Judicial substitution for legislative omission: Government obligation to recognize national minority status in absence of enabling statute

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 8 aprilie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Federaţia "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, obligarea la emiterea actului administrativ privind recunoaşterea statutului de minoritate naţională pentru membrii comunităţii de aromâni din România.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1247 pronunţată la 21 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de inadmisibilitate, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Federaţia "A.", în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1247 pronunţată la 21 septembrie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Federaţia "A.", care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii privind obligarea Guvernului României la emiterea actului administrativ privind recunoaşterea statutului de minoritate naţională pentru membrii comunităţii aromânilor din România.

Recurenta-reclamantă a susţinut următoarele aspecte în cuprinsul motivelor de recurs:

- este incident art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, întrucât refuzul de a emite actul administrativ solicitat de către reclamantă este complet nejustificat şi nelegal şi încalcă Recomandarea 1333/1997 a Consiliului Europei.

Recurenta menţionează că situaţia aromânilor din România este nerezolvată de peste 15 ani, când au fost efectuate primele demersuri oficiale pentru recunoaşterea statutului de minoritate naţională pentru membrii acestei comunităţi.

Susţine că, în planul dreptului internaţional, încă din anul 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1333 prin care a recunoscut expres statutul de minoritate etnică pentru aromânii originari din zona Balcanilor, dispersaţi astăzi în Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Serbia, România, Germania, Statele Unite ale Americii şi Australia.

În concret, Recomandarea 1333/1997 a Consiliului Europei a clarificat statutul de minoritate etnică pentru aromâni, punând în vedere autorităţilor să întreprindă demersurile necesare pentru protejarea drepturilor lor.

- instanţa de fond a respins cererea, întrucât legislaţia naţională nu reglementează proceduri de recunoaştere a unei comunităţi entice ca minoritate naţională, prin urmare, motivarea formulată include motive contradictorii, calificate mai întâi ca nejustificate şi utilizate ulterior ca argumente pentru respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Deşi evocă trei ipoteze, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează de fapt aceeaşi chestiune - nemotivarea hotărârii, iar indicarea faptului că lipsa legislaţiei concrete care să oblige Guvernul la emiterea actului administrativ nu conduce la obligaţia acestui de a emite actul este, în opinia reclamantei, o motivare insuficientă a soluţiei pronunţate, care echivalează cu nemotivarea acesteia.

Susţine că în anul 1995 a fost adoptată Legea nr. 33 pentru ratificarea Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, încă nu a fost adoptată legea minorităţilor naţionale din România nici până la momentul introducerii recursului.

- hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În lipsa adoptării legii privind statutul minorităţilor naţionale pe teritoriul României, recunoaşterea statutului de minoritate naţională revine în competenţa administraţiei publice centrale la cel mai înalt nivel, în concret Guvernului României prin Departamentului pentru Relaţii Interetnice, reprezentat al puterii executive care are misiunea de a gestiona întreaga activitate în legătură cu comunităţile minoritare la nivelul statului nostru.

În acest sens a solicitat prin adresa din 12.01.2021 Guvernului României recunoaşterea statutului de minoritatea naţională pentru membrii comunităţii aromânilor din România, răspunsul este negativ este inclus în cuprinsul adresei nr. x/04.03.2021, comunicată în data de 15.03.2021 şi iar procedura prealabilă/necontencioasă a fost corect îndeplinită.

Aşa cum reiese din normele constituţionale (art. 6 privind dreptul la identitate naţională) şi din tratatele semnate şi ratificate de România (art. 8 CEDO privind dreptul la viaţă privată, Recomandarea 1201/1993 şi Recomandarea 1333/1997 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei), statul român face parte din categoria statelor care recunosc existenţa, pe teritoriul lor, a minorităţilor naţionale, angajându-se să le protejeze şi să sprijine dezvoltarea lor. Una din condiţiile primordiale pentru aplicarea legislaţiei adoptate în favoarea minorităţilor naţionale o constituie recunoaşterea oficială a fiecărei minorităţi şi, implicit, stabilirea comunităţilor, grupurilor de persoane care se bucură de măsurile de protecţie.

Recomandarea nr. 1333/1997 a Consiliului Europei a clarificat statutul de minoritate etnică pentru aromâni, punând în vedere autorităţilor să întreprindă demersurile necesare pentru protejarea drepturilor lor.

De dată relativ recentă, respectiv de la 17 decembrie 2020, Parlamentul European a luat în discuţie şi analiză un pachet legislativ privind statutul minorităţilor naţionale şi modul în care drepturile acestora trebuie să fie ocrotite de ţările pe teritoriul cărora aceste minorităţi se găsesc.

Aceste demersuri ale Consiliului Europei însă nu a ajutat recurenta să obţină obligarea Guvernului României să emită actul administrativ privind recunoasterea statutului de minoritate naţională pentru membrii comunitătii de aromâni din România.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte apreciază că sentinţa atacată este legală, în raport cu motivele de casare invocate.

