President’s COVID analogy upheld as non-discriminatory; CNCD sanction annulled for immunity and insufficient reasoning.

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Preşedintele României, dl. A., a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (în continuare, CNCD), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1319 din 28.09.2021, a admis acţiunea reclamantului şi a anulat hotărârea Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul CNCD, care a solicitat casarea acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii reclamantului.

3.1. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat nerespectarea de către prima instanţă a drepturilor sale procesuale, urmarea aplicării eronate şi încălcării prevederilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României, republicată, art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 13 din C. proc. civ., art. 1, art. 4 şi art. 14 din Legea nr. 514/2003 raportate la cele ale art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

3.1.1. Recurentul a criticat excluderea de către instanţa de fond, în cadrul examenului judiciar aplicat actului dedus judecăţii, a argumentelor expuse în cadrul lucrărilor procesuale defensive administrate de către CNCD prin care erau elaborate aprofundat şi învederate apărările Consiliului în cauza dedusă judecăţii.

În opinia sa, instanţa de fond a săvârşit o eroare atunci când a rezumat apărările CNCD administrate prin lucrarea sa procesuală la emiterea unor completări aduse motivării actului administrativ-jurisdicţional dedus judecăţii.

Lucrarea sa procesuală defensivă administrată în cauză nu are scopul completării motivării actului contestat, ci, sub permisiunea dispoziţiilor art. 263 din C. proc. civ., este vorba despre expunerea apărărilor cu privire la cele constatate prin acest act, raportat la criticile concrete şi punctuale ale intimatului aduse prin acţiunea judecătorească, adecvat dreptului la apărare, sub forme şi întinderi diverse şi multiple, astfel cum consacră dispoziţiile convenţionale, constituţionale şi procesual-civile.

Acest demers a fost realizat în scopul argumentării caracterului discriminatoriu al faptei contestate, raportat la criticile punctuale şi pentru prima dată invocate de către intimat în cadrul acţiunii judiciare.

Recurentul a considerat că prin această manieră de judecată i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil, în contextul în care reprezentantul său era îndreptăţit să folosească oricare dintre mijloacele de exercitare a dreptului la apărare şi să găsească orice argument favorabil cauzei pe care o reprezintă.

3.1.2. Totodată, partea a arătat că trebuie avută în vedere încălcarea dreptului său la apărare şi dintr-o altă perspectivă, respectiv aceea că intimatul nu a invocat în acţiunea judiciară nemotivarea hotărârii contestate şi, cu toate acestea, instanţa a reţinut acest viciu al actului administrativ analizat.

3.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

3.2.1. Prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 atunci când a reţinut faptul că actul administrativ-jurisdicţionat analizat nu este motivat în mod corespunzător, fără a ţine seama de aspectele prezentate la pct. 20 din acesta.

3.2.2. Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 84 şi art. 72 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu consacră imunitatea Preşedintelui României în raport cu afirmaţiile politice care au caracter discriminatoriu sau un potenţial risc discriminatoriu. În realitate, aceasta se referă doar la opiniile eminamente politice, exprimate în exercitarea mandatului.

Opinia Preşedintelui nu poate fi a priori disculpată de discriminare doar pe considerentul că ar fi una politică (expusă în cadrul unui discurs politic al Preşedintelui, pe probleme de interes general), intervenind astfel imunitatea acestuia şi, în felul acesta, fiind interzisă autosesizarea CNCD sub sancţiunea nulităţii. Partea are în vedere că inclusiv asemenea opinii pot conţine afirmaţii cu caracter discriminatoriu, care să afecteze destinatarii direcţi sau indirecţi ai acesteia, astfel cum s-a statuat chiar prin jurisprudenţa instanţelor naţionale (inclusiv cu privire la intimat - exempli gratia: sentinţa civilă nr. 100/2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020 al cărui obiect era contestaţia aceluiaşi reclamant împotriva unei hotărâri CNCD, menţinută ca temeinică şi legală).

Sub acest aspect, recurentul a subliniat şi faptul că nu toate afirmaţiile/declaraţiile Preşedintelui exprimate în timpul mandatului reprezintă opinii politice, aşa cum nu toată activitatea acestuia este una politică.

