FGA claim recovery deadline classified as mandatory forfeiture period rather than prescriptive statute of limitations

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

- cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar în subsidiar, constatarea faptului că până la 15.06.2020, dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, respectiv dispunerea repunerii în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

- pe fond, anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 5.657,92 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său;

- obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1259 din data de 17 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 5.657,92 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a interpretat în mod greşit termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare în condiţiile in care nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen.

În opinia recurentei-reclamante, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăşi scopul FGA, aşa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv "protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere că termenul de 90 de zile este unul de prescripţie, iar în acest sens a invocat prevederile art. 2547 şi ale art. 2532 pct. 5 din C. civ., concluzionând că dreptul material la acţiune pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15 iunie 2020, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020.

Cu privire la fondul pretenţiei, s-a solicitat să se constatate, raportat la cele stabilite prin decizia nr. 29/2020, că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

S-a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 5.657,92 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei rezultă că, la data de 14 iunie 2016, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, asigurat CASCO, aflat în proprietatea B. S.A. şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea C. S.R.L., asigurat la societatea D. S.A.

Prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x, vinovăţia pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x.

La data de 23 decembrie 2017, reclamanta a formulat cerere de despăgubire, prin care a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata despăgubirii, însă, prin decizia nr. 24729/27.10.2020, această cerere a fost respinsă ca tardivă, reţinându-se că a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 şi Norma A.S.F. nr. 16/2015.

Reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei emise de organul administrativ, însă instanţa de fond a respins acţiunea, constatând că aceasta a fost emisă în mod legal, raportat la situaţia de fapt incidentă în cauză.

Învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, în continuare, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în faţa primei instanţe privind faptul că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare ori că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări".

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Mai exact, pentru a se putea stabili în sarcina pârâtului FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului în interiorul termenului legal de 90 de zile, care este un termen imperativ, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanţei de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

În acest context, Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 este un termen de decădere, în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ. şi nu un termen de prescripţie, astfel că nu este susceptibil de suspendare sau de întrerupere.

Acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În speţă, Înalta Curte observă că, deşi accidentul rutier a avut loc la data de 14 iunie 2016, dreptul de creanţă s-a născut la data de 3 iulie 2017, odată cu dreptul de regres al reclamantei, când a fost efectuată plata reparaţiilor.

În acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar reţine că este vorba despre o creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului D. S.A. (17.03.2017), astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la data de 3 iulie 2017 şi s-a împlinit la data de 3 octombrie 2017. Or, în condiţiile în care cererea de plată a fost formulată la data de 23 decembrie 2019, este de necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu respectarea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile". Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, fiind lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înţelege să uzeze de dreptul de a-şi recupera creanţa pe această cale, este ţinut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză şi nu este un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancţiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuţie contribuie la buna organizare a activităţii Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată şi a o transmite însoţită de documentele necesare.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în litigiul pendinte ar fi vorba despre un termen de prescripţie şi că ar fi incidente dispoziţiile art. 2532 pct. 5 din C. civ., nu pot fi primite în prezenta cauză, termenul analizat nevizând dreptul la acţiune în faţa instanţei de judecată, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere din dreptul substanţial, în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanţă faţă de o instituţie publică, în procedura desfăşurată direct cu aceasta.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 185/26.05.2020, după cum urmează:

14. Criticile autoarei se întemeiază pe două erori generate de lipsa de situare a prevederilor criticate în contextul întregii reglementări prevăzute de Legea nr. 213/2015. Mai întâi, autoarea nu sesizează diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Trebuie subliniat că, prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte doar dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 2500 C. civ.. Or, astfel cum s-a reţinut anterior din analiza scopului art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, împlinirea termenului de 90 de zile pentru solicitarea despăgubirilor conduce la stingerea dreptului la despăgubire.

În al doilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce o transformare juridică a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, care devin imperfecte, potrivit art. 2506 C. civ.. În acest context, având în vedere natura de termen de decădere a termenului de 90 de zile, nu se pune problema suspendării termenului, întrucât termenul de 90 de zile nu este de prescripţie extinctivă, iar potrivit art. 2548 alin. (1) C. civ., termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii.

În fine, în ceea ce priveşte referirile reclamantei la Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanţa de recurs constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă privind natura termenului, iar raportarea la data publicării deciziei nu este relevantă din perspectiva curgerii termenului indicat la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel cum a susţinut şi recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Prin urmare, reţinând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1259 din data de 17 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.