Scope of statutory guarantee fund liability: exclusion of late-payment penalties from "insurance credits" in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 20.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 26109/31.03.2021, emisa de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 624,33 RON - reprezentând penalităţi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 45 de la data de 17.01.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

A fost anulată decizia nr. 26109/31.03.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligat pârâtul la plata despăgubirii în sumă de 624,33 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în prezentul litigiu în cuantum de 113 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi respectiv pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a recursului, casare a sentinţei civile atacate şi respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în esenţă, în motivare, a susţinut că, contrar celor reţinute de prima instanţă de judecată, Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă în cauza de faţă deoarece prin această decizie interpretativă nu s-a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, s-a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

A invocat aplicabilitatea în speţă a disp. art. 80 din Legea nr. 85/2014 cu menţiunea că sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilităţile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, căci nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment.

Fondul nu este un garant al asigurătorului ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie si obligaţia Fondului sa plătească penalităţile de întârziere datorate de asigurător sau cheltuielile de judecata.

Legea speciala nu a prevăzut o garanţie legala si in ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, astfel încât ca instanţa de fond nu putea institui in sarcina Fondului alte obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, in contextul in care FGA nu preia toate drepturile si obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Cu privire la penalităţile de întârziere a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale in cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (Art. l alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;)

Analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident ca penalităţile constituie o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor-sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce isi au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare.

Ca şi temei de drept a invocat prevederile art. 2214 C. civ., art. 2223 C. civ., art. 3 Legea nr. 213/2015, art. 12 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015 coroborat cu dispoziţiile art. 16 din aceeaşi norma.

FGA trebuie să preia si sa plătească doar prejudiciul pentru care asiguratul si nu asigurătorul răspunde fata de terţele persoane păgubite.

Nu orice sancţiuni aplicate B. sunt opozabile Fondului, care, venind in sprijinul asiguraţilor trebuie sa achite doar despăgubiri, nu si orice alte datorii B. ca penalităţi de întârziere, onorarii experţi/avocaţi, care deşi au fost generate de litigiile purtate de B., nu cad in sarcina Fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul B., nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalităţile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

În plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalităţile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident, ca in cazul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor si nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul in faliment, ba chiar reglementează in mod expres ca Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Conform art. 24 alin. (3) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiara nr. 16/2015 şi art. 6 din Legea nr. 213/2015, este evident ca sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăţilor aflate in faliment sunt suportate de către ceilalţi asigurători din piaţa si resimţite de toţi consumatorii finali(asiguraţii de RCA) care se vad nevoiţi sa suporte prime mai mari, pentru a fi posibila plata acestor contribuţii, e de altfel de notorietate haosul generat in piaţa de falimentul B. si C., unii consumatori arătând expres ca le este imposibil sa mai suporte alte majorări ale primelor RCA.

Din perspectiva punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că prima instanţă nu a făcut nicio referire la apărările sale, astfel ca sentinţa pronunţata pe fond este nemotivata.

A invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a hotărât că obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti serveşte la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. Articolul 6 alin. (1) al CEDO prevede obligaţia instanţelor de a-si motiva hotărârile, dar nu poate fi înţeles in sensul ca acesta prevede obligaţia furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare la recursul promovat de recurentul - pârât, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.1. Procedura de soluţionare a recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, prin cererea de recurs, a invocat motivul de casare de la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. însă toate criticile formulate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate sunt neîntemeiate. Prima instanţă a expus în motivare, potrivit disp. art. 425 C. proc. civ., raţionamentul juridic care a condus la emiterea soluţiei de admitere a acţiunii, hotărârea civilă atacată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei care să determine instanţa de control judiciar să valideze alegaţiile din cererea de recurs relative la nemotivarea hotărârii de la fond.

Aşadar, prin motivarea soluţiei de admitere a acţiunii, care a fost contrară punctului de vedere exprimat de intimatul - pârât în faţa primei instanţe, nu se poate aprecia că nu au fost avute în vedere apărările acestuia la judecata de fond.