Preşedintele statului îndeplineşte, pe lângă atribuţiile care vizează politica internă (numirea Guvernului, consultarea Guvernului, participarea la şedinţele Guvernului, promulgarea legilor, dizolvarea Parlamentului, referendumul, mesajele adresate în mod oficial în plenul Camerelor Parlamentului, care nu se confundă cu declaraţiile în cadrul conferinţelor de presă, chiar dacă ar viza activitatea parlamentarilor) şi politica externă (încheierea tratatelor internaţionale, etc). şi alte atribuţii de natură administrativă, de reprezentare, de declaraţii publice de presă, etc.

Este evident că afirmaţiile care se circumscriu acestor atribuţii terţe laturii politice a activităţii Preşedintelui, nu îmbracă de plano caracterul opiniei politice.

În general, nu toate activităţile, respectiv atribuţiile demnitarilor, iar, corelativ, nu toate declaraţiile aferente acestor activităţi şi atribuţii au caracter strict politic. Acest lucru rezultă şi din conţinutul dispoziţiilor constituţionale care reglementează imunitatea înalţilor demnitari (preşedintele statului şi parlamentarii).

În fine, recurentul a mai arătat şi faptul că răspunderea juridică a Preşedintelui României pentru afirmaţiile cu un potenţial risc de discriminare, fie şi exprimate într-un context politic de interes naţional, a fost statuată definitiv pe cale judiciară, atât de către Curtea de Apel Bucureşti, cât şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.2.3. Prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 84 şi art. 72 alin. (1) din Constituţia României, republicată, raportate la cele ale art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, şi ale art. 13 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea "Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor", publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 348/2008

În aplicarea dispoziţiilor legale anterior nominalizate, instanţa de fond a considerat că CNCD nu se putea autosesiza cu privire la afirmaţia în cauză, întrucât aceasta, fiind o opinie expusă în cadrul unui discurs politic al Preşedintelui, ar exclude a priori posibilitatea de a face obiectul unei autosesizări din partea CNCD (în esenţă, lasă de înţeles instanţa de fond, întrucât o astfel de opinie ar exclude per se susceptibilitatea caracterului discriminatoriu).

Recurentul a considerat că argumentul instanţei de fond în aplicarea acestor dispoziţii legale este unul vădit eronat. Astfel, o opinie expusă "în cadrul unui discurs politic al Preşedintelui, pe probleme de interes general" nu poate fi a priori prezumată a fi nediscriminatorie, independent de analiza conţinutului concret al unei asemenea opinii. Şi aceasta din simplul considerent că inclusiv asemenea opinii prezentate într-un asemenea discurs pot să deţină un substrat conotativ discriminatoriu, care să înlăture per se imunitatea constituţională în cauză şi, în consecinţă, să atragă răspunderea juridică a Preşedintelui.

Opinia Preşedintelui nu poate fi a priori disculpată de discriminare doar din considerentul că ar fi una politică (expusă în cadrul unui discurs politic al Preşedintelui, pe probleme de interes general), astfel încât să intervină de plano imunitatea acestuia şi, în felul acesta, să fie interzisă autosesizarea CNCD sub sancţiunea nulităţii, întrucât inclusiv asemenea opinii pot conţine aserţiuni cu caracter discriminatoriu, care să afecteze destinatarii direcţi sau indirecţi ai acesteia.

Recurentul a concluzionat în sensul că Preşedintele nu beneficiază a priori de imunitate juridică în raport cu principiul nediscriminării, astfel încât să se reţină nulitatea autosesizării cu efectul nelegalităţii hotărârii emise, în măsura în care se estimează, iar, în final, se constată/confirmă caracterul discriminatoriu sau potenţialul risc discriminatoriu al afirmaţiilor sau expresiilor împricinate.

Aşadar, autosesizării CNCD, potrivit rolului său legal de garant al respectării principiului nediscriminării, i se circumscrie scopul determinării dacă, într-un context politic sau în cadrul exprimării unei opinii politice, afirmaţia potrivit căreia politica românească este ameninţată de către un anumit partid politic (în speţă B.), în acelaşi fel în care sănătatea publică este ameninţată de COVID-19, reprezintă o încălcare a principiului nediscriminării, sub aspectul lezării dreptului la demnitate sau creării unui cadru ostil, degradant sau umilitor la adresa apartenenţilor acestui partid politic, respectiv a cetăţenilor simpatizanţi ai acestuia.

