Fund’s coverage of late-payment penalties and court costs rejected as outside statutory insurance claims; appeal deemed unfounded.

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.11.2020, sub nr. unic de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei F.G.A. nr. 24830/27.10.2020 prin intermediul căreia a solicitat: anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală; obligarea intimatei F.G.A. la plata sumei de 4.411,93 RON, reprezentând penalităţi de întârziere; obligarea intimatei F.G.A. la plata a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 128/2017, pronunţată de Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016; obligarea F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 546 din data de 7 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia I. C. civ..J nr. 29/2020. În considerentele Deciziei ICCJ nr. 29/2020 se menţionează: (124) "Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural: - "creanţe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate acestea creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare."

În acest context, apreciază că enumerarea cuprinsă în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este una exemplificativă, astfel că, reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că sentinţa de fond este dată cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanţa de fond reţinând în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare. Acest argument contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul menţionat anterior, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.

Având în vedere că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt privite ca sume datorate în baza contractului de asigurare, în opinia sa, nu există niciun argument logic sau juridic pentru care sumele prevăzute la lit. d) a aceluiaşi articol, reprezentând cheltuielile de judecată, să nu fie datorate tot în baza contractului de asigurare. Similar, nu există niciun argument pentru care penalităţile de întârziere prevăzute de art. 37 din normă, să nu fie privite, la rândul lor, ca fiind datorate în baza contractului de asigurare.

Mai mult decât atât, aceste sume reprezentând cheltuieli de judecată ar trebui suportate de către FGA şi prin raportare la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 care le încadrează în categoria despăgubirilor, dobândind calitatea de creanţă de asigurare.

Respingând contestaţia formulată de A. pe motiv că penalităţile şi cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Raţionamentul cu care operează Legea nr. 213/2015 este unul relativ simplu şi are la bază două idei principale: este creanţă de asigurare orice sumă este datorată în baza unui contract de asigurare (art. 4 alin. (1) lit. a) din Lege; în calitatea sa de garant, Fondul trebuie să garanteze plata creanţelor de asigurare. Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanţe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiţie pentru calificarea unei sume ca fiind creanţă de asigurare.

Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Astfel, deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA.

În continuare, a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli şi că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Or, prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi/cheltuieli de judecată, astfel încât, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti şi penalităţi de întârziere.

Reclamanta consideră că sentinţa de fond este contrară şi dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, în acest sens arătând recurenta că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată. Aşadar, este evident că instanţa de judecată s-a pronunţat asupra penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanţe de asigurare datorate de asigurătorul RCA.

A permite Fondului să repună în discuţie natura juridică a sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 128/2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 echivalează, în opinia recurentei, cu o ignorare sau cu o negare a relativităţii efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 din C. proc. civ.. De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă într-o decizie de speţă, nr. 618/2020, dobânda legală nu se calculează ţinându-se seama de faptul că Fondul este o persoană de drept public şi nu un profesionist, deoarece acesta protejează interesele creditorului de asigurări în raport cu asigurătorul aflat în faliment şi nu cu propriile interese, Fondul având obligaţia să respecte plafonul maxim impus de lege şi să achite atât debitul principal, cât şi dobânda, calculate deja printr-o hotărâre judecătorească opozabilă acestuia, şi reprezentând creanţă de asigurare. Or, prin sentinţa civilă pronunţată în dosarul nr. x/2016 au fost stabilite în sarcina asigurătorului C. (aflat în faliment), accesorii şi cheltuieli de judecată, iar din această perspectivă F.G.A. are obligaţia de a respecta dezlegarea jurisdicţională în sensul că sumele stabilite cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, constituie creanţe de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca tardiv şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 4 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs Analizând, cu prioritate, termenul de declarare a căii de atac, Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii a fost formulat cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 546 din data de 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 29 martie 2022, conform dovezii de înmânare aflate la dosarului instanţei de fond. Termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment şi se împlinea la data de 14 aprilie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 181, raportat la art. 184 din C. proc. civ.

Având în vedere că recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 12 aprilie 2023, conform ştampilei de înregistrare, Înalta Curte constată că acesta a fost formulat în interiorul termenului legal de declarare a căii extraordinare de atac.

Analizând sentinţa recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamanta A. S.A., la apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia.

Or, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

Drept urmare, întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată şi cheltuielile de judecată, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în urma intrării în faliment a C. S.A., reclamanta A. S.A. a solicitat să fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu sumele de 7.139,05 RON, reprezentând despăgubiri, 4.411,93 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În urma analizării cererii de plată, prin Decizia nr. 24830/27.10.2020, F.G.A. a admis la plată suma de 7.139 RON, reprezentând despăgubiri şi a respins la plata sumele de 4.411,93 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând că acestea din urmă nu reprezintă creanţe de asigurări, ci sancţiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 şi 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare. Această decizie a fost menţinută de instanţa de fond, care a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu au natura unor creanţe de asigurare.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi de cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a dispus intrarea în faliment.

Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii şi cheltuielile de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Faţă de toate aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2016 nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări. Aşadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor este un terţ faţă de hotărârea judecătorească ce priveşte asigurătorul, nu pot fi reţinute nici alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

În conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În acest context, trebuie subliniat că dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii.

Mai trebuie subliniat şi că raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care intervine falimentul asigurătorului.

Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalităţii.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispoziţiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi ale cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; or, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile şi a fost obligat în acest sens de către o instanţă de judecată.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere şi la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Aşadar, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări, penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, deoarece această noţiune se determină prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor şi nici a cheltuielilor de judecată, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Şi în ceea ce priveşte invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare. Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 546 din data de 7 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.