Insurance guarantee fund appeals dismissed: separate damages action barred without final confirmation of underlying claim

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, a formulat acţiune în contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună:

1. obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

2. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, având în vedere următoarele motive:

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016, A. a solicitat plata sumei de 4332 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

Dreptul A. la încasarea acestei sume derivă din dreptul de regres al asigurătorului de asigurare facultativă CASCO împotriva asigurătorului RCA al şoferului vinovat de producerea accidentului.

Astfel, a arătat că şoferul care era asigurat CASCO la A. a fost prejudiciat de către şoferul asigurat la societatea B., iar în baza asigurării pe care o avea a fost despăgubit de A., urmând ca A. să se subroge în drepturile sale.

Prin decizia nr. 2034/27.08.2015 ASF a hotărât retragerea autorizaţiei de funcţionare şi demararea procedurii falimentului cu privire la B.. Prin sentinţa civilă nr. 9661 din 03.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti a admis cererea ASF de deschidere a procedurii falimentului faţă de B.. Hotărârea de deschidere a procedat- falimentului a devenit definitivă prin Decizia nr. 788A din 28.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în acelaşi dosar.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat:

- admiterea excepţiei lipsei de obiect a prezentei cauze/lipsei de interes, cererea de plata fiind soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, decizie contestata de către reclamanta Societate A. în cadrul Dosarului nr. x/2018

- în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecata formulata de reclamanta A. ca neîntemeiata

- constatarea exercitării unui abuz de drept al reclamantei, conform dispoziţiilor art. 14, art. 15 C. civ. şi sancţionarea reclamantei cu amenda judiciara de la 100 Ia 1.000 RON în baza dispoziţiilor art. 12 raportat la art. 187, alin. (1), pct. l, lit. a) C. proc. civ.

- respingerea cheltuielilor de judecată

Reclamanta a depus cerere modificatoare prin care a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x din 1/29/2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 8352.1 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, şi-a menţinut solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat să se respingă acţiunea reclamantei Societate A., astfel cum a fost modificata prin cererea depusa la primul termen de judecata

- pe cale de excepţie, în principal ca inadmisibila, iar, în secundar, ca tardiva

- în cazul respingerii excepţiilor anterioare, a solicitat a respinge cererea ca prescrisa şi, în secundar, ca neîntemeiată

Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1469 din data de 21.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins atât excepţiile invocate de pârât prin întâmpinarea depusă pentru cererea modificatoare, cât şi acţiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiate.

Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1469 din data de 21.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A., a declarat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs incident.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv cu privire la soluţia privind fondul cererii şi, rejudecând, să se dispună admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, îşi menţine solicitarea privind obligarea intimatului FGA la Plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu,.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă A. S.A susţine că, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal sau de actul asimilat nelegal - refuzul administrativ nelegal trebuie să fie îndeplinite, în esenţă, următoarele condiţii:

a. să existe un act administrativ nelegal sau un act asimilat nelegal;

b. să existe un prejudiciu material sau moral;

c. existenţa unui raport de cauzalitate între actul asimilat nelegal si prejudiciu;

d. existenţa culpei autorităţii.

Cu privire la existenţa unui act administrativ nelegal - fapta ilicită se arată că, A., în calitate de creditor de asigurare, urmare a deschiderii procedurii falimentului faţă de B. S.A. (în continuare "B."), în temeiul art. 14 din Legea 213/2015, a formulat o cerere de plată pe care a transmis-o FGA.

Faţă de această cerere de plată, potrivit art. 12 alin. (2), (3) şi (4) din Legea 213/20151, FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente.

Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ, acţiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018

Prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanţele reţinând că modalitatea în care FGA a interpretat normele legale aplicabile la soluţionarea cererii de plată este eronată.

În consecinţă, în speţă este îndeplinită condiţia unei fapte ilicite imputabile FGA, respectiv actul administrativ producător de prejudicii - Decizia nr. 14452 a fost anulată ca nelegală de către instanţa de judecată.

Cu privire la existenţa prejudiciului, recurenta-reclamantă arată că, deşi FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, dreptul A. la plata accesoriilor există şi are un caracter cert.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă ilicită a actului adminsitrativ asimilat nelegal şi prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că aceasta există, având în vedere că neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 a condus la lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită.

În ceea ce priveşte culpa FGA, şi aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit într-un termen rezonabil fără a crea prejudicii asigurătorilor, avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. în realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanţele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor. Aceasta în condiţiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraţilor în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcţioneze şi să îi protejeze chiar în condiţiile în care anumiţi asigurători ar intra în procedura falimentului.

În cadrul recursului său incident, recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând tot motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a sentinţei de fond şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii reclamantei pe cale de excepţie, ca inadmisibilă, respectiv, ca tardivă/ca fiind prescrisă, precum şi obligarea reclamantei -intimate la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut în esenţă că instanţa de fond a soluţionat cauza cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 alin. (3), art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În dezvoltarea criticilor sale, a susţinut recurentul - pârât că, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, prin actul administrativ emis flind invocate dispozitiile art. 15 alin. (2) din Legea nt. 213/2015 referitoare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare al unui asigurator in faliment, aspect de drept pentru carc a fost necesara investirea ICCJ-Completul pentru dezlcgarea unei chestiuni de drept- Decizia nr. 29/2020, practica instanei de fond (Curtea de Apel Bucuresti) fiind atat de admitere, cat si de respingere, in egala masura.

Prin Decizia 14452/03.05.2018 FGA a respins un numar de 435 de cereri de Plata (pe baza de borderou care face parte integranta din decizie) printre care si aceasta cerere a carei solutionare se solicita, flind indicata in borderoul anexa la decizie, la pozitia 12. In motivarea deciziei a fost retinuta atingerea plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea in faliment B., nicidecum motive ce tin de calitatea de creditor de asigurare.

