Administrative recognition of salary rights does not waive completed extinction prescription without explicit waiver
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower court's dismissal of the claim and maintaining the 2021 administrative decision of the Prosecution Office. The dispute involved auxiliary legal staff who challenged an administrative act that, while recognizing their entitlement to a sectoral reference value of 605.225 RON for salary calculations from August 2016, limited the payment of back-dated differences to the three-year statute of limitations period preceding the act's issuance. The core legal issue was whether the debtor's administrative recognition of the right, made after the prescriptive period had expired, constituted an express or tacit waiver of the completed statute of limitations. Relying on Civil Code provisions regarding the extinction of rights and the requirements for waiving prescription (Articles 2500, 2507, 2508, and 2538), the Court held that a post-expiration recognition of the debt without an explicit or unequivocal waiver does not revive prescribed obligations; consequently, the administrative decision was valid in restricting payments to the non-prescribed period.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) C. proc. civ, art. 2523 C. civ, art. 2523 din C. civ, art. 2517 C. civ, art. 486 C. proc. civ, art. 394 C. proc. civ; Administrative recognition of salary rights does not waive completed extinction prescription without explicit waiver: Cu privire la reţinerea incidenţei termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul Muncii, recurenţii consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripţia dreptului la acţiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situaţia în care se află recurenţii, de a ne adresa ordonatorului de credite care stabileşte şi plăteşte salariile.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la dat ade 09 marti 2022, iniţial pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Braşov, au solicitat revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 152 din 16.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, respectiv a art. 2 din actul administrativ menţionat mai sus, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.
Prin sentinţa nr. 54/2022 din data de 16 mai 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31 mai 2022, sub acelaşi număr unic de dosar, respectiv nr. x/2022
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 2356 din data de 09.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Braşov, ca neîntemeiată.
Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2356 din data de 09.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au exercitat calea de atac a recursului reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi, fără a încadra expres criticile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceştia au solicitat admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în modalitatea în care a fost formulată şi motivată.
În cererii de recurs au susţinut recurenţii că este criticabilă modalitatea de soluţionare a cauzei de către prima instanţă, aceştia apreciind că data de la care se impunea a beneficia de salarii de bază brute lunare stabilite prin raportare la VRS de 605,225 RON prin Decizia nr. 152/16.12.2021 era " începând cu data de 01.08.2016" şi nu " începând cu data de 01.01.2018"
Arată astfel că, referitor la cuantumul VRS de 605,225 RON, la nivel naţional au fost pronunţate o serie de sentinţe judecătoreşti rămase definitive prin care au fost obligaţi pârâţii - curţi de apel/parchete de pe lângă curţi de apel să plăteasa reclamanţilor - personal auxiliar de specialitate şi conex diferenţele salariate calculate prir raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 si drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la care se adaugă dobânda legal aferentă calculată începând cu data naşterii dreptului si până la plata efectivă.
Mai mult, învederează că, la nivelul unor ordonatori principali d credite din sistemul justiţiei au fost emise acte administrative, cum ar fi Ordinul n 224/29.10.2020 emis de Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialita al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se facă prin raportare la o valoare de referin sectorială de 605,225 RON; Dispoziţia nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretarial General al Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a stabilit salarizai membrilor CSM, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurori din cadrul aparatului propriu al Consiliului, a judecătorilor şi procurorilor detaşaţi în cadrul aparatului propriu al Consiliului, directorilor şi directorilor adjuncţi ai INM şi SNG precum şi a specialiştilor în domeniul informatics din cadrul aparatului propriu al Consiliului, prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 273/30.12.2020 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa prin care stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor circumscripţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Preşedintelui Curţii de j Târgu Mureş prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor din circumscripţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.
Ca atare, se poate observa cu uşurinţă faptul că la nivelul familiei ocupaţi "Justiţie" există la acest moment personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.
Prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de cele menţionate mai sus, precum şi de situaţia personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (căreia i se aplică Ordinul nr. 224/29.10.2020), a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor aflate în raza teritorială a Curţii de Apel Constanţa şi a Curţii de Apel Târgu Mureş precum şi de valoarea de referinţă sectorială aplicată la nivelul acestor instanţe judecătoreşti, rezultă că valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională JUSTIŢIA - 605,225 RON, de la aceeaşi dată -01.08.2016 şi pentru aceeaşi perioadă.
