Insurance Guaranty Fund Extracontractual Liability for Delayed Compensation and Applicable Interest Rate Under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Reclamanta A. S.A. a formulat cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 21842,26 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 16 noiembrie 2021, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalităţi aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitaţi de către pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1727 din data de 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

(i) a respins cererea de repunere pe rol a cauzei;

(ii) a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, invocate de pârât;

(iii) a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(iv) a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5406,5 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

(v) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.;

(vi) a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat;

(vii) a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1727 din data de 22 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recursul declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate, doar în privinţa soluţiei privind stabilirea cuantumului penalităţilor şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin Ordinul CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu încălcarea art. 1531 şi art. 1535 C. civ., întrucât soluţia de obligare a FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului. Câtă vreme instanţa de fond a constatat că, prin fapta culpabilă a FGA, A. a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, atunci obligarea Fondului la plata de daune interese trebuia să fie dispusă pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata şi data plăţii efective. Cererea de plată trebuia soluţionată şi plata trebuia făcută în termen de 30 de zile de la primirea de către FGA a cererii, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă susţine şi încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, texte de lege care reglementează conţinutul contractului de asigurare tip RCA şi care stabilesc penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a despăgubirii. Întrucât FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grefează cererea de plată, atunci autoritatea poate fi obligată şi la plata penalităţilor contractuale.

Prin ultimul motiv de recurs, recurenta-reclamantă consideră că s-a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că dobânda legală trebuia stabilită prin raportare la alin. (2) al art. 3 din O.G. nr. 13/2011, iar nu la alin. (3) al aceluiaşi text de lege, întrucât raporturile juridice din care rezultă obligaţia de plată sunt raporturi ce decurg din contracte de asigurare.

3.2. Pârâtul FGA a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea cererii de chemare în judecată pe cale de excepţie, iar în subsidiar ca nefondată.

Recurentul-pârât critică greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând ca despăgubirile solicitate prin prezenta acţiune nu constituie creanţe de asigurări, ci despăgubiri pentru comportamentul Fondului, apreciat a fi nelegal prin raportare la modalitatea de soluţionare a cererii de plată. Or, reclamanta cunoştea producerea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen a acţiunii şi întinderea acestuia de la expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016 - data depunerii cererii de plată sau de la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată - 07.05.2018. Nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar de la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, având în vedere că a depus prezenta acţiune anterior acestei date.

Este nereală susţinerea reclamantei că prezenta acţiune nu putea fi depusă antrior soluţionării dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri, sau de pronunţarea Deciziei nr. 29/2020 a I.C.C.J. deoarece pe de-o parte, prezenta acţiune a fost depusă anterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2019, respectiv data de 13 octombrie 2021. Consideră recurentul-pârât că, raportat la decizia interpretativă a Înaltei Curţi nr. 22/2019, pronunţarea hotărârii judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data de început a curgerii termenului de prescripţie specială, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa. Însă, reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii la momentul expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, câtă vreme a susţinut că acesta era termenul legal în care Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererea şi achita despăgubirea. În egală măsură, aceasta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, când avea certitudinea comportamentului pretins nelegal al pârâtului.

În raport de cele două situaţii expuse, apreciază recurentul-pârât că termenul de prescripţie s-a împlinit, iar împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat mai târziu nu influenţează data de început a termenului de prescripţie prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-pârât precizează că îşi menţine argumentaţia expusă în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de plată a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, împotriva căreia s-a formulat acţiunea în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată, iar nu la plata despăgubirilor solicitate. În lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Arată recurentul-pârât şi că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică este o răspundere patrimonială de drept administrativ, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 şi urm. din Noul C. civ.. Astfel, pentru naşterea obligaţiei de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condiţiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condiţiilor obiective: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta nu este o condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în repararea prejudiciului, introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorităţii publice răspunzătoare.

În speţă, reclamanta a indicat în mod expres că fapta ilicită constă în neacordarea despăgubirii solicitate, prin respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare, respinsă prin cererea de plată şi apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Or, observă recurentul, unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este legat de interpretarea de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON. Nici FGA şi nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au verificat dacă reclamanta deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc. Prin urmare, singura obligaţie care revenea Fondului după finalizarea dosarului nr. x/2018 era aceea de reluare a analizării cererii de plată, iar în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate, fie, în caz de respingere totală/parţială a pretenţiilor, să emită o nouă Decizie, susceptibilă de asemenea de contestare în faţa instanţei de judecată.

Aşadar, consideră recurentul-pârât, efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a stabili dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu la suma solicitată. Dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci în sarcina Fondului s-a impus o obligaţie de a face, de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, în cazul neaducerii la îndeplinire în termen de 30 zile putând fi urmată calea instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, faptul că, în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata, nu are importanţă în litigiul de faţă, în care reclamanta a înţeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosinţă a unei despăgubiri care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, cauza juridică a acţiunii de faţă fiind expres indicată de reclamantă.