În măsura în care rezultatul analizei juridice îl reprezintă constatarea caracterului discriminatoriu al afirmaţiei analizate, regăsită chiar şi în conţinutul de ansamblu al unei opinii politice şi în cadrul unui discurs politic, atunci imunitatea în cauză este înlăturată.

Per a contrario, infirmarea caracterului discriminatoriu al unei asemenea afirmaţii nu conduce la nelegalitatea autosesizării CNCD (autosesizarea survenind ca urmare a competenţei legale de a analiza caracterul discriminatoriu al oricărei fapte, inclusiv de natura afirmaţiilor conţinute în discursuri politice susceptibile a încălca principiul nediscriminării), ci la anularea hotărârii CNCD adoptate, ca netemeinică, prin prisma soluţiei de constatare a respectivei discriminări.

3.2.4. Prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, republicată, raportate la cele ale art. 2 alin. (1) şi ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Recurentul opinează în sensul că judecătorul fondului cauzei nu a motivat în mod corespunzător concluzia referitoare la inexistenţa caracterului discriminatoriu al faptei analizate, la lipsa legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă de discriminare şi conţinutul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, precum şi la lipsa vinovăţiei autorului faptei.

3.2.5. În stabilirea soluţiei de încălcare a dreptului la libertatea de exprimare a Preşedintelui, instanţa de primă jurisdicţie a aplicat eronat prevederile art. 30 alin. (1) şi (6) din Constituţia României, republicată, raportate la cele care reglementează ocrotirea demnităţii umane prin prisma egalităţii de şanse şi nediscriminării (art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000).

Recurentul a arătat faptul că, în speţă, vinovăţia nu a fost stabilită prin raportare la dreptul la exprimare privitor la informaţii de interes public legate de epidemia produsă de virusul COVID-19, ci în legătură cu maniera în care a fost exercitat acest drept la exprimare, mai exact în legătură cu utilizarea unei afirmaţii de natură a induce înţelesul unei asocieri între efectele nocive ale acestui virus şi formaţiunea B..

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările prezentate la dosar.

5. Soluţia instanţei de recurs

5.1. Consideraţii generale

Aşa cum s-a precizat la pct. 1 din decizia de faţă, intimatul Preşedintele României, dl. A., a dedus instanţei de contencios administrativ legalitatea hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021 prin care i-a fost aplicată sancţiunea avertismentului, întrucât s-a apreciat că declaraţia făcută de acesta în cadrul conferinţei de presă din data de 07.10.2020 reprezintă faptă de discriminare şi încalcă dreptul la demnitate, conform prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată.

În concret, declaraţia sancţionată este următoarea:

"Preşedintele României: Cu siguranţă avem situaţii diferite, sănătatea publică este ameninţată de COVID-19, iar politica românească este ameninţată de B.. Sunt două pericole şi trebuie să ne adresăm şi într-o parte şi în cealaltă parte. Acum, după alegeri, este evident că această creştere a numărului de bolnavi ne îngrijorează mai mult decât alegerile care vor veni şi trebuie să luăm măsurile care se impun în prag de toamnă, iarnă, fiindcă lucrurile probabil se vor complica odată cu venirea toamnei şi cu vremea mai rece.

Vă rog să nu facem o confuzie între abordarea politică, care este necesară, fiindcă societatea merge mai departe. Noi nu vrem să ne oprim undeva în mijlocul bolii, dar este clar că abordarea politică este una, abordarea publică în situaţia de pandemie trebuie să fie una aplicată, care se bazează pe măsurile propuse de experţi.

Da, autorităţile au reacţionat corect, însă daţi-mi voie să revin la mesajul pe care l-am spus de multe ori: nu se poate aştepta nimeni ca Guvernul singur să stăpânească epidemia, este o răspundere partajată. Autorităţile au partea lor de răspundere, cu măsurile, cu restricţiile, cu amenzile, de ce nu, să o spunem şi pe asta, dar fiecare dintre noi, deci cetăţeanul are probabil răspunderea mai mare fiindcă boala nu se răspândeşte de la o autoritate la altă autoritate sau din instituţie în instituţie. Boala se răspândeşte de la om la om şi de aceea răspunderea noastră individuală este foarte mare şi nu este bine să amestecăm aceste lucruri, dar câteodată politicienii se bagă şi unde nu trebuie şi cu siguranţa vă amintiţi că B. a ţinut în Parlament câteva săptămâni o lege care trebuia dată urgent pentru a permite Guvernului să ia măsuri exact pentru îngrădirea epidemiei.(…)."