Astfel, nu pot fi primite criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în condiţiile în care nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi refuzat aplicarea unor reglementări internaţionale având caracter obligatoriu; în considerentele sentinţei, judecătorul fondului a arătat în mod explicit că recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, invocate de reclamantă, nu au caracter obligatoriu, această aserţiune nefiind criticată în mod argumentat de către recurentă, ci numai (în mod nemotivat) contrazisă. Nefiind obligatorii, recomandările nu pot impune statelor aplicarea unor măsuri ori întreprinderea unor demersuri.

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia refuzul autorităţii pârâte de a emite actul administrativ solicitat nu este obiectiv, ci este complet nejustificat şi nelegal. Aceasta dat fiind că susţinerea menţionată nu este însoţită de o argumentaţie juridică, făcându-se exclusiv referiri factuale la situaţia aromânilor din România.

Totodată, nu poate fi considerat nelegal răspunsul Guvernului României potrivit căruia lipsa adoptării legii privind statutul minorităţilor naţionale nu creează automat o obligaţie în sarcina administraţiei publice centrale de a recunoaşte statutul de minoritate naţională unei comunităţi. Înalta Curte are în vedere că, de regulă, rolul autorităţilor administraţiei publice este acela de a emite acte prin care se execută legea sau se organizează executarea legii, iar nu acte cu putere de lege.

Nu sunt întemeiate nici criticile formulate de recurentă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte, faptul că acest motiv de casare nu echivalează motivarea insuficientă a unei hotărâri cu nemotivarea acesteia, iar, pe de altă parte că, nu poate fi reţinută existenţa unor motive contradictorii în sentinţa atacată; nu constituie nicidecum o motivare contradictorie faptul că judecătorul fondului a considerat că apărarea pârâtului prin care se susţine că legislaţia naţională nu reglementează proceduri de recunoaştere a unei comunităţi etnice ca minoritate naţională priveşte fondul acţiunii, iar nu admisibilitatea acesteia.

Examinând considerentele sentinţei, raportat şi la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată.

Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt şi a expus clar, simplu şi concis argumentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia refuzul de a judeca demersul său "intră sub incidenţa denegării de dreptate", atâta timp cât acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, deci a fost cercetată pe fond. Altminteri s-ar ajunge la concluzia absurdă conform căreia orice acţiune respinsă echivalează cu o denegare de dreptate. În mod evident, în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât pricina a putut fi soluţionată în baza legii - imposibilitatea admiterii cererii de chemare în judecată nu echivalează cu imposibilitatea soluţionării unei pricini.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei conform căreia minoritatea aromânilor este, în mod nejustificat, tratată diferenţiat, Înalta Curte constată că, şi dacă s-ar accepta teza unui asemenea tratament, instanţele de judecată nu se pot substitui legiuitorului, creând pe cale judiciară norme care să înlăture respectiva discriminare, dat fiind că se opune principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

În fine, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Aceasta în condiţiile în care recurenta nu invocă în mod explicit încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, iar aserţiunea sa potrivit căreia "în lipsa adoptării legii privind statutul minorităţilor naţionale pe teritoriul României, recunoaşterea statutului de minoritate naţională revine în competenţa administraţiei publice centrale" este lipsită de indicarea vreunui temei legal.

Instanţa de contencios administrativ poate verifica, din punct de vedere al legalităţii, conformitatea conduitei autorităţii publice cu dispoziţiile legale care îi reglementează activitatea, fără ca, prin actul de judecată, să suplinească voinţa autorităţii. Instanţa de judecată nu poate să se substituie autorităţii în exercitarea atribuţiilor sale, fără să-şi depăşească propria competenţă generală şi rol constituţional.

De asemenea, nu poate fi primită susţinerea referitoare la încadrarea abuzivă a aromânilor în categoria români de pretutindeni prin Legea nr. 299/2007, atâta timp cât respectiva lege îşi produce efectele, nefiind declarată neconstituţională.

Cât priveşte referirile recurentei-reclamante la prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază că dreptul la viaţă privată şi de familie constituie un drept individual, iar nu unul colectiv; respectiva dispoziţie nu consfinţeşte dreptul unei colectivităţi de a obţine statutul de minoritate naţională.

Înalta Curte apreciază drept lipsită de relevanţă pentru soluţionarea prezentei speţe, expunerea factuală a situaţiei aromânilor, în condiţiile în care, în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aspectele de fapt sunt sustrase controlului instanţei de recurs, aceasta putând verifica numai legalitatea, iar nu şi temeinicia sentinţei atacate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Federaţia "A." împotriva sentinţei civile nr. 1247 pronunţată la 21 septembrie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 04 octombrie 2023.