.2015 şi Deciziei de impunere nr. x/23.12.2015 prin care s-a stabilit în sarcina societăţii suma de 30.041.174 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obţinute din România de persoane nerezidente, pentru că societatea nu a prezentat certificatele de rezidenţă fiscală ale A. în perioada verificată. Certificatele de rezidenţă pentru anii 2009, 2010, 2011, 2012 şi 2013 au fost emise în data de 11.06.2015.

Societatea a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere, respinsă prin Decizia nr. 153/24.06.2016 de organul fiscal.

La data de 14.12.2016, reclamanta a introdus cerere de chemare în judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cerere de chemare în judecată soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 6021 din 16 noiembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul autorităţilor fiscale şi, în rejudecare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată societate.

Or, în situaţia dată, societăţii i-a fost impusă suma de 30.041.174 RON prin Decizia de impunere nr. x/23.12.2015 ca obligaţie de plată, fapt confirmat de Înalta Curte prin decizia civilă menţionată, raport juridic fiscal ce nu poate fi modificat prin simpla depunere a unei declaraţii (cerere/declaraţie 110) la un impozit ce nu cuprinde perioada vizată (impozit pe veniturile din dobânzi obţinute din România de nerezidenţi persoane juridice, încasate până la 30.01.2014 vs. impozit pe veniturile din dobânzi obţinute din România de persoane nerezidente) clamând câştigarea dreptului de creanţă ca îndeplinind condiţiile legale post factum (perioada 2009-2013).

Invocarea câştigului dreptului de creanţă prin depunerea declaraţiei 110 în contradictoriu cu dispoziţiile art. 103 coroborat cu art. 105 din Codul de procedură fiscală este vădit netemeinică şi nelegală, impunându-se admiterea recursului, casarea încheierii şi sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

3. Apărările formulate

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepţie, respingerea recursului pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca fiind lipsit de interes. În subisidar, a solicitat respignerea recursului, ca nefondat.

Referitor la lipsa de interes a recursului, a precizat recurenta-reclamantă că autoritatea fiscală a şi soluţionat cererea de restituire, prin Decizia nr. 39452/19.09.2022, exprimându-şi refuzul de restituire a sumei de 30.041.174 RON. Astfel, autoritatea fiscală a pus deja în executare sentinţa dată de prima instanţă şi nu ar obţine niciun avantaj dintr-o eventuală soluţie de admitere a recursului, întrucât actul administrativ a fost emis conform dispoziţiilor instanţei din cadrul sentinţei recurate şi produce efecte juridice.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare faţă de recursul reclamantei A. S.R.L., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Preliminar analizării recursurilor, Înalta Curte reţine că este nefondată excepţia lipsei de interes a recursului pârâtei DGAMC invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., urmând a fi respinsă.

Aspectul învederat de recurenta-reclamantă în susţinerea excepţiei, al soluţionării, între timp, a cererii de restituire în acord cu soluţia primei instanţe, nu lipseşte de finalitate, prin el însuşi, calea de atac exercitată de pârâtă şi nu poate duce la concluzia unei lipse a finalităţii formulării cererii de recurs, partea având interesul verificării legalităţii soluţiei date de prima instanţă, care va fi analizată în contextul faptic şi normativ avut în vedere la pronunţarea ei.

Pe fond, examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate prin cererile de recurs şi cu apărările formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului de a-i fi restituită suma de 30.041.174 RON, ce a fost achitată de societate în data de 05.02.2016 cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursa, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, şi obligarea pârâtei la restituirea efectivă către societate a sumei de 30.041.174 RON, inclusiv la efectuarea tuturor formalităţilor administrative precum emiterea deciziei de restituire corespunzătoare, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, depusă la data de 10.09.2021, pentru care termenul de soluţionare a expirat în data de 26.10.2021.

