Interest payable on insurance indemnities following judicial annulment of insurer’s refusal: applicability of punitive legal interest under O.G. 13/2011

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii. Hotărârea instanţei de fond

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 05.04.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016 şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, conform dispoziţiilor legale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Notei ASF nr. 23/2014, 7.184,83 RON, calculate până la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1280 din 21 iunie 2022, Curtea a respins excepţiile lipsei de obiect sau lipsei de obiect, invocate de pârât prin întâmpinarea formulată la cererea iniţială de chemare în judecată.

A respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

A respins cererea pârâtului de aplicare a amenzii judiciare, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluţia privind fondul cererii, şi, rejudecând, admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauza prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A prezentat situaţia de fapt, după care a arătat recurenta că, în ceea ce priveşte existenţa unui act administrativ nelegal, prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ, acţiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 Prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 13.10.2021, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, ca nelegală. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei pe fond a fost recunoscut dreptul A. la despăgubiri.

Faţă de cele de mai sus, este evident că există un act administrativ nelegal -respectiv Decizia FGA 14452/03.25.2018. Prin această Decizie pronunţată în soluţionarea cererii A. de plată, FGA a respins cererea de plată, încălcând dreptul A. la plata despăgubirilor iar instanţele de judecată au declarat nelegală această respingere. Aşadar, condiţia existenţei unui act administrativ nelegal este îndeplinită.

Faptul că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată Decizia FGA 14452/2018 nu a obligat FGA direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la ideea că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia nr. 14452/03.05.2018.

Totodată se poate observa că, după ce instanţele de judecată au declarat nelegală soluţia FGA asupra cererii, FGA a procedat la analiza pe fond a cererii de plată şi a efectuat plata despăgubirilor, ceea ce nu face decât să certifice prejudiciul suferit de A..

Cu privire la existenţa prejudiciului a arătat recurenta-reclamantă că, deşi FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi, la 29.10.2021, a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuia să fie efectiv achitate despăgubirile.

Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit-o de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri şi a dat dovadă de o atitudine lipsită de responsabilitate, sperând ca, prin trecerea timpului, să scape de plata despăgubirilor, fără a lua în calcul că se acumulează şi se majorează sumele datorate cu titlu de penalităţi şi dobânzi.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, dreptul A. la plata accesoriilor există şi are un caracter cert.

De asemenea, prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări. Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnica a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de dauna se va face cu respectarea dispoziţiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

n instrumentarea dosarelor de daună, FGA este ţinut de dispoziţiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care şi plata penalităţilor pentru întârzierea soluţionării acestuia.

Totodată, cu titlu subsidiar, arată că, în ipoteza în care instanţa nu reţine aplicabilitatea dispoziţiilor mai sus arătate şi în cazul FGA, în raport de faptul că dispoziţiile art. 1535 din C. civ. prezumă existenţa prejudiciului în situaţia lipsei de folosinţă a unor sume de bani, A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată şi achitată într-un final de Fond.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri

Faţă de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 respingerea cererii de plată şi, abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, FGA a procedat la analiza pe fond şi plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluţionat de la bun început cererea de plată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar mai fi existat.

Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, actul administrativ anulat ca nelegal, şi prejudiciul suferit de A., lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită, există un incontestabil raport de cauzalitate.

În ceea ce priveşte culpa FGA, şi aceasta este una evidentă, pentru că intimatul-pârât, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate, însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanţele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

3. Apărările formulate. Recursul incident

3.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Odată cu întâmpinarea, în condiţiile art. 491 C. proc. civ., intimatul-pârât a formulat şi recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei de fond, rejudecarea litigiului şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal, pe cale de excepţie, iar, în secundar, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat istoricul cauzei, a susţinut recurentul că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 18 şi art. 19 raportate la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

A apreciat recurentul că se impunea admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii, pentru că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanţa dispunând definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată şi nu la plata sumelor solicitate de A. prin cererile de plată, cereri care, în urma analizei, urmează a fi admise sau respinse pentru diferite considerente.

Repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 are o latură intrinsecă litigiului administrativ, corelativ acţiunea în despăgubiri neputând depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa nu a analizat creanţa de asigurare şi nu a recunoscut dreptul pretins de A.. Astfel, nu există interesul A. la momentul introducerii prezentei acţiuni de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se ulterior după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

A mai susţinut recurentul că se impunea admiterea excepţiei inadmisibiltăţii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate. Or, în cauză, cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluţia definitivă pronunţată în Dosarul nr. x/2018 şi, la acest moment, A. nu are o creanţă certă lichidă şi exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri.

A mai solicitat recurentul şi admiterea excepţiei prescripţiei, raportat la faptul că reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plăţii, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

În raport cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de C. civ.

Referitor la momentul începerii prescripţiei extinctive, reclamanta a solicitat despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/24.06.2016 şi până la plata debitului solicitat prin cerere. Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 pronunţată în RIL arată foarte clar că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

În cauză, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/24.06.2016, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri a început să curgă conform acestor date şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului principal şi, pe cale de consecinţă, admiterea recursului incident şi respingerea contestaţiei, ca nefondată.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat.

