Whether statutory interest for late payment of insurance damages constitutes an "insurance claim" recoverable from the insurance guarantee fund after insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021 reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea în parte a Deciziei Nr. 26612/12.07.2021, respectiv a articolului 2, prin care s-a respins cererea de plată a dobânzii legale, solicitând astfel obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, astfel cum s-a dispus prin sentinţa penală nr. 511/11.11.2020, definitivă prin Decizia nr. 250/2021.

Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din data de 15.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Cererea de recurs.

Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa Civilă nr. 242 din data de 15.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - a exercitat calea de atac a recursului reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi, încadrând doar generic cererea sa în art. 8, art. 20 din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 433,434,435,622 alin. (1) C. proc. civ., art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., Legea nr. 503/2004, republicată cu modificări, Legea nr. 213/2015, Norma nr. 16/2015, Legea nr. 95/2006, acesta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza pe fond, să se admită acţiunea, să se anuleze în parte Decizia FGA atacată, respectiv în ceea ce priveşte dobânda legală respinsă la plată şi să fie obligat intimatul - pârât la plata sumei de 4512,46 RON cu titlu de dobândă legală, aşa cum a fost aceasta stabilită prin hotărârile penale depuse la dosar, respectiv dobânda legală calculată asupra sumei de 24878 RON începând cu data de 22.06.2016, până la data plăţii (19.01.2021).

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în cauza de faţă este vorba despre o creanţă de asigurare atât în ceea ce priveşte debitul principal ce a fost achitat de către FGA, cât şi în ceea ce priveşte dobânda legală ce formează obiectul dosarului, întrucât pentru a stabili dacă recurentul-reclamant este un creditor de asigurare, precum şi dacă creanţa invocată rezultă sau nu dintr-un raport de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA.

Faţă de cele stabilite prin hotărârile penale depuse la dosar solicită să se observe că efectuarea de către recurentul-reclamant a cheltuielilor de spitalizare a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier, din culpa unei persoane care conducea un autoturism asigurat RCA la societatea de asigurări care în prezent este falită.

La articolul 4. alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor se regăseşte semnificaţia creanţei de asigurare ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă.

Din conţinutul dispoziţiilor legale invocate de intimatul-pârât în susţinerea refuzului de plată a dobânzii, rezultă fără echivoc că textul Legii nr. 213/2015 cuprinde în mod expres definiţii ale termenilor folosiţi în cuprinsul actului normativ (dar şi norme de interpretare a termenilor folosiţi de lege şi care nu se regăsesc în definiţiile de la art. 4), sens în care, de vreme ce o lege conţine definiţii ale termenilor şi expresiilor folosite, înseamnă că acestea trebuie urmate cu stricteţe - în litera şi spiritul lor - în aplicarea legii.

Astfel, definiţiile date de Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare se regăsesc în conţinutul art. 4 din aceasta lege. În acelaşi sens urmează a fi reţinute şi dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 213/20I5 ce prevăd că Fondul de garantare se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de garantare poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment. în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care aceasta le-a achitat din resursele sale.

Aşadar, F.G.A. trebuie să achite şi dobânzile ce au ca izvor neplata la timp a despăgubirilor, şi este în drept să recupereze dobânda legală înscriindu-se la masa credală a asigurătorului falit, după ce va achita integral recurentului-reclamant prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, respectiv şi dobânda legală solicitată prin cererea de plată, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

Prin cele două hotărâri judecătoreşti ce constituite un titlu executoriu, s-a hotărât definitiv şi cu privire la obligaţia de plată a dobânzii legale de către A. S.A (în calitatea sa de parte responsabilă civilmente), prin lichidator judiciar, deci obligaţia de plată a intimatului-pârât este şi cu privire la dobânda legală, neexistând astfel raţiune ca doar debitul principal să fie admis la plată.

La soluţionarea dosarului penal, atât instanţa de fond cât şi instanţa de control judiciar au avut în vedere dispoziţiile legale incidente, şi, fiind vorba de un prejudiciu cauzat de o faptă ilicită, respectiv accidentul rutier provocat de asigurat, au stabilit cu autoritate de lucru judecat că debitorul este de drept în întârziere, potrivit dispoziţiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., obligând partea responsabilă civilmente la plata debitului şi a dobânzii legale începând cu data naşterii prejudiciului în patrimoniul recurentului-reclamant. Acesta este de altfel singurul mod în care se acoperă integral prejudiciul, fiind un drept recunoscut de art. 1531 C. civ., articol ce a fost încălcat prin hotărârea atacată prin prezentul recurs.

În final, recurentul-reclamant consideră că dobânda solicitată reprezintă o creanţă de asigurare, conform înţelesului pe care legiuitorul 1-a precizat prin textele de lege mai sus invocate, iar obligaţia de despăgubire îi incumbă intimatului-pârât, spitalul având calitatea de creditor de asigurare, motiv pentru care trebuie să primească integral contravaloarea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a producerii accidentului rutier.

Mai susţine recurentul că prin respingerea la plată a dobânzii legale se tinde spre o reformare şi o nesocotire a unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care o societate de asigurări în faliment a fost obligată la plata unei sume de bani către recurentul - reclamant, sumă de bani pe care trebuie să o suporte instituţia special creată în acest scop, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Toate daunele produse terţelor persoane în urma accidentului rutier, respectiv şi Spitalului, acesta fiind la rându-i un terţ ce a fost prejudiciat de fapta ilicită a asiguratorului, inclusiv dobânda legală, pentru neplata prejudiciului încă de la naşterea sa sunt creanţe de rezultă din raportul de asigurare încheiat între asiguratorul falit şi asiguratul care a produs accidentul.

