Insurer's claim for late-payment penalties against Guarantee Fund rejected as premature, appeal upheld as unfounded
Legislator summary
AI generatedThe Romanian High Court of Cassation and Justice rejected the insurer's appeal as unfounded, upholding the Court of Appeal's decision that dismissed the claim as prematurely filed; consequently, the insurer's action seeking compensation (late penalties or legal interest) from the Insurance Guarantee Fund remains dismissed. The underlying dispute arose after the insurer claimed damages from the Fund following the annulment of a Fund decision that had rejected its payment request, with the insurer seeking late-payment penalties under administrative law (Article 19 of Law No. 554/2004) and civil liability provisions. The court held that the annulment of the Fund's decision did not confirm the existence of the underlying insurance claim, as it only ordered the Fund to re-examine the payment request on its merits, and since that substantive review had not yet occurred and the claim's existence was neither confirmed nor paid, the right to ancillary damages had not yet become due; therefore, the action was premature, and the appeal under Article 488(1)(8) of the Civil Procedure Code failed.
Legislator headnote
AI generatedart. 19 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, art. 248 alin. (1) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ; Insurer's claim for late-payment penalties against Guarantee Fund rejected as premature, appeal upheld as unfounded: The underlying dispute arose after the insurer claimed damages from the Fund following the annulment of a Fund decision that had rejected its payment request, with the insurer seeking late-payment penalties under administrative law (Article 19 of Law No. 554/2004) and civil liability provisions. The court held that the annulment of the Fund's decision did not confirm the existence of the underlying insurance claim, as it only ordered the Fund to re-examine the payment request on its merits, and since that substantive review had not yet occurred and the claim's existence was neither confirmed nor paid, the right to ancillary damages had not yet become due; therefore, the action was premature, and the appeal under Article 488(1)(8) of the Civil Procedure Code failed.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for rejecting the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.03.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta A. S.A. a formulat cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x-16.03.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 1476,57 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1725 din 22 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare.
A fost admisă excepţia de prematuritate a acţiunii, astfel cum a fost modificată, invocată din oficiu.
A fost respinsă acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prematur formulată.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată.
În motivarea recursului, a arătat că nelegalitatea hotărârii primei instanţe reiese din faptul că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, îndeplinind condiţiile prevăzute de acest text de lege, respectiv: să existe un act administrativ ilicit şi să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.
Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, a susţinut că aceste condiţii au fost îndeplinite odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că în mod greşit a respins Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată a A., invocând depăşirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, şi a fost obligat la soluţionarea pe fond a cererii. Prin urmare, în prezent există certitudinea existenţei unui act administrativ nelegal reprezentat de refuzul de plată.
În ceea ce priveşte prejudiciul, a arătat că problema determinării acestuia este depăşită, deoarece, deşi nu este strict determinat, prejudiciul este uşor determinabil, cu atât mai mult cu cât sumele solicitate sunt sume pe care A. ar fi trebuit să le primească de la B. în temeiul dreptului de regres, iar potrivit prevederilor legale cererea de plată trebuie însoţită de documente doveditoare, în funcţie de natura acestora intervenind situaţii distincte.
O primă situaţie este aceea în care sumele solicitate de A. au fost stabilite deja prin hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu asiguratul falit, fiind ataşate cererii dosarul de daună deschis de A., în baza căruia a fost făcută plata către persoana prejudiciată, şi hotărârea judecătorească prin care a fost recunoscut dreptul A. împotriva B..
A doua situaţie este cea în care A. nu a reuşit să depună acţiune împotriva B., aceste sume fiind solicitate de la B. şi, ulterior, de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza dosarului de daună întocmit de A., aspectul comun ambelor situaţii, respectiv comun tuturor cererilor de plată, constând în faptul că pentru toate sumele solicitate de A. există un dosar de daună întocmit de asigurător, conform regulilor specifice aplicabile.
Faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, a conchis recurenta arătând faptul că rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor în analiza pe fond a cererilor de plată este pur formal, de vreme ce toate cererile de plată sunt deja însoţite de dosarele de daună deschise şi întocmite de asigurători cu respectarea normelor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare. Argumentul invocat de recurentă în sensul arătat constă în faptul că plăţile pe care Fondul a început să le facă ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 au corespuns sumelor solicitate de A., aşa încât este evident că în acest moment nu poate fi pus sub semnul întrebării caracterul determinabil şi cert al prejudiciului.
În continuare, a reiterat argumentele invocate în susţinerea temeiniciei cererii de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata accesoriilor, arătând că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1357 şi următoarele din C. civ.. Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în refuzul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a achita despăgubirile solicitate de A. prin cererea de plată, iar caracterul nelegal al refuzului de plată a fost stabilit definitiv prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A combătut susţinerile intimatului-pârât potrivit cărora nu poate fi obligat la plata de daune interese moratorii în considerarea faptului că legea nu stabileşte un termen în care acesta să analizeze cererile de plată şi să facă plata, subliniind că, în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, ori de câte ori legea nu stabileşte un termen pentru soluţionarea unei cereri, se consideră incident un termen general de 30 de zile.
Pe de altă parte, a arătat că neprevederea expresă de către lege a unui termen în sarcina Fondului nu înseamnă că acesta poate soluţiona cererea conform propriei dorinţe, ci trebuie să o execute de îndată, fiind una pură şi simplă, cu atât mai mult cu cât întreaga procedură de acordare a despăgubirilor este guvernată de celeritate.
