Insureds’ Guarantee Fund liable only for statutory insurance claims, not contractual late-payment penalties from insolvent insurers

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând să se dispună: anularea deciziei FGA nr. 26.239/12.04.2021; obligarea FGA la plata sumei de în cuantum de 166.038,11 RON, din care: suma de 144.506,62 RON, reprezentând debit neachitat, şi suma de 21.531,49 RON, reprezentând penalităţi de întârziere datorate conform legii; obligarea pârâtei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 164 de la data de 1 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs formulată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 164 de la data de 1 februarie2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 26239/12.04.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligării acestuia la plata sumei de 144.506,62 RON reprezentând debit neachitat şi 21.531,49lei cu titlu de penalităţi de întârziere.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată este nemotivată şi cuprinde considerente netemeinice şi nelegale.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că sentinţa civilă atacată este nemotivată şi că avariile principale nu au fost suficiente pentru a ridica cuantumul pagubei la peste 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului, ci doar în urma celui de-al doilea accident paguba a depăşit acest procent, atunci inclusiv Fondul (în calitatea sa de garant al B. S.A. -Asigurător al şoferului vinovat de produ¬cerea celui de-al doilea accident) trebuia să acopere o parte din despăgubire.

În considerentele hotărârii nu se regăseşte nici măcar o referire la această chestiune determinantă pentru soluţionarea litigiului, în pofida faptului că la dosarul cauzei existau mai multe documente (procesul-verbal de constatare a daunelor, devizul Audatex emis de unitatea reparatoare) care ar fi permis instanţei să facă o verificare a situaţiei de fapt.

Sub aspectul probatoriului pe care şi-a întemeiat soluţia, instanţa s-a rezumat la a cita din Adresa emisă de I.P.J. Bacău un fragment care redă exclusiv desfăşurarea celor două evenimente rutiere, iar nu şi detalii ale avariilor provocate de fiecare dintre ele, prin urmare rezultă că singurele considerente ale hotărârii sunt chiar străine de natura litigiului.

A mai susţinut că instanţa de fond nu a încuviinţat solicitarea de emitere a unei adrese pentru comunicarea raportului de expertiză întocmit în dosarul penal deschis ca urmare a evenimentelor rutiere şi nu a dispus (dacă considera că nu sunt suficient de lămuritoare probele deja existente la dosar sau că analiza acestora nu poate fi efectuată de instanţă întrucât ele prezintă un grad mare de tehnicitate) în virtutea rolului său activ efectuarea unei expertize tehnice auto.

Cu privire la lipsa de motivare a unei hotărâri judecătoreşti a invocat şi jurisprudenţa CEDO prin care s-a statuat în sensul că nu este suficient ca instanţa să "audă" un argument, ci mai este necesar ca instanţa să îl şi trateze, cel puţin în substanţă, în cuprinsul hotărârii sale, arătând motivat de ce anumite motive şi apărări au fost primite şi care au fost înlăturate.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea civilă atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanţa supremă a stabilit, printre altele, că reprezintă creanţe de asigurări orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

În acest sens, a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la punctele nr. 122-127 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conţin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare, considerând astfel că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

Ca urmare, a arătat că orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare reprezintă creanţe de asigurare.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea acesteia cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 23/2014 precum şi a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în sensul că, fără o analiză a înscrisurilor de la dosar, prima instanţă a reţinut că penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Coroborând disp. art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 rezultă concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege iar prevederile inserate a Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare. În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele de la art. 26 alin. (1) lit. d) şi de) la art. 37 din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare reprezentând creanţe de asigurare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanţe, respectiv despăgubirile şi penalităţile de întârziere sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalităţile de întârziere sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.

A mai opinat în sensul că aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, şi anume faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Acest fapt nu constituie un argument care să acrediteze ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare.

Recurenta - reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 psens în care se impune admiterea căii de atac şi modificarea soluţiei de la fondul cauzei.

Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, cu consecinţa casării sentinţei civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată în sensul obligării FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la plata despăgubirilor solicitate şi a penalităţilor de întârziere.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs este nefondată pentru argumentele care vor fi detaliate în cele ce urmează.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea de plată nr. x de la data de 10 noiembrie 2016 recurenta - reclamantă A. S.A a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR să îi achite suma de 144.506,62lei reprezentând despăgubire de avariere a unui autoturism implicat într-un eveniment rutier şi 21.531,49 reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin decizia nr. 26239 de la data de 12 aprilie 2021 a fost respinsă cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x la data de 10 noiembrie 2016, nefiind acordată suma solicitată de reclamantă de 144.506,62lei reprezentând debit şi 21.531,49 reprezentând penalităţi de întârziere.

Nemulţumită de soluţia primită cu privire la cererea de plată, recurenta - reclamantă a formulat contestaţie împotriva deciziei de respingere cu nr. x la data de 10 noiembrie 2016, emisă de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

Prima instanţă, învestită cu soluţionarea contestaţiei, a respins cererea reclamantei A. S.A. cu motivarea că soluţia oferită de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR este corectă şi nu se impune a fi modificată în cadrul procedurii judiciare demarată în dosarul de faţă.

