Exclusion of late-payment penalties and litigation costs from insurance claims for Insurance Guarantee Fund liability in insurer insolvency
Legislator summary
AI generated**Summary** The Supreme Court of Romania dismissed the insurer’s appeal, leaving in force the appellate decision that rejected the action to compel the Insurance Guarantee Fund to pay late-payment penalties and judicial costs, thereby upholding the Fund’s refusal. The dispute centered on whether late-payment penalties and associated litigation costs arising from an insolvent insurer’s failure to timely settle a civil judgment constituted "insurance claims" enforceable against the Guarantee Fund under the mandatory insurance regime. The Court held that these amounts are not insurance claims as defined by law, because they stem from the insolvent insurer's culpable conduct rather than the insurance contract itself, and the Guarantee Fund is not a successor to the insurer but a separate entity with a specific legal mandate limited to indemnities and premiums. The decisive legal basis included the definition of "insurance claims" under Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 and Article 3(1)(i) of Law No. 503/2004, the Court’s interpretation that such terms must not be construed expansively to include penal damages or interest caused by the insurer’s default, and the distinction between the administrative procedure managed by the Fund and the judicial bankruptcy proceedings under Law No. 85/2014.
Legislator headnote
AI generatedart. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 435 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 C. proc. civ; Exclusion of late-payment penalties and litigation costs from insurance claims for Insurance Guarantee Fund liability in insurer insolvency: The dispute centered on whether late-payment penalties and associated litigation costs arising from an insolvent insurer’s failure to timely settle a civil judgment constituted "insurance claims" enforceable against the Guarantee Fund under the mandatory insurance regime. The Court held that these amounts are not insurance claims as defined by law, because they stem from the insolvent insurer's culpable conduct rather than the insurance contract itself, and the Guarantee Fund is not a successor to the insurer but a separate entity with a specific legal mandate limited to indemnities and premiums. The decisive legal basis included the definition of "insurance claims" under Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 and Article 3(1)(i) of Law No. 503/2004, the Court’s interpretation that such terms must not be construed expansively to include penal damages or interest caused by the insurer’s default, and the distinction between the administrative procedure managed by the Fund and the judicial bankruptcy proceedings under Law No. 85/2014.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedEstablishes the procedural basis for the appellate review and the power of the Supreme Court to resolve the appeal against a decision of a specialized court.
Provides the procedural ground for dismissing the appeal as unfounded, resulting in the confirmation of the lower court's judgment.
Full text
Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 21.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 723,36 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 12506/2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014, obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1495 de la data de 25.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 1495 de la data de 25.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 26002/30.03.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligării acestuia la plata sumei de 723,36 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice şi nelegale.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea civilă atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanţa supremă a stabilit, printre altele, că reprezintă creanţe de asigurări orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.
În acest sens, a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la punctele nr. 122-127 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conţin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare, considerând astfel că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.
Ca urmare, a arătat că creanţe de asigurare sunt reprezentate de penalităţile de întârziere şi de cheltuielile de judecată izvorâte din dreptul de regres al A. împotriva B. S.A..
Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea acesteia cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 precum şi a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în sensul că, fără o analiză a înscrisurilor de la dosar, prima instanţă a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Coroborând disp. art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 rezultă concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege iar prevederile inserate a Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare. În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele de la art. 26 alin. (1) lit. d) şi de) la art. 37 din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare reprezentând creanţe de asigurare.
În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanţe, respectiv penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.
A mai opinat în sensul că aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, şi anume faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.
Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Acest fapt nu constituie un argument care să acrediteze ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare.
Recurenta - reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 precum şi cu încălcarea disp. art. 435 C. proc. civ., sens în care se impune admiterea căii de atac şi modificarea soluţiei de la fondul cauzei.
Pentru toate aceste motive, a solicitat recurenta admiterea cererii de recurs, cu consecinţa casării sentinţei civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată în sensul obligării FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs este nefondată pentru argumentele care vor fi detaliate în cele ce urmează.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Prin cererea de plată nr. x/15.03.2016, recurenta - reclamantă A. S.A a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR să îi achite suma de 723,36 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 26002/30.03.2021 a fost respinsă cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x/15.03.2016.
Nemulţumită de soluţia primită cu privire la cererea de plată, recurenta - reclamantă a formulat contestaţie împotriva deciziei de respingere cu nr. 26002/30.03.2021 emise de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.
Prima instanţă, învestită cu soluţionarea contestaţiei, a respins cererea reclamantei A. S.A. cu motivarea că soluţia oferită de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR este corectă şi nu se impune a fi modificată în cadrul procedurii judiciare demarată în dosarul de faţă.
Împotriva sentinţei civile de la fondul cauzei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Procedând la analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, instanţa de control judiciar constată că, deşi este invocat acest motiv de recurs, relativ la nemotivarea hotărârii, sentinţa civilă atacată nu este lipsită de elementele esenţiale care au determinat formarea convingerii proprii a judecătorului, acesta procedând la analiza probelor administrate în cauză, şi relevând raţionamentul juridic pentru care a pronunţat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.
Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerentele de drept.
Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant dar şi de pârât, judecătorul indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum şi silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta cauză.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte aminteşte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.
În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de prima instanţă cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
În ceea ce priveşte critica adusă sentinţei civile atacate din perspectiva respingerii la plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a validat raţionamentul FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR care a statuat că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit sunt determinate de atitudinea culpabilă a acestuia, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la timp.
În realitate, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.
În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări dar şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.
Prima instanţă, în raport de soluţia dată de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR în decizia atacată, a invalidat raţionamentul recurentei - reclamante, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.
În fapt, prin Decizia nr. 26002/30.03.2021 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie:
"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.
Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată de natura celor solicitate în cauză nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale prin care se defineşte noţiunea de creanţă de asigurare rezultă indubitabil că legiuitorul a înţeles să reglementeze această dispoziţie pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.
În acest sens, este esenţial a se observa că din interpretarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.
În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."
În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.
Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.
Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.
Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.
Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta - reclamantă şi asigurătorul RCA produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.
Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul în faliment nu şi-a îndeplinit obligaţiile.
Aşa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică cu prioritate.
De asemenea, Înalta Curte reţine că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfăşurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele falimentului asigurătorului şi de garantare a plăţii despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanţele de asigurări în condiţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma A.S.F. nr. 16/2015.
Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului RCA are natură judiciară şi se desfăşoară, conform procedurii stipulate în Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele care exced plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum şi al creditorilor ale căror creanţe, deşi derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanţelor de asigurări.
În concluzie, evaluarea creanţei de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma condiţiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanţă de asigurare şi cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar.
În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată de vreme ce acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.
Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor.
Aşadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul asigurătorului B., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.
Cât priveşte invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 127 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.
Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări a penalităţilor de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.
Instanţa de control judiciar urmează să reţină şi faptul că din considerentele de la pct. 125 al Deciziei nr. 29/2020 reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA - B. în temeiul dispoziţiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conţinutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO şi achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.
Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.
De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor deciziei evocate nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.
În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel încât este evident că recurenta - reclamantă nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere/cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.
Cu privire critica relativă la încălcarea dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. de prima instanţă, Înalta Curte reţine faptul că hotărârea judecătorească nr. 12506/2014 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti este obligatorie pentru părţile procesuale şi succesorii acestora în drepturi însă, aşa cum am stabilit în precedent, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu este succesorul în drepturi al asiguratorului în faliment pentru a putea fi obligat executarea tuturor prestaţiilor conţinute de sentinţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1495 din 25.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1495 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2023.