Classification of late payment penalties and litigation costs as non-insurance claims under Law No. 213/2015 in insurer insolvency proceedings

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 13.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei FGA nr. 25870/24.03.2021 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 3840,64 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015. Totodată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1784 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor argumente circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva deciziei FGA nr. 25870/24.03.2021 şi a obligării acestuia la plata sumei de 3840,64 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată, acordate prin sentinţa civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt şi a soluţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente cauzei pendinte, motivarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti fiind, în aprecierea recurentei, una deficitară, nelegală şi netemeinică.

Printr-un prim set de argumente, recurenta a învederat că hotărârea recurată ar fi fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin pct. (122) - (127) ale Deciziei ICCJ nr. 29/2020, câtă vreme prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 operează cu două teze, în prima arătându-se, în opinia recurentei, că reprezintă creanţe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare, iar în cea de-a doua teză menţionându-se că reprezintă creanţe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizaţii şi prime.

În aceste condiţii, recurenta a apreciat că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă şi că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

A mai susţinut recurenta că, în esenţă, criteriul în funcţie de care ar trebui realizată calificarea unei sume ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Totodată, recurenta a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, fiind netemeinică şi nelegală întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.

În acest sens, recurenta a criticat raţionamentul logico-juridic al instanţei de fond prin care aceasta a statuat că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent, apreciind că acest raţionament contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.

Recurenta a opinat că interpretarea coroborată a acestor prevederi ar conduce la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă, în fapt, conţinutul contractului de asigurare.

În aceste condiţii, recurenta a argumentat în sensul că ar fi evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.

A mai arătat recurenta că şi în ipoteza în care s-ar reţine că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot s-ar impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Recurenta a mai evocat şi faptul că, prin modul în care instanţa de fond a calificat penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată ca nefiind creanţe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, judecătorul fondului ar fi schimbat criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, încălcând, totodată, aceste dispoziţii legale.

Printr-un alt set de argumente recurenta a susţinut că faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu poate conduce la concluzia că nu ar fi datorate în baza contractului RCA, atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul RCA fiind reglementate prin dispoziţii ce fac parte din conţinutul contractului de asigurare RCA.

A mai arătat recurenta că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, care vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi si/sau cheltuieli şi că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

În opinia recurentei, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Evocând prevederile art. 2210 C. civ., recurenta a arătat că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului (în cazul în speţă, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Recurenta a învederat şi că hotărârea recurată ar fi contrară dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, câtă vreme cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată. În aceste condiţii, fiind în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti - act jurisdicţional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii şi a autorităţii lucrului judecat dispoziţiile statuate prin aceasta, fără a mai putea pune în discuţie problema, Fondul era de drept ţinut să respecte delegările şi dispoziţiile statuate prin acesta, fără a pune în discuţie problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 9 iulie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") sub nr. x/16.03.2016, recurenta - reclamanta a solicitat plata sumei de 8973,45 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 3.840,64 RON cu titlu de penalităţi de întârziere şi a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, exhibând, drept titlu executoriu, sentinţa civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015.

Prin decizia FGA nr. 25870 din 24.03.2021, cererea de plată a fost admisă doar în parte de către pârât, mai precis în privinţa sumei de 8973,45 RON, fiind, însă, respinsă pentru suma de 3840,64 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON cheltuieli de judecată, iar prin sentinţa civilă nr. 1784 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că actul administrativ individual contestat respectă prevederile legale în aplicarea cărora a fost emis, motiv pentru care a respins cererea recurentei - reclamante. Instanţa a apreciat, în esenţă, că pretenţiile reclamantei nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, ci au doar natura unor obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.

Înalta Curte consideră că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sentinţa recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanţa a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri. În cuprinsul hotărârii este expus în mod clar şi fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. În acest sens sunt, spre exemplu, şi aspectele reţinute de Curtea EDO în paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României.

Ceea ce trebuie observat în litigiul pendinte este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, sentinţa atacată şi prin raportare la cel de-al doilea caz de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Deşi, prin memoriul de recurs reclamanta - reclamantă a susţinut teza pronunţării unei astfel de hotărâri judecătoreşti cu încălcarea şi aplicarea greşită, în esenţă, a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile Ordinului nr. 14/2011, Normei nr. 16/2015, Normei ASF nr. 23/2014, Legii nr. 136/1995, precum şi cu prevederile art. 2210 C. civ. şi art. 435 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate împărtăşi astfel de alegaţii, în contextul în care prima instanţă a realizat atât o justă interpretare, cât şi o corectă aplicare a acestora.

Înalta Curte aminteşte că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate.

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme.

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a celor din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că FGA este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin Decizia nr. 26 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la examinarea recursului în interesul legii, unde s-a arătat că nici din punct de vedere legal şi nici convenţional Fondului de garantare a asiguraţilor nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, ipoteza reglementată de Legea nr. 213/2015 (normă specială, derogatorie de la prevederile generale) presupune existenţa unei societăţi de asigurare care are calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile FGA se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative.