Apreciază recurentul că repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o latură intrinsecă a litigiului administrativ, iar acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa de judecată nu a analizat creanţa de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins. Litigiul în anularea actului pe care se grefează prezenta cerere în despăgubiri a avut drept obiect cenzurarea refuzului explicit de a soluţiona cererea de plată manifestat prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, fiind vorba de un act emis in condiţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că orice trimiteri la nesoluţionarea cererii de plată în termen legal, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ, sunt lipsite de suport.

Se mai susţine că, şi în ipoteza în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis în integralitate cererea de chemare în judecată şi ar fi dispus obligarea directă la plata sumei constând în creanţa de asigurare, solicitarea de despăgubiri constând în penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, este lipsită de temei, acest ordin nefiind aplicabil în raport cu autoritatea pârâtă, întrucât priveşte sancţiuni exclusiv în sarcina asigurătorilor, în cazul nesoluţionării în termen a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres, aspect reţinut în mod legal şi corect de instanţa de fond. Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit fondul pe care îl administrează.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi legal citate, părţile nu au depus la dosar întâmpinări.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentinţa recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte observă că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma totală de 7.913.561,09 RON, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Una dintre cererile de plată ce au făcut obiectul Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost cererea nr. x/29.01.2016, prin care reclamanta A. a solicitat plata sumei de 5406,50 RON, cu titlu de despăgubire.

După pronunţarea deciziei Înaltei Curţi nr. 4644/13.10.2021, în urma reanalizării cererii de plată anterior menţionate, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 5407 RON, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 .

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată şi precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată şi până la data plăţii efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin sentinţa civilă nr. 1727 din data de 22 noiembrie 2021, prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii, prescripţiei şi tardivităţii acţiunii, invocate de pârâtul FGA, precum şi excepţia prematurităţii, invocată din oficiu şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., obligând pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5405,50 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat câte un recurs reclamanta A. şi pârâtul FGA.

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 1727 din data de 22 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe, astfel că eventuala validare a oricăreia dintre aceste critici ale pârâtului ar face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

II.1. Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi în preambulul cererii de recurs, pârâtul FGA a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., totuşi, ulterior, pârâtul a prezentat doar argumente subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..Prin urmare, Înalta Curte va analiza calea de atac doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în faţa instanţei de fond două excepţii cu privire la acţiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acţiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca prescrisă sau tardivă. Totodată, faţă de acţiunea introductivă, pârâtul formulase şi o excepţie a lipsei de interes/de obiect în susţinerea acţiunii, însă acesta a precizat în mod expres că menţine în proces doar excepţiile mai sus menţionate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa fondului a apreciat că admisibilitatea acţiunii reiese din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, obligaţia de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul-pârât ca titularul să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În recurs, recurentul-pârât FGA a prezentat o serie de argumente subsumate acestei excepţii, invocând, în esenţă, posibilitatea reclamantei de a formula acţiunea în despăgubiri odată cu acţiunea în anularea Deciziei nr. 14452/2018, la acel moment reclamanta cunoscând şi existenţa şi întinderea pagubei. Înalta Curte constată că aceste argumente vizează termenul de formulare a acţiunii, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care a fost respinsă de prima instanţă şi care face, de asemenea, obiectul recursului. Astfel fiind, Înalta Curte va analiza argumentele Fondului în cadrul considerentelor vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În concluzie, soluţia primei instanţe referitoare la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Recurentul-pârât a mai criticat greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fondată pe alte texte de lege decât cele avute în vedere de prima instanţă.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în speţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acţiunea în despăgubire, reţinând că reclamanta a formulat cererea în termenul de prescripţie.

În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba şi întinderea sa depind de recunoaşterea creanţei principale, motiv pentru care termenul de prescripţie nu curge de la data comunicării respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, astfel cum susţine recurentul-pârât. Dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existenţa creanţei este condiţionată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal, iar pe de altă parte, de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale reprezentate de creanţa de asigurări.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus doar anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, prin care fusese respinsă şi cererea de plată ce face obiectul prezentului litigiu, cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată. Creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, concomitent cu acţiunea în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme această decizie a fost anulată definitiv la data de 13.10.2021, iar plata creanţei de asigurare s-a făcut la data de 29.10.2021.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, referitoare la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiaşi norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere şi prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum şi art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unei fapte ilicite, (2) existenţa unui prejudiciu, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât şi în recurs, argumentul dedus din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susţinând că dreptul reclamantei la plata creanţei de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, iar această obligaţie a fost executată în interiorul termenului de 30 de zile calculat de la pronunţarea deciziei ÎCCJ-SCAF nr. 4644/13.10.2021 în dosarul nr. x/2018. Astfel, a considerat recurentul că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/28.10.2021, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Aşadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanţa de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este justă observaţia recurentului-pârât FGA în sensul că existenţa creanţei de asigurare, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, astfel că dreptul pretins de A. în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la încasarea despăgubirii. Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanţe de asigurări, printre care suma de

