Exclusion of judicial assistants from seniority-based salary majorization under Law No. 153/2017 Annex VI

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.05.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, modificarea în parte a Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 în sensul includerii sporului de fidelitate-sporul de vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data emiterii acestui ordin, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1367 din 5 octombrie 2021, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis acţiunea formulată de reclamantă, a modificat Ordinul nr. 571/C din 18.02.2020 în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în sensul includerii în indemnizaţia lunară a sporului de fidelitate-sporul pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei începând cu data emiterii ordinului.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi al respingerii acţiunii, ca fiind neîntemeiată.

A apreciat recurentul-pârât că prima instanţă a respins în mod eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, încălcând dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, în condiţiile în care acţiunea reclamantei are ca obiect legalitatea hotărârii organului vizat de art. 7 alin. (1) din lege, în speţă de hotărârea Ministerului Justiţiei care are atribuţia de a soluţiona contestaţia formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, respectiv Ordinul MJ nr. 571/C/2020.

Reclamanta nu a învestit instanţa de contencios competentă cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva ordinului, ci a formulat acţiunea solicitând exclusiv modificarea respectivului act. Însă, potrivit art. 7 alin. (1) şi (2) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ceea ce se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ este hotărârea de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Pe fondul cauzei, a susţinut recurentul-pârât că instanţa a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea art. 16 alin. (1) din Anexa nr. V-Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din justiţie - Secţiunea a 3-a din Legea nr. 153/2017.

A precizat recurentul că, prin Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

A arătat recurentul că prima instanţă a soluţionat greşit cauza în baza prezumţiei puterii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 1770 din 6 noiembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, fără a analiza legalitatea ordinului atacat şi actele care au stat la baza emiterii acestuia.

Ordinul atacat este emis în temeiul art. 16 alin. (1) din Anexa V din Legea nr. 154/2017, potrivit căruia, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani".

Prin urmare, legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în această funcţie, având în vedere că ei sunt numiţi pentru un mandat limitat de 5 ani şi, prin natura funcţiei, nu sunt independenţi, astfel că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a vechimii în specialitate nu are caracter nejustificat.

A mai menţionat recurentul că, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenţilor judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei neprevăzând acordarea sporului de fidelitate.

Începând cu data de 01.01.2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare, iar reîncadrarea salarială a asistenţilor judiciari s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011.

Pct. III A din Ordinul comun MMFPS şi MFP nr. 42/77 din 13.01.2011 privind aplicarea Normelor metodologice pentru aplicare prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevede că "Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradaţie superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadrul nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulţit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".

A concluzionat recurentul că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizaţiei intimatei-reclamante cu luarea în calcul a unui spor de 15%, aceasta neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obţinut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câştigat de aceştia, în aceleaşi condiţii de vechime.

4. Apărările formulate de intimata-reclamantă

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Preliminar, avându-se în vedere modificările legislative survenite ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, respectiv art. 142 alin. (6), în cauză a fost introdusă, în calitate de recurentă-pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care s-a subrogat în drept în toate drepturile şi obligaţiile de natură procesuală ale Ministerului Justiţiei privind bugetul instanţelor, ce decurg din aplicarea prevederilor alin. (2) ale aceluiaşi articol.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin recurs şi a apărărilor intimatei-reclamante, în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere privind modificarea Ordinului de salarizare individuală nr. 571/C din 18.02.2020 emis de Ministerul Justiţiei şi obligarea pârâtului să-i stabilească indemnizaţia lunară care să cuprindă şi sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei, începând cu data emiterii ordinului.

Prima instanţă a admis acţiunea şi a modificat Ordinul nr. 571/C din 18.02.2020 în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în sensul includerii în indemnizaţia lunară a sporului de fidelitate-sporul pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei începând cu data emiterii ordinului.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia dată de prima instanţă, însă pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

1.1. În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât Ministerul Justiţiei referitoare la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Recurentul-pârât a susţinut acest fine de neprimire a acţiunii pe motivul neatacării în faţa instanţei de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva OMJ nr. 571/C/18.02.2020.

Intimata-reclamantă a formulat contestaţie împotriva OMJ nr. 571/C/18.02.2020, iar, prin Adresa nr. x/02.04.2020, pârâtul a răspuns contestaţiei în sensul că nu o poate soluţiona favorabil.

Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că reclamanta a făcut referire prin acţiune şi la adresa de răspuns la contestaţia administrativă, astfel că măsura de constatarea a inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa unei cereri exprese de anulare a acestei adrese ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privinţa ordinului atacat, cât şi în privinţa adresei de răspuns, iar actul administrativ vătămător al drepturilor şi intereselor reclamantei este ordinul de stabilire a încadrării salariale.

1.2. Însă, referitor la criticile recurentului-pârât formulate pe fondul acţiunii, Înalta Curte nu poate valida raţionamentul primei instanţe, deoarece acesta reflectă greşita interpretare şi aplicare a cadrului normativ incident în materie, art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil la acest moment, care prevede că indemnizaţia lunară de încadrare cuvenită asistenţilor judiciari se calculează exclusiv în funcţie de două tranşe de vechime în funcţie, de la 0 la 3 ani, precum şi de la 3 la 5 ani.

Astfel, se constată că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că,

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

În acest sens, instanţa de control judiciar are în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, astfel că se impune menţinerea Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 571/C/18.02.2020 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

Instanţa de control judiciar constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecăţii primind o dezlegare în cadrul deciziei menţionate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi cod raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, subrogată în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, împotriva sentinţei nr. 1367 din 5 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Menţine dispoziţia privind soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.