După cum s-a menţionat la pct. 2 al acestei decizii, prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a anulat hotărârea Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a avut în vedere, în esenţă, următoarele argumente juridice:

- lipsa motivării, în hotărârea CNCD atacată, a autosesizării Colegiului Director al CNCD, precum şi a înlăturării apărărilor intimatului privind imunitatea sa;

- imunitatea Preşedintelui României pentru afirmaţia: "sănătatea publică este ameninţată de COVID-19, iar politica românească este ameninţată de B.", deoarece aceasta a fost făcută în cadrul unui discurs pe teme de interes general, a unui discurs politic al Preşedintelui, care vizează, în realitate, protejarea sănătăţii publice;

- imposibilitatea CNCD de a se autosesiza, ca efect al imunităţii Preşedintelui României;

- afectarea libertăţii de exprimare a Preşedintelui României;

- caracterul nediscriminatoriu ale declaraţiilor analizate în cauză;

- neîndeplinirea elementelor constitutive ale faptei de discriminare.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă a analizat în mod detaliat şi judicios dispoziţiile normative incidente pe subiectul analizat, susţinerile părţilor litigante, precum şi întregul probatoriu administrat în cauză, iar concluzia la care a ajuns este corectă.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte reţine:

5.2. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"),

Motivul de casare în discuţie are în vedere neregularităţi procedurale, precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului, în speţă, principiul dreptului la apărare şi principiul dreptului la un proces echitabil.

Contrar celor expuse de recurent şi prezentate la pct. 3.1 din decizia de faţă, Înalta Curte apreciază că prima instanţă nu a încălcat dreptul la apărare al recurentului.

Într-adevăr, aşa cum s-a arătat de către instanţa de fond, intimatul nu avea posibilitatea legală să procedeze la complinirea lipsurilor din motivarea actului administrativ dedus judecăţii prin intermediul "notelor de şedinţă" depuse la dosar la data de 03.09.2021 (a se vedea filele x).

Din lecturarea acestor note de şedinţă rezultă faptul că partea le-a fondat în drept pe dispoziţiile art. 263 C. proc. civ., şi le-a "circumscris dreptului procesual la apărare al pârâtului, în scris şi/sau oral, pe tot parcursul judecăţii, sub aspectul analizării şi dezbaterii în fapt şi în drept a temeiniciei pretenţiilor, susţinerilor şi a dovezilor actualului reclamant."

Textul legal anterior nominalizat se referă la "situaţia părţii decăzute din dreptul de a administra o probă" care "va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi al dovezilor părţii potrivnice."

Este de observat faptul că recurentul nu a formulat întâmpinare în cauză, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 205 C. proc. civ., aceasta este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de cererea de chemare judecată.

În realitate, recurentul a încercat să complinească omisiunea depunerii întâmpinării prin formularea "notelor de şedinţă", însă, prin această atitudine procesuală a încălcat dreptul la apărare al intimatului, întrucât notele aflate în discuţie nu i-au fost comunicate acestuia.

Mai mult decât atât, prin "notele de şedinţă", recurentul nu s-a limitat să combată "temeinicia susţinerilor şi a dovezilor" intimatului, ci, în fapt, a formulat răspuns la toate criticile de nelegalitate ale actului administrativ contestat în cauză şi a indicat toate dovezile cu care înţelege să îşi sprijine apărarea.

În plus de aceasta, după cum în mod justificat a argumentat şi instanţa de fond, prin acest document partea a încercat să realizeze şi o motivare suplimentară a hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 240 din 17.02.2021, ceea ce, în mod evident, nu putea fi primit, în raport de cerinţele impuse de dispoziţiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în care se menţionează faptul că: "Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita."

În fine, în cadrul acestui motiv de recurs, partea a invocat încălcarea dreptului său la apărare şi ca urmare a faptului că a reţinut insuficienta motivare a hotărârii contestate, în contextul în care intimatul nu a formulat o astfel de critică de nelegalitate a actului administrativ în cadrul cererii de chemare în judecată.

Instanţa de control judiciar nu poate primi nici această critică a recurentului.