1.1. În ceea ce priveşte recursul reclamantei A. S.R.L., Înalta Curte constată că nu se poate reţine motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta susţine, în esenţă, că instanţa nu ar fi motivat soluţia de admitere a capătului subsidiar de cerere şi, implicit, de respingere a cererii principale.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, astfel că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prima instanţă a expus argumentele logico-juridice care au stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere şi dispoziţiile legale incidente pentru care a considerat că se impune admiterea în parte a acţiunii, respectiv admiterea capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată referitor la obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de restituire.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (Hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi că nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele din speţă ori caracterul lacunar sau insuficient al argumentelor instanţei cu privire la soluţia pronunţată, de obligare a pârâtei la soluţionarea cererii de restituire formulate de societate, în condiţiile art. 77 din Codul de procedură fiscală raportate la art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă nu este fondat.

Întreaga argumentaţie a recurentei-reclamante se referă la faptul că instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe asupra cererii de restituire, pe fondul acesteia, deşi capătul subsidiar al acţiunii a fost admis întocmai cum a fost formulat de reclamantă.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta susţine încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 268 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în mod judicios prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale incidente, în raport de circumstanţele concrete şi de stadiul procedurii desfăşurate în faţă organului fiscal.

Reclamanta s-a adresat, la data de 10.09.2021, către organul fiscal cu cerere de restituire a impozitului pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Conform art. 77 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare, iar, în situaţiile în care sunt necesare probe suplimentare, acest termen se prelungeşte cu până la 6 luni, când sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi din alte state.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.

Nu se poate reţine că instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 268 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care dispune că în lipsa unui act administrativ fiscal devin incidente prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

După cum corect s-a reţinut prin sentinţa recurată, refuzul nejustificat al rezolvării unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde în termen legal solicitantului, constituie acte administrative asimilate în accepţiunea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar acestea pot face obiectul cenzurii instanţei de contencios administrativ, conform art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ.

În această situaţie, cel vătămat se poate adresa instanţei de judecată pentru obligarea autorităţii administrative la soluţionarea cererii. În lipsa unui act administrativ de admitere în parte a cererii ori de respingere a acesteia care presupune parcurgerea unei proceduri administrative, instanţa nu poate să se substituie autorităţii administrative şi să o oblige pe aceasta să emită un act administrativ de admitere/de respingere a cererii

Astfel, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, pentru că, în aprecierea Înaltei Curţi, în mod corect prima instanţă a obligat autoritatea pârâtă la soluţionarea cererii, neputându-se substitui organului fiscal în exercitarea competenţelor legale. Instanţa de contencios nu poate decât să cenzureze actele juridice emise/adoptate de organul fiscal, respectiv pe cele asimilate, ca refuzul de soluţionare a cererii.

Pentru acest motiv, în condiţiile în care cererea de restituire a sumei pretinse de recurenta-reclamantă nu a fost soluţionată de autoritatea publică competentă, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea autorităţii la efectuarea operaţiunii administrative de emiterea a unui act prin care să soluţioneze cererea contribuabilului, fiind nefondate alegaţiile recurentei-reclamante.

1.2. Nici motivele de recurs formulate de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu pot fi primite.

Recurenta-pârâtă a tratat în cadrul aceloraşi argumente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., apreciind, în esenţă, că hotărârea recurată ar reprezenta o reluare a afirmaţiilor reclamantei şi nu ar îndeplini condiţiile impuse de art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., acesta a fost analizat la pct. 1.1. al prezentei decizii, fiind invocat şi de către recurenta-reclamantă, astfel încât Înalta Curte nu va mai relua cele consemnate anterior, în sensul că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Nu se poate reţine nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede ipoteza când instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Or, recurenta-pârâtă nu a indicat ce normă de procedură ar fi încălcat instanţa în adoptarea soluţiei din încheierea şi din sentinţa atacate, astfel că hotărârile recurate nu pot fi analizate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Argumentele recurentei vizează, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 281 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură fiscală, cu referire la respingerea excepţiei conexităţii prin încheierea din 19 mai 2022, şi a dispoziţiilor OPANAF nr. 2779/2017 şi ale art. 170 şi art. 105 alin. (1) şi (5) Codul de procedură fiscală, argumente care se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. şi care sunt, însă, nefondate.