Curtea Constituţională a amintit că, prin respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.
Având în vedere că VRS este o componentă variabilă a modului de calcul al drepturilor salariale lunare, iar in situaţia de faţă VRS 605.225 are efecte începând cu data de 01.08.2016, deci anterior adoptării legii nr. 153/2017 (care la data plafonării salarilor nu a fost aplicată din motive neimputabile recurenţilor şi a cărui drept s-a născut începând cu 01.08.2016).
Invocă, cu titlu de exemplu, decizia civilă nr. 396/22.02.2021 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în dosarul nr. x/2020 prin care s-a dispus acordarea VRS 605.225 începând cu data naşterii obligaţiei - 01.08.2016 şi în continuare, precum şi cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prin Decizia nr. 8/08 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial. Partea I nr. 337 din 02 aprilie 2021, în cadrul paragrafelor 105, 115 şi 116.
Totodată, potrivit punctului 8 din Ordinea de zi soluţionată a Şedinţei Plenului CSM data de 15 mai 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a hotărât cu privire la N Direcţiei resurse umane şi organizare nr. 9578/2018 privind unele aspecte legate salarizarea personalului din cadrul autorităţii judecătoreşti. Astfel, Plenul Consili Superior al Magistraturii, în raport cu Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţioi plecând de la necesitatea ca în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţio să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoare; referinţă sectorială fiind o constantă, a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referinţă sectorială unică atât pentru magistraţi cât si pentru personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti.
Aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul: 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin.hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că toate considerentele expuse de Curtea Constituţională nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 se verifică şi în privinţa textelor de lege menţionate anterior. S-a arătat, de asemenea, că a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conţinut raţionamentul avut în vedere în decizia mai sus citată şi să fie negat rolul Curţii Constituţionale de aşezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală.
Astfel, susţin recurenţii că, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.
Menţionează, deopotrivă, că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială - care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut ÎCCJ în decizia mâi sus menţionată. În aceste condiţii devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.
Ca atare, este mai mult decât evident că începând cu 01.08.2016, personalul din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "JUSTIŢIE" a beneficiat de recunoaşterea prin hotărâri judecătoreşti şi acte administrative prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON. Având în vedere că subsemnaţii, potrivit celor arătate anterior, ar fi trebuit ca începând cu data de 01.08.2016 să avem o salarizare prin raportare Ia VRS 605.225 RON, urmează ca încadrarea recurenţilor să fie calculată prin raportare la aceeaşi valoare, începând cu data de 01.08.2016.
Faţă de aceste aspecte recurtenţii susţin că apare de neînţeles poziţia adoptată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, cât şi de prima instanţă care a hotărât să facă abstracţie atât de prevederile legale amintite şi care sunt întrutotul aplicabile situaţiei recurenţilor, cât şi de hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale, hotărând astfel respingerea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 152/16.12.2021, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Este de observat faptul că, deşi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov se raportează şi în Decizia nr. 152/16.12.2021, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, existenţa unor acte administrative şi hotărâri judecătoreşti ce recunosc aplicarea VRS 605,225 RON de la data de 01.08.2016, nu observă că raportat la dat emiterii acestor acte administrative, instituţiile emiţătoare nu reţin incidenţa vreuni termen de prescripţie, dar care, însă, pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex di cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi unităţile subordinate acestuia există se aplică.
Chiar dacă er exista posibilitatea invocării termenului general de prescripţie recurenţii apreciază că instituţia prescripţiei sancţionează pasivitatea debitorului însă aceştia nu au stat în pasivitate, neavând practic posibilitatea de a li admite o astfel de cerere, având în vedere că nici chiar destinatarii textului de leg respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probaţiune, nu au beneficiat de recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea indemnizaţiei de încadrare pr raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caras Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, stabilindu-se dreptul reclamanţilor de a beneficia de VRS 605 începând cu data de 08.08.2016.
Cu privire la reţinerea incidenţei termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul Muncii, recurenţii consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripţia dreptului la acţiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situaţia în care se află recurenţii, de a ne adresa ordonatorului de credite care stabileşte şi plăteşte salariile.