În cuprinsul acţiunii deduse judecăţii, intimatul nu s-a referit numai la omisiunea autorului hotărârii contestate de a motiva "autosesizarea" Consiliului Director al CNCD, ci şi la alte lipsuri ale acestei hotărârii (eg: la fila x din acţiune, intimatul a arătat faptul că în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc argumentele pentru care s-a procedat la respingerea susţinerilor sale cu privire la imunitatea Preşedintelui României.

În consecinţă, pentru toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că motivul de casare analizat este nefondat.

5.3. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

5.3.1. Referitor la critica prezentată la pct. 3.2.1. din decizie

Recurentul susţine faptul că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 atunci când a reţinut că actul administrativ-jurisdicţionat analizat nu este motivat în mod corespunzător, fără a ţine seama de motivele prezentate la pct. 20 din acesta în care se arată de ce este vorba despre o faptă de discriminare.

Înalta Curte apreciază că este nefondată această critică de nelegalitate.

Pe acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu lipsa motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

După cum s-a arătat anterior, în materia analizată, prevederile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc în mod explicit elementele pe care trebuie să le cuprindă o hotărâre prin care se constată o faptă de discriminare şi se aplică o sancţiune contravenţională.

Într-adevăr, pct. 16-20 din hotărâre se referă la fapta imputată intimatului. Cu toate acestea, după cum în mod justificat a reţinut şi prima instanţă, Colegiul Director al CNCD nu a arătat în mod explicit care sunt argumentele pentru care a ajuns la concluzia potrivit căreia "afirmaţia vizează crearea unei atmosfere ostile faţă de partid, care produce efecte şi asupra simpatizanţilor acestui partid; în contextul mesajului, această afirmaţie nu are nicio relevanţă, un scop anume, alta decât a ostiliza relaţiile politice în societate."

Totodată, în cuprinsul hotărârii, nu se detaliază motivele pentru care s-a concluzionat în sensul că afirmaţia intimatului "a creat o deosebire pe criteriul convingerilor politice, care a avut ca efect restrângerea exercitării, în condiţii de egalitate, a dreptului la demnitate."

La pct. 21-27 din hotărârea contestată este analizată jurisprudenţa CEDO în materie, iar la pct. 24 şi pct. 25 din hotărâre se arată faptul că legislaţia în domeniu protejează dreptul la demnitate. Cu toate acestea, după cum în mod corect a subliniat şi prima instanţă, chestiunea în discuţie nu este cea a existenţei dreptului la demnitate, ci cea a lipsei considerentelor pentru care intimatul a fost sancţionat pentru încălcarea acestui drept. Cu alte cuvinte, în cadrul acestei hotărâri, autorul nu menţionează în mod explicit care sunt motivele pentru care a considerat că a fost vătămat dreptul la demnitate în contextul declaraţiilor Preşedintelui României. În concret, pct. 26 din hotărâre cuprinde referiri generale la jurisprudenţa CEDO în domeniul libertăţii de exprimare în general. Cu toate acestea, ceea ce prezintă relevanţă în cauza de faţă este tocmai modul în care Colegiul Director al CNCD a înţeles să fac aplicarea jurisprudenţei europene pe subiectul analizat. La pct. 27 din hotărâre, pentru a justifica necesitatea restrângerii libertăţii de exprimare a Preşedintelui României, autorul acesteia a invocat existenţa unei nevoi publice urgente şi a arătat că "este nevoie de calmarea spiritelor într-un stat unde recent au avut loc demonstraţii publice care au culminat în violenţă." Înalta Curte constată că emitentul hotărârii omite să expliciteze, pe de o parte, afirmaţia anterior citată, iar, pe de altă parte, legătura demonstraţiilor invocate în hotărâre cu necesitatea restrângerii libertăţii de exprimare.

În fine, se impune a se reţine şi faptul că autosesizarea Colegiului Director al CNCD nu este motivată corespunzător, respectiv după cum impune art. 13 din Procedura internă a CNCD de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, aprobată prin Ordinul nr. 144/2008. Astfel, potrivit acestei norme, autosesizarea cu privire la orice situaţie, anunţ sau eveniment, în privinţa cărora există indicii cu privire la existenţa unor fapte care presupun săvârşirea unei fapte de discriminare, poate fi iniţiată de oricare membru al Colegiului Director, prin întocmirea unei note de autosesizare, motivată.