Invocând dispoziţiile art. 2214 C. civ., recurentul susţine că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată, sau a beneficiarului de asigurări, ci este reprezentată şi de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terţă persoană îndreptăţită.

Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare la recursul promovat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 05.09.2022 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 24.10.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte luând act de concluziile orale formulate de apărătorul recurentului - reclamant pe fondul recursului ce face obiectul judecăţii, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin prisma criticilor recurentului-reclamant, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor intimatului-pârât, raportat, deopotrivă, şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti este nefondat, motiv pentru care îl va respinge, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") sub nr. x/08.03.2021, recurentul - reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat plata sumei de 214.502,48 RON cu titlu de daune materiale şi a dobânzii legale, exhibând, drept titlu executoriu, sentinţa penală nr. 511/11.11.2020, pronunţată de Judecătoria Buftea, secţia Penală în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia penală nr. 250/A/01.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Prin Decizia nr. 26612 din 12.07.2021, emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cererea de plată a fost admisă doar în parte de pârât, respectiv doar în privinţa sumei de 214.502,48 RON reprezentând daune materiale, fiind respinsă cererea de plată cu privire la suma reprezentând dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din 15 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat este conform prevederilor legale în aplicarea cărora a fost emis, respingând cererea recurentului - reclamant.

Prima instanţă a reţinut în esenţă că pretenţiile reclamantului, respectiv dobânda legală, nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, ci au doar natura unor obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferită, întemeiată pe dispoziţile art. 1349 şi art. 1350 C. civ.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul - reclamant, critici ce se circumscriu, în fapt, prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., (chiar dacă un astfel de caz de casare nu a fost expres indicat de recurentul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti), Înalta Curte le găseşte nefondate, neputându-se reţine o încălcare sau o greşită aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 2 alin. (3), art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, ale Normei nr. 16/2015 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte aminteşte că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate.

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de garantare a asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 presupune existenţa unei societăţi de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile FGA se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative.

Raporturile dintre creditorii de asigurări şi FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din textul legal menţionat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În cauza de faţă, însuşi recurentul afirmă că dobânda legală este generată de o faptă ilicită extracontractuală, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., fiind urmarea neplăţii prejudiciului chiar de la momentul naşterii sale.

În acest context, asigurătorul A. datora dobânda legală nu în baza contractului de asigurare încheiat cu autorul accidentului, ci drept efect al culpei sale proprii în executarea, la o anumită distanţă în timp, a obligaţiei de plată a despăgubirii către terţul prejudiciat. Prin urmare, recurentul - reclamant nu pretinde plata unei creanţe de asigurare rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză este comportamentul culpabil al asiguratorului A.

Contrar celor susţinute de recurentul - reclamant, Înalta Curte nu poate reţine o încălcare, de către prima instanţă, a puterii de lucru judecat raportat la sentinţa penală nr. 511/11.11.2020 a Judecătoriei Buftea, rămasă definitivă prin decizia penală ale nr. 250/A/01.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2020, câtă vreme acestea reprezintă titluri executorii împotriva asigurătorul A., iar nu împotriva F.G.A.

Norma specială (Legea nr. 213/2015) nu a prevăzut o garanţie legală în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului FGA a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului. Pentru aceleaşi argumente nu se poate reţine nici o încălcare, de către judecătorul fondului, a prevederilor art. 1531, art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., prevederile art. 2214 C. civ. fiind corect aplicate de prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că dobânda legală nu este calculată în baza contractului de asigurare ci în baza unui act normativ, astfel că aceasta nu poate fi garantată şi, prin urmare, plătită de pârât, acesta nefiind succesorul în drepturi şi obligaţii al asiguratorului aflat în faliment.

Dobânda legală este stabilită în sarcina asiguratorului cu scopul de a respecta anumite termene rezonabile de stabilire şi plată a despăgubirilor, astfel că acestea, deşi sunt calculate în funcţie de despăgubirile/indemnizaţiile cuvenite, nu dobândesc natura juridică de despăgubiri ori creanţe de asigurări, ci sunt sancţiuni pentru o anumită conduită care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în lipsă de prevedere legală în sarcina pârâtului FGA, astfel că, în situaţia de faţă, obligaţia plăţii dobânzii legale incumbă exclusiv societăţii de asigurare, fiind născută urmare a neîndeplinirii obligaţiei de a achita despăgubirile în termen.

Prin sentinţa recurată prima instanţă nu a repus în discuţie aspectele de fond ale acţiunii civile soluţionate în procesul penal judecat definitiv, ci, verificând limitele obligaţiilor de plată ce incumbă pârâtului FGA în temeiul legii speciale ce îi reglementează activitatea (Legea nr. 213/2015), a stabilit că, deşi creanţa constând în dobânda legală a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, aceasta nu se încadrează în definiţia creanţei de asigurare reglementate de antereferita lege.

Astfel, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noţiunii de "creanţă de asigurare" şi în privinţa dobânzii legale.

Potrivit unor astfel de prevederi, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi şi nu în drepturile asigurătorilor în faliment, iar sumele cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească acele condiţii indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanţe de asigurări.

Pe cale de consecinţă, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile şi/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept creanţe de asigure.

Or, în cazul dobânzii legale solicitate de reclamant nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare şi care vizează doar părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei nr. 26612/12.07.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de dobândă legală nu reprezintă creanţe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment (A.), aşa încât argumentele expuse de către recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii instanţei de fond.

În concluzie, constatând că sentinţa recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 242 din 15 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.