5407 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 222 din 01.11.2021 ataşat la dosarul de fond. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Această împrejurare este greşit considerată nerelevantă de către recurentul-pârât, care a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabileşte dreptul reclamantei la plata prejudiciului, în corelaţie cu recunoaşterea dreptului reclamantei la despăgubire.

Emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea şi aplicarea eronată a Legii nr. 213/2015 în procedura administrativă, care a condus la greşita respingere a cererii de plată. Această interpretare a Fondului asupra prevederilor Legii nr. 213/2015 a fost infirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiectul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 5406,50 RON, care a fost reparat prin achitarea benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosinţa sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluţionarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părţii pârâte se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanţă de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Recurenta-reclamantă a primit suma de 5407 RON, ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plăţii dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată şi în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoiniale ale autorităţii pârâte, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, constatând că niciuna dintre criticile formulate cu privire la excepţiile invocate sau la fondul cauzei nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinţei atacate.

II.2. Recursul declarat de reclamanta A. SA

Reclamanta a formulat critici sub trei aspecte şi anume:

- data de la care trebuia stabilită obligaţia de plată a accesoriilor, care, în opinia recurentei-reclamante, trebuia să fie data exiprării termenului de 30 de zile stabilit pentru soluţionarea cererii de plată;

- greşita respingere a cererii de acordare a penalităţilor de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011 şi Normei ASF nr. 23/2014;

- greşita stabilire a cuantumului dobânzii legale în raport de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în speţă fiind incident alin. (2) al aceluiaşi text de lege.

Cu privire la primul rând de critici, Înalta Curte are în vedere că, pentru a fi aplicabil mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea unei duble condiţii şi anume hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ nelegal reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/2018 şi recunoaşterea dreptului reclamantei la încasarea creanţei principale (despăgubirea solicitată conform cererii de plată). Or, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, aceste condiţii nu sunt îndeplinite în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018.

Prejudiciul pretins în cauza de faţă este cel generat de întârzierea în soluţionarea cererii de plată, întârziere care s-a produs prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin Decizia nr. 14452/03.05.2018. Acest prejudiciu a fost cuantificat de reclamantă sub forma dobânzilor. În raport de considerentele care au stat la baza anulării deciziei FGA, prejudiciul anterior menţionat poate fi reţinut numai pe perioada dintre data emiterii Deciziei nr. 14452/2018 prin care cererea de plată ar fi trebuit să primească o soluţie favorabilă (03.05.2018) şi data la care aceasta a fost soluţionată favorabil (29.10.2021). Pentru perioada anterioară nu există prejudiciul pretins, care să fi fost generat de greşita aplicare a Legii nr. 213/2015 de către FGA.

Prin formularea cererii modificatoare a acţiunii introductive, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. O astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor manifestată între data expirării unui termen de 30 de zile de la data cererii de plată (11.03.2016) şi data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

Cât priveşte despăgubirile la care reclamanta susţine că are dreptul în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile prin care se susţine că aceste despăgubiri pot fi acordate sub forma penalităţilor de întârziere stipulate în contractele de asigurare, în condiţiile prevederilor Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv ale Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. După cum s-a arătat şi mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală şi, în situaţia particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

În ceea ce priveşte dobânda legală calculată la debitul principal, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Recurenta-reclamantă a susţinut că dobânda care i s-ar cuveni ar trebui stabilită la nivelul reglementat de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că ne aflăm în ipoteza unor raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi nefondat. Deşi reclamanta este un profesionist, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are această calitate, reprezentând o instituţie publică, un mecanism de garantare, al cărui scop este suportarea plăţii creanţelor de asigurare ca urmare a falimentului asigurătorului. Împrejurarea că asigurătorul obligat contractual la plata creanţei a fost un profesionist nu conduce la calificarea raporturilor dintre Fond şi reclamantă ca fiind raporturi ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, FGA nefiind un succesor în drepturile şi obligaţiile contractuale ale acestui asigurător.

Prin urmare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 şi constatând că acesta a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte constată că aceste prejudiciu corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta fiind ipoteza legală incidentă în speţă (răspundere administrativ patrimonială extracontractuală).

Concluzionând, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante a fost corect stabilită de instanţa de fond la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în niciunul dintre recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamantă şi de pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1727 din data de 22 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.