Consideră recurenţii ca fiind deosebit de important şi faptul că, în cazul consilierilor de probaţiune, nu a fost recunoscut acest drept de către angajator, deci acest drept nu a fost recunoscut şi stabilit prin acte administrative ale ordonatorilor de credite anterior pronunţării primei hotărâri, situaţie în care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov avea obligaţia de a cerceta dacă aceştia au respectat termenul de prescripţie (prin ipoteză acesta începând să curgă de la data de 01.08.2016), ci acest drept a fost recunoscut doar prin intermediul cererilor de chemare în judecată formulată de reclamanţii consilieri de probaţiune, motiv pentru care consideră că nu se poate reţine incidenţa termenului general de prescripţie si aplicarea VRS 605,225 RON cu respectarea acestui termen.
Mai susţin recurenţii că anterior pronunţării primei hotărâri prin care este recunoscut altor salariaţii din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei cu luarea în considerare a VRS 605.225 RON, nu au avut absolut nicio posibilitate reală si efectivă de a li se admite o astfel de cerere. Or, accesul la justiţie doar pentru a le fi respinsă o astfel de cerere, încalcă dispoziţiile art. 6 CEDO.
În concluzie, arată că data când titularul dreptului, în speţă recurenţii, au cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoaşcă naşterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data naşterii dreptului la acţiune (art. 268 alin. (1) llt. C din Codul Muncii) este reprezentată de data pronunţării primei hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei prin raportare la VRS 605,225 RON, în favoarea altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, respectiv sentinţa civilă numărul 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caras Severin în dosarul nr. x/2019 definitivă prin decizia civilă nr. 286/24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În consecinţă, chiar şi în ipoteza admiterii prin absurd a aplicării art. 2523 din C. civ. şi/sau art. 268 alin. (1) lit. C) din Codul Muncii, iar nu a dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 137 din 2000, termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani nu se aplică, recurenţii neavând nicio posibilitate reală şi efectivă de a formula o astfel de cerere anterior momentului indicat în cele de mai sus, neputându-li-se imputa pasivitatea care să atragă ca şi sancţiune prescripţia datorită faptului că, nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probaţiune, nu au beneficiat de recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea indemnizaţiei de încadrare raportare la VRS 605,225 RON, decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caras Severin în dosaru x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Susţin recurenţii că nu poate fi reţinută motivarea primei instanţe, de la filele x din cuprinsul hotărârii, referitoare la prevederişe art. 171 din Codul Muncii, deoarece aceste prevederi reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, adică a dreptului de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată instanţei de judecată, nicidecum situaţia emiterii unei decizii administrative, două lucruri total diferite.
Solicită astfel admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi motivată.
Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamanţi, în cadrul căreia solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, acesta susţinând în esenţă că dispoziţiile art. 1 din cadrul Deciziei nr. 152/16.12.2021 se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 şi 4, care reglementează modalitatea de stabilire şi plata a drepturilor salariale în funcţie de cele două situaţii de drept în care se pot afla destinatarii deciziei, astfel:
- cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă pentru destinatarii care nu deţin titluri executorii;
- cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti (sub aspectul întinderii obligaţiei) pentru destinatarii care au titluri executorii mai favorabile.
Aşadar, în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor deciziei, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă prev. de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani.
Susţine astfel intimatul că Decizia nr. 152 din 16 decembrie 2021 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, motiv pentru care solicitarea de revocare/modificare acestui act administrativ este neîntemeiată.
Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 17.03.2023 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 24.10.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte luând act de cererea ambelor părţi, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.
Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin prisma criticilor recurenţilor, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor intimatului, raportat, deopotrivă, şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanţi este nefondat, motiv pentru care îl va respinge, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
În fapt, prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Braşov la data de 09.03.2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul De Pe Lângă Curtea De Apel Braşov, au solicitat revocarea/modificarea în parte a Deciziei nr. 152 din 16.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, respectiv a articolului 2, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.
Soluţionând cauza, după declinarea competenţei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, termen care curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 16.12.2021, ceea ce înseamnă că decizia are în vedere drepturile din perioada 16.12.2018-16.12.2021.
Reclamanţii au contestat sentinţa de fond, susţinând că este criticabilă modalitatea de soluţionare a cauzei de către prima instanţă.