Mai mult decât atât, chiar recurentul-pârât susţine că, deşi articolul 6 alin. (1) al CEDO prevede obligaţia instanţelor de a-si motiva hotărârile, acesta nu poate fi înţeles in sensul ca stabileşte obligaţia furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

În considerarea celor anterior menţionate, Înalta Curte conchide că hotărârea de la fondul cauzei nu este nemotivată.

Alta este soluţia la care Înalta Curte va ajunge la momentul analizării celui de-al doilea motiv de casare întemeiat pe punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de nelegalitate va fi apreciat ca fiind fondat şi va fi admis de instanţa de control judiciar, cu consecinţa casării sentinţei civile atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulteriorare.

Subsumat cadrului factual al speţei, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată cu nr. x/10.112016 aferentă dosarului de daună nr. x A. S.A. a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR să îi achite suma de 1441,87lei cu titlu debit principal şi 624,33lei reprezentând penalităţi de întârziere.

Soluţionând cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.112016 formulată de reclamantă, Fondul a emis decizia nr. 26109/31.03.2021 prin care a admis debitului principal în cuantum de 1441,87 RON, respectiv contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului său RCA, şi a respins suma de 624,33 RON reprezentând penalităţi de întârziere, reţinându-se, în esenţă, că penalităţile de întârziere nu sunt creanţe de asigurări.

Reclamanta a contestat decizia FGA, arătând ca aceasta este nelegală, întrucât penalităţile de întârziere sunt creanţe de asigurare, subsumând argumentului principal din cererea introductivă aspectul pretinsei nerespectări a Deciziei ICCJ nr. 29/2020. De asemenea, reclamanta a invocat nelegalitatea Deciziei nr. 26109/31.03.2021 emise de FGA şi din perspectiva încălcării principiului de drept accesorium sequitur principale, ca urmare a respingerii la plată a accesoriilor.

Curtea va reţine că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată sub ambele aspecte.

Astfel, Decizia nr. 26109/31.03.2021 analizează grupat atât solicitarea de plată a debitului principal cât şi a penalităţilor de întârziere pretinse, întrucât admiterea la plată a debitului principal şi respingerea la plată a accesoriilor se întemeiază pe argumente distincte.

Astfel, raţiunile care stau la baza respingerii de la plată a penalităţilor de întârziere pleacă de la natura raportului juridic substanţial dintre reclamant şi pârât. Sub acest aspect, Curtea reţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este nici răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi şi obligaţii al B. S.A. şi nici fideiusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător în temeiul Legii nr. 213/2015.

Raporturile de drept substanţial dintre victimele accidentului(sau asigurătorii care se subrogă în drepturile acestora) şi Fond nu se nasc direct din fapta juridică ilicită sau din contractul de asigurare, ci în temeiul prevederilor speciale ale art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi sunt raporturi juridice de drept administrativ.

Este adevărat că pentru stabilirea creanţei de asigurare trebuie avute în vedere, iniţial, normele juridice de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală şi răspunderea asigurătorului RCA, dar acestea trebuie analizate prin prisma prevederilor speciale, derogatorii, care reglementează repararea prejudiciilor de către FGA.

Altfel spus, răspunderea FGA nu poate fi mai gravă decât cea stabilită potrivit dreptului comun, dar prejudiciul care se cuvine a fi reparat de Fond poate fi restrâns de prevederile legii speciale, urmând ca persoana vătămată să îşi recupereze integral dauna prin acţiuni formulate pe calea dreptului comun îndreptate contra asigurătorului şi înscrierea la masa credală sau prin acţiuni îndreptate contra persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, în raporturile cu FGA pretenţiile pot avea doar ca limită maximă despăgubirile care pot fi obţinute în temeiul dreptului comun sau al contractului de asigurare.