După cum corect a reţinut instanţa de fond, temeiul despăgubirii ce se achită în condiţiile descrise anterior este natura de schemă de garantare a Fondului în domeniul asigurărilor, obiectul schemei fiind cel reglementat limitativ de prevederile art. 11 din Legea nr. 213/2015, conform cărora Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de această lege.

Raporturile dintre creditorii de asigurări şi FGA se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 213/2015, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din textul legal menţionat rezultă, fără echivoc, faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile FGA, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Întrucât, conform prevederilor art. 2214 C. civ., în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

De altfel, prevederile art. 2217 alin. (1) C. civ. arată că despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, ea neputând depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi suma asigurată.

În cauza de faţă, din considerentele sentinţei civile nr. 14907/01.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2015, rezultă că instanţa a obligat asigurătorul B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi şi cheltuielilor de judecată, reţinând incidenţa prevederilor art. 1357 C. civ. (răspunderea pentru fapta proprie) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, dat fiind temeiul de drept reţinut în chiar titlul de creanţă, asigurătorul B. S.A. datora penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu drept urmare a producerea riscului asigurat sau în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci drept efect al culpei sale în neexecutarea, la termen, a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Trimiterile din cuprinsul sentinţei civile nr. 14907/01.09.2015 la prevederile art. 64 alin. (4), raportat la art. 64 alin. (2) lit. a) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 au avut drept rol doar identificarea parametrilor necesarii efectuării calculului întinderii obligaţiei (data începând cu care asigurătorul a fost în culpă pentru neachitarea despăgubirilor aferente dosarului de daună, respectiv criteriul de calcul al cuantumului - 0,1% pe zi de întârziere), dar nu natura, în sine, a obligaţiei.

Modul de interpretare a noţiunii de "creanţă de asigurare" propus de recurenta - reclamantă prin raportare la prevederile art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 1 alin. (3) art. 26 alin. (1) lit. d), art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, inclusiv din perspectiva conţinutului contractelor obligatorii şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, nu poate fi primit, câtă vreme penalităţile şi cheltuielile de judecată au natura unor daune moratorii, a căror cauză este un fapt extrinsec contractului de asigurare, poziţionat pe axa temporală ulterior producerii evenimentului asigurat şi stabilirii despăgubirii aferente acestuia, mai precis comportamentul culpabil al asiguratorului. Astfel, daunele moratorii s-au născut în virtutea altor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare şi care nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Norma specială nu a prevăzut o garanţie legală în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului.

Aceste argumente infirmă, de altfel, şi susţinerile recurentei prin care aceasta a afirmat că prima instanţă ar fi schimbat criteriile de calificare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, Înalta Curte consideră că interpretarea coroborată a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 (ce dispun că Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, putând înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale), cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 (ce prevăd că: Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015") nu poate conduce la concluzia extinderii sferei noţiunii de "creanţă de asigurare" şi în privinţa penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată.

Potrivit acestor prevederi, ce reprezintă normă specială, derogatorie de la prevederile art. 2210 C. civ., Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, dar sumele pentru care operează această subrogare şi cu care FGA se poate înscrie la masa credală asupra averii asigurătorului falit trebuie să îndeplinească condiţiile indicate în paragrafele anterioare spre a fi calificate drept creanţe de asigurare. Cu alte cuvinte, FGA se poate înscrie la masa credală cu dobânzile şi/sau cheltuielile achitate creditorilor de asigurări, însă numai cu acelea care îndeplinesc condiţiile spre a fi calificate drept creanţe de asigure.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia reglementată de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, ce reprezintă un element extrinsec contractului de asigurare şi care vizează doar părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului în faliment.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine că aceasta nu stabileşte că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, prin intermediul său fiind doar dezlegate aspecte privind interpretarea art. (4) alin. (1) lit. a) şi b) si art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de 450.000 RON, iar nu din cea a aspectelor deduse judecăţii în prezenta cauză.

De altfel, prin pct. 124 al anterior indicatei decizii se reţine doar că legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, în definirea noţiunii specifice de "creanţă de asigurare" să indice în mod clar că elementul care generează apartenenţa unei creanţe la o astfel de categorie este ca aceasta să rezulte din contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă.

Totodată, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 435 C. proc. civ., câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 14907/01.09.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 nu a statuat că penalităţile şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurare, ci, astfel cum s-a arătat şi mai sus, a reţinut expres drept temei al acestor obligaţii prevederile art. 1357 C. civ. (răspunderea pentru fapta proprie) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25870/24.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind, în mod corect, că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci conduita culpabilă a asigurătorului în faliment, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, care a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În concluzie, constatând că sentinţa recurată este legală, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1784 din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.