Este de observat faptul că, în autosesizarea analizată, au fost invocate prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, fără să se indice care ipoteză din cele două norme este avut în vedere şi fără să se facă o minimă argumentaţie în legătură cu cele invocate.

Toate aspectele anterior prezentate conduc la concluzia nulităţii hotărârii contestate în cauză ca sancţiune a încălcării principiului motivării actului administrativ.

5.3.2. Referitor la criticile prezentate la pct. 3.2.2. şi 3.2.3 din decizie

Recurentul invocă nelegalitatea sentinţei pentru greşita aplicare în cauza de faţă a dispoziţiilor art. 84 şi art. 72 alin. (1) din Constituţia României, republicată, prin raportare la art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, şi la art. 13 din Ordinul nr. 144/2008 privind aprobarea "Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor"

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate aceste critici de nelegalitate.

Cu titlul prealabil, reţinem faptul că dispoziţiile art. 84 din Constituţia României, republicată, consacră faptul că, pe durata mandatului prezidenţial, "Preşedintele României se bucură de imunitate."

În temeiul acestei imunităţi constituţionale, Preşedintele României poate avea un rol activ în societate. Imunitatea este consecinţa statutului constituţional, iar norma care o instituie are un caracter imperativ, de ordine publică.

Cu alte cuvinte, imunitatea prezidenţială este direct şi indisolubil legată de mandatul pe care îl exercită Preşedintele României şi cuprinde un ansamblu de dispoziţii legale care asigură un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, în raporturile cu justiţia, tocmai pentru a garanta independenţa Preşedintelui.

În literatura de specialitate, s-a menţionat faptul că imunitatea Preşedintelui României nu înseamnă numai că acesta nu răspunde pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului său, dar presupune că este apărat de răspundere, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, pentru faptele penale, contravenţionale sau generatoare de prejudicii săvârşite în legătură cu prerogativele funcţiei.

Instanţa de control judiciar reţine faptul că dispoziţiile art. 84 alin. (2) teza a II-a din Constituţia României, republicată, fac trimitere expresă la prevederile art. 72 alin. (1) din Legea fundamentală, care reglementează imunitatea pentru declaraţii.

Astfel, în art. 72 alin. (1) din Constituţie se menţionează faptul că: "Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului."

Ca atare, lipsa răspunderii juridice pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului constă în interdicţia de tragere la răspundere juridică a Preşedintelui României pe durata mandatului şi are ca scop garantarea libertăţii de exprimare a acestuia.

Este de observat faptul că judecătorul fondului cauzei a expus în mod exhaustiv motivele pentru care a considerat că declaraţia incriminată face parte dintr-un discurs politic pe o temă de interes general, respectiv capacitatea autorităţilor publice de a reacţiona la pericolul generat de pandemia Covid 19.

În concret, instanţa a menţionat faptul că: "discursul Preşedintelui României privitor la comparaţia pandemie-partid politic din opoziţie (B.), prin natura sa, se încadrează în sfera celui pur politic, Preşedintele fiind protejat de imunitate constituţională, cu consecinţa iresponsabilităţii sale juridice faţă de orice persoană (...). De altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv în deciziile nr. 53/2005 şi nr. 284/2014, (...) atât critica virulentă, cât şi susţinerea vădită a unui partid politic au fost considerate de către instanţa constituţională ca făcând parte din sfera discursului politic al Preşedintelui.

Instanţa de faţă consideră că, în situaţii de fapt similare cu acelea reţinute în deciziile amintite ale instanţei constituţionale, instanţa de contencios administrativ trebuie să dea eficienţă jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional privitoare la calificarea tipului discursului prezidenţial şi la imunitatea Preşedintelui.

În acest context, este de amintit că, potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte obligatorii erga omnes, aşadar sunt obligatorii nu numai pentru autorităţile care au formulat sesizarea sau pentru autorităţile aflate într-un (potenţial) conflict juridic de natură constituţională, ci si pentru orice alt subiect de drept, inclusiv pentru alte autorităţi administrative şi pentru instanţele de judecată."