Mai arată că natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 fiind o răspundere patrimonială de drept administrativ, care se antrenează în aceleaşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ., respectiv: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, arată că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată şi la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, astfel că, din această perspectivă, nu are relevanţă faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, întrucât executarea hotărârii presupunea cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA, urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii.

De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are relevanţă în litigiul de faţă, în care reclamanta a înţeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosinţă a despăgubirii din dosarul de daună, care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Consideră că repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa de judecată nu a analizat creanţa de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins de către reclamantă.

De asemenea, FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Cu privire la cererea de obligare a sa la plata dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciază că se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, care prevăd că accesoriile nu vor putea fi adăugate creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat iar recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA este nefondat.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24.06.2016, constând în principal în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Notei ASF nr. 23/2014, 7.184,83 RON, calculate până la data de 09.08.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins, ca nefondate, excepţiile privind lipsa de obiect şi de interes a acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA, ca nefondată.

1.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în ceea ce priveşte achitarea dobânzilor.

Astfel, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată din cauză, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa a reţinut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că, în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/24.06.2016, reprezentând 1.918 RON, despăgubirea cerută de reclamantă.

Înalta Curte reţine că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluţionare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor.

Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

De asemenea, se reţine că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noţiunilor de creanţă de asigurare şi creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei solicitate, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Potrivit dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.:

"În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Recurentul-pârât a invocat în faţa instanţei de fond doar excepţia lipsei de interes/lipsei de obiect, în subsidiar solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Or, prin recursul incident, pârâtul a criticat şi o eventuală respingere de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii şi a excepţiei prescripţiei, excepţii pe care, însă, nu le-a invocat la judecata pe fond şi care nu au fost analizate în considerentele hotărârii recurate.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere efectele principiul legalităţii căilor de atac, judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate a hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenţia primei instanţe, nu este permisă. În contextul în care aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, devin aplicabile dispoziţiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalităţii sentinţei primei instanţe prin invocarea acestor argumente.

În ceea ce priveşte critica recurentului vizând respingerea excepţiei lipsei de obiect, Înalta Curte constată că judecătorul fondului în mod corect a apreciat, în raport cu argumentele pârâtului astfel cum au fost invocate în susţinerea excepţiei lipsei de obiect/lipsei de interes (după cum a fost intitulată de către pârât), că această excepţie nu mai are obiect, în raport cu cererea modificatoare formulată de reclamantă.

Într-adevăr, constată Înalta Curte că, prin cererea modificatoare, reclamanta nu a mai insistat în capătul de cerere vizând existenţa unui refuz nejustificat cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/24.06.2016, iar pârâtul nu a formulat întâmpinare faţă de cererea modificată.

Însă, prin recursul incident, recurentul-pârât aduce argumente vizând repararea pagubei în raport cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, care nu au fost invocate în faţa instanţei de fond şi, prin urmare, nu au fost analizate prin hotărârea recurată.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât, după cum reiese din argumentele sale consemnate la pct. 3.2. al prezentei decizii, a invocat aspecte pe care nu le-a susţinut în niciun fel în faţa instanţei de fond şi care nu au fost analizate prin hotărârea recurată.

La judecata pe fond, recurentul-pârât s-a limitat la a formula întâmpinare doar în ceea ce priveşte acţiunea introductivă de instanţă.

Or, reclamanta a formulat cerere modificatoare a acţiunii, prin care a schimbat petitul acesteia, temeiul de drept şi motivele invocate, fără, însă, ca pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să formuleze întâmpinare în raport cu acestea.

După cum s-a arătat mai sus, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unor aspecte ce nu au fost supuse analizei instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport cu pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi cu argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului. Astfel, Înalta Curte nu poate analiza nici criticile invocate omisso medio de recurentul-pârât pe fondul cererii de chemare în judecată modificate, critici noi, care nu au fost supuse analizei instanţei de fond.

De altfel, aspectelor invocate de recurentul-pârât prin recursul incident instanţa de control judiciar le-a răspuns, implicit, prin considerentele vizând admiterea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., expuse la pct. 4.1 al prezentei decizii.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., va casa, în parte, sentinţa recurată şi va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei dobânzi legale penalizatoare pentru suma de 1.918 RON (solicitată prin cererea de plată nr. x/24.06.2016), conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

De asemenea, va respinge recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor-FGA împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Având în vedere cererea recurentei-reclamante de obligare a FGA la plata cheltuielilor de judecată pentru recurs, în cuantum de 583,66 RON, onorariu avocaţial, şi de 100 RON, taxă judiciară de timbru, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea, în raport cu art. 451 alin. (1) coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constată caracterul întemeiat al acesteia, urmând a o încuviinţa, însă cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte onorariul avocaţial, în raport cu complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1280 din 21 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantă şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească acesteia dobânzi legale penalizatoare, determinate potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data plăţii despăgubirilor, 29.10.2021.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată către recurenta-reclamantă, respectiv la plata sumei de 200 RON, reprezentând onorariu avocaţial cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., şi a sumei de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.