Recursion against refusal to refer constitutional exception: requirement to challenge admissibility criteria under Law 47/1992 rather than substantive merits.

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.06.2022, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 1134/14.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.

2. Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare

Prin decizia civilă nr. 42 din data de 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A., ca inadmisibilă şi totodată, a respins contestaţia în anulare, formulată de către aceeaşi parte, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi B., în calitate de conducător al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei civile menţionate anterior, a formulat recurs contestatorul A., criticând soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în legătură cu prevederile art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., în interpretarea sentinţei civile nr. 2435/2020 şi a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1875/2021, folosită de instanţe în mod eronat drept jurisprudenţă şi în loc de text de lege.

Prin intermediul memoriului de recurs declarat împotriva soluţiei din cuprinsul deciziei civile nr. 42 din data de 12 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal referitoare la contestaţia în anulare, recurentul - contestator a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării unui recurs în interesul legii în legătură cu art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., "în interpretarea dată prin sentinţa civilă nr. 1134/14.04.2022 pronunţate în dosarul nr. x/2021, identică dar greşită, cu cea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1875/2021".

4. Apărările formulate în cauză

La dosarul cauzei, a înregistrat întâmpinare intimata Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale relevante

Prin cererea depusă la data de 3 octombrie 2023, recurentul A. a formulat cerere de recuzare a Completului de judecată nr. 6 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea cauzei, însă această cerere a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2023 pronunţată de către Completul nr. 7 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

II. Soluţia şi considerentele instanţei asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării unui recurs în interesul legii

Prin cererea de recurs, recurentul - contestator A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării unui recurs în interesul legii cu privire la dispoziţiile art. 506 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procesual care poate fi utilizat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept.

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din C. proc. civ., titularii cererii adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti sunt Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului Justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului.

În lumina acestor prevederi legale, instanţa constată că legiuitorul a rezervat calitatea procesuală activă doar persoanelor şi instituţiilor anterior menţionate, printre care nu se numără şi instanţele de judecată învestite cu soluţionarea unei cauze sau părţile litigante, astfel că solicitarea recurentului-contestator de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării unui recurs în interesul legii apare ca vădit inadmisibilă, urmând a fi respinsă.

III. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Examinând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat împotriva soluţiei din cuprinsul deciziei civile nr. 42 din data de 12 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate, pentru nemotivare, Înalta Curte o apreciază întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

De asemenea, prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat incidenţa aceleiaşi sancţiuni a nulităţii şi pentru nemotivarea recursului, care intervine atât în ipoteza în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută de alin. (1) al articolului menţionat), dar şi în situaţia în care argumentele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 (ipoteză reglementată de alin. (2) al art. 489 C. proc. civ.).

Având în vedere scopul căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este acesta reglementat de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce dispun că:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", Înalta Curte arată că, pentru a se putea reţine îndeplinirea obligaţiei de motivare, de către partea care promovează recursul, este necesar ca aceasta să precizeze care sunt aspectele de nelegalitate, dintre cele expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., pe care le apreciază incidente cauzei.

Mai mult, cererea de recurs trebuie să cuprindă atât arătarea motivelor de casare, cât şi dezvoltarea lor, neputându-se limita la o simplă indicare formală a dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., în caz contrar, instanţa de recurs aflându-se în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar.

În practica judiciară, s-a decis că simpla nemulţumire a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ. şi să aducă argumente care să vizeze, în mod concret şi direct, raţionamentul urmat de instanţa de fond pentru pronunţarea hotărârii atacate.

Motivarea imprecisă sau generală, fără o legătură efectivă cu soluţia pronunţată de instanţa de fond, ori cuprinzând indicarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost încălcate, echivalează cu nemotivarea căii de atac, respectiv cu neîndeplinirea, de către parte, a obligaţiei reglementate de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., coroborat cu art. 487 C. proc. civ., aspecte ce atrag sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aplicând astfel de considerente teoretice în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, prin calea de atac promovată, recurentul - contestator A. a expus, în memoriul de recurs, critici ce au vizat neconstituţionalitatea art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin sentinţa civilă nr. 2435/2020 şi prin decizia nr. 1875/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără, însă, a prezenta argumente care să vizeze modul în care instanţa a analizat şi aplicat prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Trebuie subliniat că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nu a analizat constituţionalitatea textului de lege vizat de excepţie, ci doar întrunirea condiţiilor aferente sesizării Curţii Constituţionale, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel cum s-a reţinut şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 399/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 869 din 27 septembrie 2023, par. 18, "dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Aşadar, această procedură face posibilă doar pronunţarea în situaţiile date asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi. Curtea a mai statuat că instanţa de judecată realizează un control al condiţiilor de admisibilitate a excepţiei, fără a o putea respinge pe motive ce ţin de temeinicia sau netemeinicia acesteia, aspecte care ţin de resortul instanţei de contencios constituţional. Prin urmare, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ar putea privi exclusiv condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva actului de sesizare se va limita la aceste aspecte, care nu necesită consideraţii teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepţiei. Cu alte cuvinte, controlul efectuat de instanţa de recurs este circumscris verificării legalităţii respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa ierarhic inferioară, exclusiv prin prisma acestor condiţii."

Or, în litigiul pendinte, memoriul de recurs depus de recurentul - contestator nu cuprinde critici care să vizeze argumentele şi raţionamentul primei instanţe ce au stat la baza soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv modul de verificare a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, ci doar o reiterare a solicitării recurentului-contestator de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a motivelor pe care se întemeiază aceasta.

În această împrejurare, Înalta Curte, constatând că recursul formulat de recurentul- contestator A. împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a CCR cu excepţia de neconstituţionalitate, nu îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 487 C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia invocată din oficiu şi va anula acest recurs, ca nemotivat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui recurs în interesul legii, formulată de către recurentul-reclamant.

Anulează, ca nemotivat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 42 din data de 12 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.