Concluzia primei instanţe pe chestiunea dezbătută a fost aceea că:

"Preşedintele României se bucură de imunitate constituţională pentru respectiva afirmaţie, neputându-se angaja răspunderea sa civilă sau contravenţională pentru respectiva afirmaţie. Prin urmare, menţiunea CNCD, din cuprinsul hotărârii atacate, conform căreia «Preşedintele nu beneficiază de imunitate absolută», dincolo de faptul că nu este susţinută de argumente concrete (nu este nemotivată), este şi eronată: instanţa de faţă a prezentat şi argumentele privind caracterul politic al întregului discurs al Preşedintelui, a imunităţii sale constituţionale pentru discursul politic. Întrucât imunitatea pentru declaraţii politice are caracter absolut, ea nu poate fi înlăturată de nicio autoritate, sancţionarea contravenţională a Preşedintelui în cauza de faţă fiind făcută cu încălcarea vădită a art. 84 alin. (2) din Constituţie."

Înalta Curte constată că recurentul nu a prezentat argumentele pentru care apreciază că declaraţia Preşedintelui României are "caracter discriminatoriu" sau "un potenţial risc discriminatoriu".

În plus de aceasta, este de observat faptul că recurentul, fără să îşi expliciteze poziţia, nu a avut în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 678/2014 care face referire la semnificaţia juridică de rang constituţional a instituţiei imunităţii Preşedintelui României. Or, având în vedere faptul că imunitatea este o garanţie de ordin constituţional a mandatului Preşedintelui României, decizia Curţii Constituţionale anterior nominalizată putea fi invocată din oficiu de către Colegiul Director al CNCD.

5.3.3. Referitor la criticile prezentate la pct. 3.2.4. şi 3.2.5 din decizie

Recurentul invocă nelegalitatea sentinţei pentru greşita aplicare în cauza de faţă a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţia României, republicată, raportate la cele ale art. 2 alin. (1) şi ale art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată.

În opinia sa, judecătorul fondului cauzei nu a motivat în mod corespunzător concluzia referitoare la inexistenţa caracterului discriminatoriu al faptei analizate, la lipsa legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă de discriminare şi conţinutul art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, precum şi la lipsa vinovăţiei autorului faptei.

Instanţa de control judiciar nu poate primi nici aceste critici ale recurentului.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, republicată, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

Conform alin. (6) al aceluiaşi articol, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În primul rând, trebuie precizat că o faptă poate să fie considerată discriminatorie doar dacă aduce atingere unui drept.

Însă, autosesizarea membrului Colegiului Director al CNCD, precum şi hotărârea contestată în cauză, nu prezintă niciun element de fapt care ar permite, sub aspectul scopului sau efectului creat, reţinerea unui comportament factual de restricţie, preferinţă, excludere sau deosebire aplicat unui grup de persoane în raport cu persoane aflate în situaţii similare, din cauza unui criteriu determinat şi care au avut drept consecinţă juridică afectarea unui drept prevăzut de lege în beneficiul lor.

Contrar celor arătate de către recurent, instanţa de prima jurisdicţie a evidenţiat în mod exhaustiv motivele pentru care a reţinut, în esenţă, că:

- utilizarea frazei ce reprezintă pretinsa faptă de discriminare s-a realizat în cadrul unui discurs politic şi se încadrează în limitele libertăţii de exprimare;

- nu există legătură de cauzalitate între pretinsa faptă de discriminare şi urmările acesteia, care nu pot fi indicate şi individualizate;

- fapta ce reprezintă obiectul autosesizării nu a fost săvârşită cu vinovăţie, iar declaraţia nu a condus la crearea unei situaţii discriminatorii;

- comportamentul manifestat în public, la data de 07.10.2020, de către intimat nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Declaraţia făcută în cadrul conferinţei de presă nu a creat o atmosferă de intimidare, ostilă, degradantă, umilitoare sau ofensatoare împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi, nu a fost legată de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnic, religie, apartenenţă politică, categoric socială sau la o categorie defavorizată.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază la rândul său faptul că prezintă relevanţă şi contextul în care a fost făcută declaraţia Preşedintelui României, respectiv în momentul extinderii pandemiei de coronavirus şi a măsurilor ce se impuneau a fi luate cu necesitate de către autorităţile publice.

Prin urmare, nu există faptă de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

5.3.4. În consecinţă, pentru toate argumentele mai sus prezentate, instanţa de control judiciar apreciază că este nefondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 1319/2021 pronunţată la 28 septembrie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 04 octombrie 2023.