Damages claim under Law No. 554/2004 prescribed; Guarantee Fund prevails on time-bar.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat constatarea existenţei refuzului nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună:

- obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată în conformitate cu dispoziţiile legale;

- obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată.

La 23.06.2021, reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere, conform Ordinului CSA 14/2011 - 12096,46 RON, calculate până la data de 09.06.2021 şi până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

- obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2043 din 29 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a luat act că pârâtul nu mai susţine excepţiile lipsei de obiect şi lipsei de interes invocate prin întâmpinarea depusă la data de 20.05.2021.

Au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii modificate, tardivităţii şi prescripţiei invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la data de 04.08.2021, ca neîntemeiate.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată la data de 23.06.2021, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea pârâtului de constatare a abuzului de drept procedural şi de sancţionare a reclamantei cu amenda judiciară în condiţiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei de fond, reclamanta A. S.A. a formulat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs incident.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. şi-a întemeiat recursul principal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului său, casarea în parte a sentinţei atacate, respectiv cu privire la soluţia pe fondul cererii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea recursului, recurenta a susţinut că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

În opinia recurentei-reclamante, în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare solicitate, susţinerile primei instanţe în sensul că nu a fi îndeplinite condiţiile unei astfel de acţiuni apărând ca lipsite de bază legală.

Cu privire la existenţa unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă a arătat că prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A..

Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ, acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, iar prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de ÎCCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a efectuat plata către aceasta.

În acest context, este evident că în speţă există un act administrativ nelegal - respectiv Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - act care reprezintă soluţionarea cererii de plată a A. dată de către FGA.

Faptul că instanţa care a anulat decizia a obligat FGA doar la reanalizarea pe fond, şi nu la plata directă a despăgubirilor a fost determinat tocmai de faptul că FGA a arătat că cererea de plată a fost respinsă fără a mai fi analizată pe fond, dar aceasta nu înseamnă că decizia iniţială nu este un act administrativ nelegal şi care este producător de prejudicii.

Cu privire la existenţa prejudiciului s-a arătat că, deşi FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, dreptul A. la plata accesoriilor există şi are un caracter cert.

Totodată, a arătat că dispoziţiile art. 1535 din C. civ. prezumă existenţa prejudiciului în situaţia lipsei de folosinţă a unor sume de bani.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, recurenta-reclamantă a arătat că prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, care este cauza acestui prejudiciu, ce a determinat această întârziere în plata despăgubirilor este evident - modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018.

Faţă de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată şi abia după anularea acesteia a procedat la analiza pe fond şi plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluţionat de la bun început cererea de plată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat.

Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - actul administrativ anulat ca nelegal şi prejudiciul suferit de A. - lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită există un raport de cauzalitate incontestabil.

În ceea ce priveşte culpa FGA, şi aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanţele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor. Aceasta în condiţiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraţilor în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcţioneze şi să îi protejeze chiar în condiţiile în care anumiţi asigurători ar intra în procedura falimentului.

A concluzionat recurenta că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA, astfel că a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul incident pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, a arătat că în mod greşit instanţa a respins-o, în temeiul prevederilor art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care cererea de plată a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar ulterior instanţele au decis definitiv că FGA este obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, şi nu la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

A susţinut că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula este că acţiunea în anularea actului administrativ conţine şi repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia ca în prealabil să fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Astfel, a considerat că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. S.A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de FGA, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei tardivităţii, a arătat că recurenta-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

A susţinut că, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere de către FGA a sumelor pretinse se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, care la alin. (2) prevede că se poate formula contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

Prin urmare, având în vedere că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faptul că nu există niciun motiv ca să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în dosarul nr. x/2018, a considerat că acţiunea de faţă este tardivă, în raport cu art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul a susţinut că aspectele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti sunt chiar contrare susţinerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităţilor/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016, soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunţată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanţa de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei şi prin susţinerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecinţă, recurentul FGA a susţinut că în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii A., a arătat că în speţă această situaţie nu se regăseşte. Aceasta întrucât FGA nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de reclamantă, FGA emiţând o singură decizie de respingere globală, prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei de interes, a arătat că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanţa dispunând în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată, şi nu la plata sumelor solicitate, astfel că anularea acesteia nu conduce la obligarea sa la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă care nu s-a statuat că ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal, iar pe de altă parte, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa nu a analizat creanţa de asigurare şi nu a recunoscut dreptul pretins, motiv pentru care nu există interesul A. S.A. la momentul introducerii prezentei acţiuni de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

În consecinţă, a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii, ca lipsită de interes.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

4.2. Recurenta-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare faţă de recursul incident.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, rezultă că, prin demersul judiciar iniţiat, astfel cum a fost ulterior modificat, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului apreciat de aceasta ca fiind cauzat patrimoniului său prin respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 şi, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, după respingerea excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi a prescripţiei acţiunii invocate de către pârât, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel cum a fost modificată.