Înalta Curte încadrează criticile recurenţilor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
În esenţă, recurenţii - reclamanţi au susţinut că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care, referitor la cuantumul VRS de 605,225 RON, la nivel naţional au fost pronunţate o serie de sentinţe judecătoreşti rămase definitive prin care au fost obligaţi pârâţii - curţi de apel/parchete de pe lângă curţi de apel să plăteasa reclamanţilor - personal auxiliar de specialitate şi conex diferenţele salariate calculate prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 si drepturile salariale efectiv încasate, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie la care se adaugă dobânda legal aferentă calculată începând cu data naşterii dreptului si până la plata efectivă.
Mai mult, învederează că, la nivelul unor ordonatori principali d credite din sistemul justiţiei au fost emise acte administrative, cum ar fi Ordinul n 224/29.10.2020 emis de Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialita al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se facă prin raportare la o valoare de referin sectorială de 605,225 RON; Dispoziţia nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretarial General al Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a stabilit salarizai membrilor CSM, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurori din cadrul aparatului propriu al Consiliului, a judecătorilor şi procurorilor detaşaţi în cadrul aparatului propriu al Consiliului, directorilor şi directorilor adjuncţi ai INM şi SNG precum şi a specialiştilor în domeniul informatics din cadrul aparatului propriu al Consiliului, prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 273/30.12.2020 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa prin care stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor circumscripţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016; Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Preşedintelui Curţii de Apel Târgu Mureş prin care s-a stabilit salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor din circumscripţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.
Contrar alegaţiilor recurenţilor şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acţiunii recurenţilor-reclamanţi.
Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul actului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.
Cu alte cuvinte, instanţa a fost învestită să verifice dacă prin art. 2 al actului contestat, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamanţilor dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, "şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei".
Aşadar, în cauză, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.
În fapt, Prin decizia nr. 152 din 16.12.2021 emisă de Procucorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov s-au stabilit următoarele:
- art. I - începând cu data de 01.08.2016, personalul auxiliar de specialitate, specialiştii IT, tehnicienii criminalisti, ca personal asimilat grefierilor şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi a unităţilor de parchet din circumscripţia teritorială se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON în condiţiile prezentei decizii
- art. 2 - începând cu data de 01.01.2018 drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezenta decizie în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 (...)
- art. 3 - în cazul personalului menţionat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti
- art. 4- în cazul personalului menţionat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON pe cale administrativă recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentei decizii"
Din conţinutul deciziei contestate rezultă că aceasta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.
În speţă este de observat, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, că reclamanţii nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, motiv pentru care, în această ipoteză acestora le sunt aplicabile prevederile art. 4 şi art. 6 din actul contestat, intimatul-pârât stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, însă în condiţiile detaliate prin ordin, relativ la persoanele care deţin hotărâri judecătoreşti şi la cele care nu deţin astfel de hotărâri.
Aşadar, în cauză, chestiunea litigioasă este aceea de a stabili dacă emitentul a recunoscut în favoarea reclamanţilor, dreptul la stabilirea salariului prin raportare la V.R.S. 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, şi dacă această recunoaştere are valoarea unei renunţări la prescripţie.
Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.
Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripţiei împlinite:
"(1)Prescripţia nu operează de plin drept.
(2)După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.
(3)Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
(4)Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.(...)"
Textul menţionat face trimitere la aplicarea regulilor de la renunţarea la prescripţie, guvernate de dispoziţiile 2507 - 2511 C. civ.
Potrivit art. 2507:
"Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită"
Modul în care se poate renunţa la prescripţie este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunţare poate fi expresă sau tacită, iar renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".
În ceea ce priveşte efectele renunţării la prescripţie, se constată că potrivit art. 2510 C. civ. o astfel de renunţare conduce la curgerea unei noi prescripţii, de acelaşi fel.
Referitor la recunoaşterea dreptului, Înalta Curte va observa că, potrivit art. 2538 C. civ.:
"(1)Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.
(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.
(3)Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.(...)"
Din interpretarea sistematică a textelor de lege Înalta Curte va observa că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voinţă ale părţilor: recunoaşterea dreptului şi renunţarea la prescripţie.