Pornind de la prevederile dreptului comun (art. 1349 şi 1357 C. civ.) în materia răspunderii pentru fapta juridică ilicită, Înalta Curte reţine care sunt condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, un raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cazul particular al prejudiciilor produse prin accidente de circulaţie, plata despăgubirilor revine societăţii de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă pentru autovehicul condus de persoana vinovată de eveniment, astfel cum reiese din art. 49 din Legea nr. 136/1996 (prevederi valabile la data producerii accidentului dar similare cu cele în vigoare la data soluţionării cauzei) care prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, (…).

Totodată, din art. 50 al Legii nr. 136/1996 reiese că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar art. 53 din Legea nr. 136/1996 stabileşte că, prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Anterior enunţării definiţiei creanţei de asigurare, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 (valabile la data naşterii raportului juridic care a generat creanţa) a limitat sfera creanţei de asigurare garantate.

Astfel, potrivit dispoziţiei legale menţionate mai sus, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.

Aşadar, Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte despăgubirile numai în temeiul obligaţiei sale legale de garantare a cărei întindere a fost limitată la indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, şi nu se întinde asupra penalităţilor de întârziere determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, aşa cum s-a arătat, la analizarea cuantumului despăgubirilor acordate de Fond şi a regulilor de stabilire a acestui cuantum, între Fond şi reclamant nu se aplică în mod direct contractul de asigurare, neavând de a face cu o subrogare în obligaţiile asigurătorului garantat, în speţă B. S.A., ci sunt, cu prioritate, aplicabile limitele de despăgubire rezultate din aplicarea legii speciale care reglementează activitatea FGA.

Interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi a) art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 nu poate conduce la concluzia că această prevedere legală extinde conţinutul obligaţiei de garantare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, în vigoare la data naşterii dreptului de creanţă. De asemenea, caracterul accesoriu al creanţei reprezentând penalităţi nu poate conduce la extinderea obiectului garanţiei legale.

Prin urmare, în raporturile sale cu Fondul, reclamantul nu poate pretinde decât plata unei creanţe de asigurări constând în indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, şi nu daune-interese moratorii, care excedă specializării garanţiei legale stabilite în sarcina Fondului.

Nu se poate recurge la argumentul referitor la scopul legii pentru a extinde sfera garanţiei legale, pentru ca, chiar dacă este adevărat că scopul Legii nr. 213/2015 a fost cel de a înlătura riscul falimentului societăţilor de asigurare, este atributul legiuitorului să stabilească limitele în care FGA garantează pentru acest risc. În contextul legislativ de la data naşterii raportului juridic obligaţional, limita suportării acestor riscuri de către FGA este acoperirea pagubei generată de producerea accidentului rutier, nu şi acoperirea consecinţelor conduitei culpabile a asigurătorului intrat în faliment în raporturile sale contractuale sau procesuale.

FGA nu a negat obligaţia societăţii de asigurare aflate în stare de faliment de a plăti penalităţi de întârziere, ci a invocat faptul că limita obligaţiei sale legale de garantare nu se întinde şi asupra acestor creanţe datorate de B. S.A. reclamantului din prezenta cauză.

Prin urmare, faţă de argumentele anterior expuse, nu se confirmă încălcarea în cauză a principiului accesorium sequitur principale tocmai datorită faptului că pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu este continuatorul în drepturi şi obligaţii al asigurătorului în faliment şi el poate fi obligat la plata despăgubirilor doar în temeiul legii iar nu în temeiul contractului de asigurare. Or, penalităţile de întârziere, pe lângă faptul că au ca izvor contractul de asigurare, sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului în faliment B. S.A. şi nu pot fi imputate, aşa cum am arătat deja, pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

Înalta Curte mai reţine că Decizia nr. 29/2020 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este incidentă în prezenta cauză.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin 1 lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea întinderii garanţiei legale a FGA.

Astfel, instanţa supremă a fost chemată să dezlege următoarele probleme de drept: 1) dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; 2) dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; 3) dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin urmare, contextul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat noţiunea de "creanţă de asigurare" nu era legat de sfera întinderii garanţiei Fondului, ci de includerea în noţiunea de creanţă de asigurare a creanţei izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, va casa sentinţa atacată, iar pe fond va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 45 din 17 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2023.