O atare soluţie nu este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind fondate criticile aduse de recurentul-pârât sentinţei atacate, prin invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., câtă vreme prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în demersul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Aşadar, având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

În acest sens, Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în faţa instanţei de fond trei excepţii cu privire la acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acţiunii în principal ca fiind inadmisibilă/tardivă/prescrisă.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la această cerere a fost respinsă de instanţa fondului, apreciindu-se că nu a intervenit prescripţia deoarece decizia prin care refuzul FGA de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, context în care dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, astfel că cererea modificatoare este formulată în termenul prevăzut de art. 19 din Legea contenciosului administrativ.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reţinută în cauză, denotă, însă, o greşită soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 14452/03.05.2018, recurentul-pârât a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea ce face obiectul litigiului pendinte, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost anulată decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 şi obligat pârâtul F.G.A. să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei (acţiunea fiind respinsă, în rest, ca neîntemeiată).

Recurenta-reclamantă a arătat că prejudiciul ar consta în lipsa de folosinţă a sumei de bani solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, prejudiciul fiind cuantificat de aceasta în forma penalităţii de întârziere sau, în subsidiar, în forma dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra creanţei principale pe perioada de întârziere în soluţionarea cererii de plată.

Deci, prejudiciul rezultă din fapta autorităţii pârâte de întârziere a soluţionării cererii de plată prin emiterea primei decizii de soluţionare (din 2018) cu aplicarea greşită a legii (în sensul reţinerii unui fine de neprimire constând în depăşirea plafonului de despăgubire, greşit aplicat per creditor de asigurare în loc de per creanţă de asigurare).

În ceea ce priveşte momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie reglementat de art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 22/24.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că: "data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Din perspectiva cunoaşterii existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia, Înalta Curte reţine că decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (prin care pârâtul a respins şi cererea de plată nr. x/16.03.2016) a fost contestată de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.06.2018, sub numărul unic de dosar x/2018

Înalta Curte apreciază că data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de 13.10.2021, nu poate fi reţinută drept momentul naşterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme recurenta-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea antereferitei decizii încă de la momentul la care a aflat soluţia dispusă prin aceasta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmarea unei atare respingeri, va fi lipsită de folosinţa sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate momentul la care recurenta a aflat soluţia dispusă prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a cunoscut, în mod neîndoielnic, existenţa şi conţinutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti acţiunea în anularea acesteia.

Cât priveşte momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului, Înalta Curte reţine că, în egală măsură, recurenta-reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la aceeaşi dată la care a cunoscut însăşi paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma cerută prin cererea de plată adresată F.G.A. în 2016.

Alegând acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, recurenta-reclamantă a cunoscut şi întinderea prejudiciului, determinabilă pe baza criteriului ales. Faptul că prejudiciul invocat de recurentă s-a produs în timp nu reprezintă un element suficient spre a se susţine teza unei imposibilităţi de cunoaştere a întinderii prejudiciului la chiar momentul cunoaşterii existenţei acestuia.

De altfel, la data de 23.06.2021, când a fost depusă cererea modificatoare, plata sumei de 6570,13 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/16.03.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul F.G.A. (o parte din sumă fiind achitată abia la data de 29.10.2021), aspect ce nu a împiedicat, însă, recurenta-reclamantă ca, anterior acestei plăţi, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.

Se observă că, prin cererea modificatoare, recurenta a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului recurenta a utilizat sintagma "până la data plăţii efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care şi acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Pentru considerentele expuse în paragrafele anterioare nu se poate da eficienţă nici argumentelor recurentei-reclamante referitoare la faptul că, prin hotărârile dispuse în dosarul nr. x/2018, recurentul-pârât a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoaşterii creanţei până la reluarea analizei de către F.G.A. a cererii de plată).

Desigur, o nerecunoaştere de către FGA a creanţei principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosinţa sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluţionării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască (moment de la care curge termenul de prescripţie reglementat de antereferitul text normativ).

Aşadar, termenul de prescripţie de 1 an a început să curgă cel mai târziu la data de 05.06.2018, astfel că formularea cererii de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 la data de 10.03.2021 (data predării acesteia firmei de curierat) este, în mod evident, realizată cu depăşirea termenului de prescripţie de un an.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că se impune reformarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârât şi respingerii cererii de chemare în judecată, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului incident declarat de pârâtul FGA impun respingerea recursului principal declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, constatând Înalta Curte că intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune lipseşte de suport criticile recurentei-reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare solicitate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2043 din 29 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea astfel cum a fost modificată, ca prescrisă.

Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la excepţiile lipsei de obiect, lipsei de interes, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii.

Va respinge recursul principal declarat de A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2043 din 29 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea astfel cum a fost modificată, ca prescrisă.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la excepţiile lipsei de obiect, lipsei de interes, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii.

Respinge recursul principal declarat de A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023.