În acest sens, prin raportare la dispoziţiile art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripţie, indiferent dacă este vorba despre o recunoaştere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunţarea la prescripţie pentru a putea produce efecte asupra prescripţiei, o recunoaştere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunţări la prescripţie (exprese sau tacite).
Altfel spus, ipoteza unei recunoaşteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripţiei, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, cu excepţia situaţiei în care recunoaşterea expresă a dreptului este însoţită de renunţarea expresă la prescripţia împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunţări tacite la prescripţie.
În lipsa unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, simpla recunoaştere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligaţii scadente în interiorul termenului de prescripţie, în cazul prestaţiilor succesive fiind vorba despre obligaţii scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaştere a dreptului.
Aşadar, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.
Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii dreptului la acţiune.
În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.
Aplicând acest raţionament speţei de faţă, Curtea va observa că prin art. 1 din Decizia nr. 152/16.12.2021 pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani în care reclamanţii ar fi putut pretinde plata unor indemnizaţii majorate, faptul că aceştia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016.
O astfel de recunoaştere nu reprezintă însă renunţare expresă la prescripţia împlinită, în conţinutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voinţă a emitentului.
Mai mult, din modul de redactare a art. 1 din decizie rezultă că recunoaşterea se realizează "în condiţiile prezentei decizii", limitele acestei recunoaşteri urmând a fi interpretate în lumina prevederilor art. 2 şi următoarele din actul contestat, care prevăd că drepturile salariale se stabililesc ",începând cu data de 01 ianuarie 2018, potrivit art. 1, "în măsura în care nu devind incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea -cadru nr. 153/2017", şi plata diferenţelor salariale începând cu 3 ani anteriori emiterii deciziei.
Totodată, recunoaşterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripţiei, nu reprezintă nici renunţare tacită la prescripţia împlinită, deoarece o astfel de renunţare ar trebui să fie neechivocă, iar din analiza întregului conţinut al actului contestat rezultă că, dimpotrivă, intenţia emitentului a fost de a nu renunţa la prescripţia împlinită, ci de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere.
O astfel de concluzie este confirmată de modul de redactare a art. 4 şi 5 ale deciziei contestate, care menţionează explicit că debitorul obligaţiei nu intenţionează să procedeze la executarea unor obligaţii prescrise.
Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.
Va observa, aşadar, Înalta Curte că, deşi este incontestabil faptul că la art. 1 al deciziei, prin act scris emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor se realizează începând cu 01.08.2016 prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executarea doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.
Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.
Aşadar, nu se poate susţine în mod valid că ar exista o contradicţie între menţiunile din conţinutul art. 1 al Deciziei contestate şi cele de la art. 4 şi 5, în realitate dispoziţiile art. 4 reprezentând o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voinţă, în sensul în care acesta acceptă şi dispune executarea voluntară a obligaţiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.
De altfel, inclusiv în hotărârile judecătoreşti în executarea cărora intimatul-pârât a fost obligat să dispună achitarea drepturilor salariale recunoscute titularilor acestora prin acordarea unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţele sesizate cu acest tip de cereri au reţinut incidenţa termenului de prescripţie, admiţându-le în parte, cu luarea în considerare a acestui termen de 3 ani anteriori înregistrării acţiunilor.
Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 547/08.12.2021, în mod corect instanţa de fond a reţinut că trimiterea din cuprinsul deciziei, la data de 01.08.2016 a fost efectuată prin raportare Ia data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, însă această menţiune trebuie coroborată cu art. 4 care prevede că, în cazul personalului căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, respectiv prin această decizie,(cum este şi cazul reclamanţilor, care nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 Iei începând cu o altă dată) recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii acesteia.
Astfel, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei atacate, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.
În egală măsură, contrar celor susţinute de recurenţii - reclamanţi, instanţa de control judiciar reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.
Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluţiei criticate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat în cauză, cu consecinţa păstrării, ca legale, a sentinţei de fond atacate.
Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele arătate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de reclamanţii R., A., B., D., E., F., G., S., J., K., C., L., M., O., N., P., Q., I. împotriva sentinţei civile nr. 2356 din data de 09 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanţii R., A., B., D., E., F., G., S., J., K., C., L., M., O., N., P., Q., I. împotriva sentinţei civile nr. 2356 din data de 09 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.