De asemenea, a afirmat că nu pot fi primite nici susţinerile intimatului-pârât referitoare la imposibilitatea procesării cererilor de plată într-un timp scurt, datorată volumului mare al acestora, având în vedere că a procedat în timp scurt la plata, într-o primă etapă, şi apoi la respingerea cererilor de plată, aşadar, cererile de plată au fost procesate în pofida numărului mare, însă cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
Sub aspectul cuantumului penalităţilor a invocat dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a arătat că nu sunt întemeiate susţinerile intimatului-pârât în sensul că poate plăti strict despăgubirile ce decurg din contractele de asigurare, şi nu penalităţi sau daune interese moratorii, întrucât acest lucru ar echivala cu crearea unui caz excepţional de protecţie absolută de răspundere, regula generală fiind aceea că oricine cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sa ilicită este dator să-l repare.
În final, în susţinerea tezei subsidiare, a invocat prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind calculul dobânzii legale, mai exact dispoziţiile cuprinse la art. 3 alin. (2), care prevăd în mod expres modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare şi în raporturile dintre profesionişti şi autorităţile contractante şi a menţionat că întârzierea în soluţionarea fondului cererii este imputabilă exclusiv Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Prin urmare, a apreciat că nu poate constitui temei pentru exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii argumentul conform căruia A. a solicitat obligarea sa la plata de daune interese moratorii, deşi Comisia Specială din cadrul FGA nu s-a pronunţat încă cu privire la fondul cererii de plată.
Un ultim argument invocat de recurentă în susţinerea opiniei conform căreia sunt îndeplinite condiţiile legale pentru obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata de penalităţi de întârziere este faptul că plata făcută de Fond dovedeşte fără echivoc că A. era îndreptăţită încă de la început la plata sumei solicitate, singurul motiv ce a determinat întârzierea la plată fiind refuzul nelegal al intimatului-pârât.
4. Apărările intimatului
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Demersul judiciar iniţiat de reclamanta A. S.A. are la bază cererea formulată de aceasta şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/16.03.2016, prin care a solicitat plata sumei de 748,39 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări.
Prin decizia nr. 14452 din data de 03.05.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată menţionată, motivând că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile sale suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.
Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644 din 13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON şi s-a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.
Prin acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2018, A. a solicitat anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fără a solicita şi despăgubiri constând în penalităţi sau dobânzi, în vederea obţinerii acestora formulând, pe cale separată, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.
Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a invocat excepţia prematurităţii şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca prematur formulată. Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în esenţă, că dreptul la despăgubirile pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, acesta depinzând de modul în care autoritatea va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligaţiei de executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018.
Împotriva sentinţei de fond reclamanta a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Potrivit textului de lege menţionat, casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
În esenţă, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greşită a cadrului legislativ incident în materie, respectiv dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greşit a reţinut prima instanţă neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru promovarea unei acţiuni de acest tip, anume să existe un act administrativ ilicit şi acţiunea să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut. Mai exact, a susţinut că aceste condiţii au fost îndeplinite odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că, în prezent, există certitudinea existenţei unui act administrativ nelegal constând în refuzul de plată. În plus, în ceea ce priveşte prejudiciul, a arătat că acesta, deşi nu este strict determinat, este uşor determinabil.
Aşadar, critica părţii se fundamentează pe argumentul conform căruia instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că intimatul-pârât a început să facă plăţi după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pretinzând că acest aspect rezultă dintr-un extras de cont depus la dosar.
Deşi este real că la data de 29 octombrie 2021, deci ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la plata unor creanţe de asigurări către A., din probatoriul administrat în cauză nu rezultă dovezi certe în sensul că una dintre aceste plăţi este cea vizată de cererea ce face obiectul prezentei cauze. Prin urmare, nefiind susţinute de un suport probator corespunzător, alegaţiile recurentei-reclamante nu pot fi primite.
Pe de altă parte, este de observat că, în cadrul dosarului amintit, s-a dispus doar anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanţă de asigurări solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase. Cum, în cauză, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost confirmată, dar nici infirmată de către instanţa de judecată, iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale odată cu acţiunea în anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018.
Prin urmare, nu se poate concluziona că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea prejudiciului pretins sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, de vreme ce instanţa a fost învestită, în dosarul nr. x/2018, exclusiv cu anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, nu şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.
Recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind astfel că legătura de cauzalitate este în mod evident îndeplinită în cauză.
Din analiza acelei decizii rezultă însă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.
Or, atât timp cât soluţionarea cauzei respective nu a vizat fondul cererilor de plată, ci depăşirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, în interpretarea nelegală dată de pârât dispoziţiilor legale menţionate, nu se poate susţine cu suficient temei că ar fi îndeplinite în speţă condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existenţa unui act administrativ ilicit şi cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii prejudiciului, urmarea soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aceasta deoarece efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârâtul FGA nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale aplicabile în materie, dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu la suma solicitată.
La fond, din probatoriul administrat în dosar nu a rezultat însă că intimatul-pârât a soluţionat pe fond cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze şi a achitat suma pretinsă prin aceasta şi nici că ar fi emis o altă decizie de respingere totală sau parţială a pretenţiilor formulate prin cererea de plată în discuţie.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a reţinut că dreptul reclamantei la despăgubirile pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 14452/03.05.2018, acesta fiind condiţionat de modalitatea în care autoritatea pârâtă va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligaţiei de executare a hotărârii definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018.
În recurs, intimatul - pârât a depus, odată cu notele scrise, Decizia nr. 14454/17.01.2022, prin care a respins cererea de plată nr. x/16.03.2016 (poziţia 73 tabel anexat), constatând că nu se justifică acordarea penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, întrucât acestea nu reprezintă creanţe de asigurări.
Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de recurenta-reclamantă, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 22 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1725 din 22 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023.