Împotriva sentinţei civile de la fondul cauzei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că, deşi este invocat acest motiv de recurs, relativ la nemotivarea hotărârii, sentinţa civilă atacată nu este lipsită de elementele esenţiale care au determinat formarea convingerii proprii a judecătorului, acesta procedând la analiza probelor administrate în cauză, şi relevând raţionamentul juridic pentru care a pronunţat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerentele de drept.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant dar şi de pârât, judecătorul indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum şi silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte aminteşte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat faptul că prima instanţă a pronunţat sentinţa civilă cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte critica adusă sentinţei civile atacate din perspectiva respingerii la plată a debitului principal şi a penalităţilor de întârziere, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a validat raţionamentul FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR care a statuat că debitul principal şi penalităţile de întârziere se impun a fi respinse, primul cu motivarea pentru autovehiculul avariat cu nr. x a fost acordată daună totală ca urmare a celor două incidente produse la o diferenţă foarte scurtă de timp, în temeiul contractului de asigurare facultativă - Poliţa CASCO(sens în care cererea formulată de A. în temeiul subrogaţiei legale este neîntemeiată) iar pentru cel de-al doilea cu motivarea că respingerea cererii de acordare a debitului principal atrage respingerea cererii având ca obiect penalităţile de întârziere.

Înalta Curte, reţine cu privire la cererea de acordare despăgubirilor în cuantum de 144.506,62lei că sumele respective au fost plătite de către reclamanta A. către C. şi că, în temeiul art. 51 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirile nu pot depăşi "cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul face dovada reparării vehiculului".

Mai mult decât atât, din înscrisurile existente la dosar, reiese faptul că reclamanta A. a efectuat plata în temeiul contractului de asigurare facultativă iar suma achitată reprezintă valoarea sumei asigurate şi implicit valoarea autoturismului la data accidentului, despăgubirea fiind acordată ca urmare a evenimentului produs din culpa exclusivă a asiguratului său.

În acest context, Înalta Curte reţine că solicitarea de acordare a debitului principal, formulată împotriva pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, este neîntemeiată şi nu poate conduce la admiterea căii de atac, şi implicit, a cererii de chemare în judecată.

În continuare, o altă chestiune care a fost supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

Prima instanţă, în raport de soluţia dată de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR în decizia atacată, a invalidat raţionamentul recurentei - reclamante, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile de întârziere nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

În fapt, prin Decizia nr. 26239 de la data de 12 aprilie 2021 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată a sumelor reprezentând despăgubire şi cererea de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede că "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Potrivit art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 14/2011:

"Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d)cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(...)"

Iar în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (2)-(4) din acelaşi act normativ:

"(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: a) dacă nu există obiecţii asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoţită de documentele justificative. Avizarea de plată poate fi făcută la sediul social sau la oricare dintre unităţile teritoriale ale asigurătorului RCA care desfăşoară activităţi de constatare, de lichidare a daunelor auto şi de efectuare a plăţilor de despăgubiri. Acţiunea în justiţie împotriva asigurătorului RCA poate fi exercitată, în mod alternativ, la oricare dintre sediile asigurătorului, respectiv sediul social ori sucursala care a emis poliţa de asigurare RCA sau sucursala care a lichidat dauna; b) dacă există obiecţii întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termenul prevăzut la lit. a), urmând ca în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la soluţionarea obiecţiilor să se efectueze plata. (3) În cazul neformulării obiecţiilor în termen de 30 de zile, asigurătorul RCA nu mai poate emite obiecţii, datoria devenind scadentă. (4) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sau şi le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(…)"

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere se adaugă la suma reprezentând debitul principal în ipoteza în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute în Normă sau şi le îndeplineşte defectuos iar nu în cazul diminuării despăgubirii sau întârzierii soluţionării cererii de plată.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Prin urmare, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul în faliment nu şi-a îndeplinit obligaţiile. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare.

Aşadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul unui asigurător în faliment, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 127 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări a penalităţilor de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Conchizând asupra faptului că penalităţile de întârziere solicitate în cauză nu sunt creanţe de asigurare în sensul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează a proceda la analiza sentinţei civile atacate prin care a fost validat raţionamentul pârâtului care a calificat penalităţile a fi accesorii ale debitului principal şi le-a respins în contextul respingerii cererii de acordare a despăgubirii.

Instanţa de control judiciar apreciază că aceasta este soluţia corectă, expresie a principiului de drept accesorium sequitur principale, care semnifică faptul că respingerea cererii de acordare a debitului principal, ca neîntemeiată, conduce în mod implicit la respingerea şi a cererii de acordare a penalităţilor de întârziere. Aşadar, câtă vreme pentru reclamantă nu a fost demonstrată temeinicia cererii de acordare a sumelor reprezentând despăgubirea, tot aceasta nu poate fi îndrituită la a primi penalităţi de întârziere.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 164 din 1 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 164 din 1 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2023.