În ceea ce priveşte critica încheierii din 19 mai 2022 de respingere a excepţiei de conexitate a prezentului dosar cu dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine, în primul rând, că obiectul celor două dosare nu era acelaşi.

Astfel, dosarul menţionat avea ca obiect cererea reclamantei A. S.R.L. de constatare a existenţei unui refuz nejustificat de a proceda la reverificarea societăţii privind impozitul pe veniturile din dobânzi obţinute din România de nerezidenţi - persoane juridice datorat pentru anul 2015 şi obligarea pârâtei la efectuarea reverificării, iar nu pentru perioada 2009-2013, ce face obiectul litigiului de faţă.

De asemenea, din perspectiva încălcării art. 281 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură fiscală, contrar susţinerilor recurentei-pârâte aceste dispoziţii nu erau aplicabile, de vreme ce obiectul prezentului dosar nu privea soluţionarea unei contestaţii formulate de A. S.R.L. pentru a se putea reţine încetarea procedurii de soluţionare a contestaţiei în condiţiile alin. (5) al articolului menţionat.

După cum s-a consemnat anterior, obiectul prezentului dosar îl reprezenintă obligarea pârâtei la recunoaşterea dreptului de a-i fi restituită suma de 30.041.174 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursa, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013, şi la restituirea efectivă a sumei sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la soluţionarea cererii de restituire.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond, în raport cu obiectul celor două dosare, că nu se impune admiterea excepţiei conexităţii dosarelor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 C. proc. civ.

Nici restul criticilor recurentei-pârâte DGAMC, vizând încălcarea art. 170 şi art. 105 alin. (1) şi (5) Codul de procedură fiscală sau a dispoziţiilor OPANAF nr. 2779/2017 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularului 110 "Declaraţie de regularizare/cerere de restituire privind impozitul pe venit reţinut la sursă", nu pot fi avute în vedere.

De altfel, recurenta nu precizează în ce mod instanţa de fond ar fi încălcat aceste dispoziţii legale, ci a prezentat situaţia de fapt privind emiterea actelor administrativ-fiscale prin care s-a stabilit în sarcina societăţii A. S.R.L. suma de 30.041.174 RON cu titlu de impozit pe veniturile din dobânzi obţinute din România de persoane nerezidente şi demersurile efectuate de societate în contestarea acestora în faţa instanţelor judecătoreşti.

Or, aplicabilitatea prevederilor vizând restituirea impozitului pe venit reţinut la sursă (art. 170 Codul de procedură fiscală) şi a celor privind corectarea declaraţiei fiscale (art. 105 Codul de procedură fiscală) nu a fost avută în vedere de instanţa de fond pentru că aceasta a soluţionat acţiunea în limitele în care a fost învestită prin acţiunea reclamantei având ca obiect refuz soluţionare cerere, din perspectiva art. 77 din Codul de procedură fiscală.

Astfel, prin sentinţa recurată s-a reţinut că stabilirea caracterului nejustificat al refuzului în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 constituie o chestiune de fond în cadrul judecării acţiunii vizând anularea actelor administrativ-fiscale, însă, în cazul de faţă, cererea reclamantei se află în curs de soluţionare, fiind incidente dispoziţiile art. 77 Codul de procedură fiscală.

În consecinţă, contrar aprecierilor recurenţilor, nu se poate reţine incidenţa niciunuia dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, hotărârile recurate fiind date cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) şi art. 496 C. proc. civ., va respinge excepţia lipsei de interes a recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă, şi va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului ANAF-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L..

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 128 din 6 iulie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi de pârâta Administraţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 mai 2022 şi împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.