Urmare pronuntarii Deciziei ICCJ nr. 29/2020, data in legatura cu interpretarea dispozitiilor art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 in cazul cererilor depuse de asiguratorii in regres, FGA, in baza deciziilor definitive ale [CCJ de solutionare a contestatiilor depuse de asiguratorii in regres impotriva deciziilor de respingere motivate pe atingerea plafonului, a dispus reanalizarea tuturor cercrilor de Plata respinse ca urmare a depasirii plafonulului de 450.000 RON, urmand ca, daca sunt intrunite toatc conditiile prevazute de lege pentru Plata despagubirilor. acestea sa fie platite.

Prin urmare, prezenta cauza nu are ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totala sau partiala, emisa in baza disp. art. 13, alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamanta, ci vizeaza tocmai obligarea FGA să emită un raspuns cu privire la cererea formulata de reclamanta, cerere solutionată deja prin Decizia 14452/03.05.2018, potrivit borderoului atasat acestei decizii care cuprinde si cererea de plată menţionată.

Din sintagma " exprimare explicită cu exces de putere" se poate desprinde concluzia ca în sistemul contenciosului administrativ consacrat prin Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a solutiona o cerere nu echivalează cu tăcerea administratiei sau cu respingerea cererii, nefiind de asemenea asimilata unei decizii fictive de respingere a cererii, ci dimpotrivă, pentru a fi în prezenţa unui refuz nejustificat de solutionare a cererii, trcbuie sa existe o comunicare expresa a pozitiei autoritatii publice careia i s-a adresat cererea, iar, pe de alta parte, refuzul de a solutiona cererea trebuic sa se bazeze pe depăşirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere.

În opozitie cu nesoluţionarea în termenul legal a cererii, refuzul nejustificat semnifica vointa autoritatii publice de a nu rezolva cercrea, exprimata explicit prin exces de puterc, putandu-sc acredita în acest caz ideea lipsei actului administrativ.

Or, la momentul promovarii prezentei cereri de chemare in judecată, cererea de plata era solutionată, iar contestatia impotriva actului administrativ emis de FGA (Dosar nr. x/2018) nu era solutionata prin hotarare iudecatoreasca definitiva. Ulterior solutionarii definitive a Dosarului nr. x/2018, FGA a solutionat pe fond cererea de plata nr. x/29.01.2016.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşa cum s-a învederat şi prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, solicitarea intimatei-reclamante pentru acordarea unor despăgubiri, pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât arată că intimata-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului întinderea acestuia pentru nesolutionarea în termenul legal a cererii sale cel mai tarziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri şi anume data de 14.05.2018.

Astfel, menţionează că prezenta actiune a fost depusa înainte de soluţionarea definitiva a dosarului x/2018, si anume data de 30.03.2021, iar în Decizia ICC] data in RIL cu numarul 22/2019 se arata foarte clar că pronuntarea unei hotarari judecatoresti avand ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescriptie speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data cand reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoasca prejudiciul si intinderea sa.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

Imprejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai tarziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescriptie pentru despägubirile solicitate în conditiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescriptie.

În concluzie, susţine recurentul - pârât că intimata-reclamantă a depus prezenta acţiune pe rolul instancelor mult după împlinirea termenului de prescriptie, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 30.03.2021, astfel încât solicită admiterea exceptiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea acţiunii, ca prescrisă.

Faţă de toate aceste considerente, solicită respingerea recursului principal formulat de A. S.A. şi admiterea recursului incident formulat de Fondul de Garantare a Asiguratilor, în sensul casării în parte a hotărârii instanţei de fond şi, reţinând cauza, să respingă acţiunea formulată de A., pe cale de exceptie, în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar, ca tardivă/prescrisă, cu obligarea A. la plata cheltuielilor de judecata suportate de Fond.

Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare cu privire la recursul recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă A. S.A. nu a formulat apărări la recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ci a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului său, reluând o parte din susţinerile formulate în cadrul cererii iniţiale.

Procedura de soluţionare a recursurilor.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 05.07.2022 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea celor două recursuri la data de 12.09.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea ambelor părţi, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul celor două recursuri ce fac obiectul judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor, Înalta Curte constată că atât recursul principal promovat de reclamanta A. S.A., cât şi recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sunt nefondate, motiv pentru care urmează a fi respinse, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată, prin care a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 -8352/1 RON, calculate până la 8.9.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins excepţiile inadmisibilităţii, a tardivităţii şi a prescripţiei, precum şi cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiate.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părţi litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanţe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Astfel, analizând cu prioritate recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, dat fiind faptul că acesta vizează doar modul de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză, având în vedere şi efectul peremptoriu al acestora, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicţie, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul pârât, aceea ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată, ca inadmisibilă, intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni, ori, în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Criticile formulate de recurent, respectiv existenţa obligaţiei reclamantului de a formula acţiunea pentru acoperirea prejudiciului numai împreună cu acţiunea pentru anularea actului administrativ, nu şi pe cale separată, sunt nefondate.

Persoanele vătămate prin acte administrative tipice sau asimilate au posibilitatea de a solicita atât anularea în tot sau în parte a actului administrativ, obligarea autorităţii publice pârâte să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, verificarea legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecăţii şi care nu pot fi atacate separat, dar şi acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate. De regulă, astfel de cereri de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale sunt formulate concomitent cu acţiunea pentru anularea actului administrativ. Atunci când persoana vătămată prin actul administrativ, fie din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, aceasta are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, prevederile art. 19 din Legea 554/2004 reglementează tocmai acele situaţii în care acţiunea pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ tipic sau asimilat este formulată pe cale separată, partea având deschisă o astfel de posibilitate de a acţiona.

Prin urmare, soluţia primei instanţe pe marginea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia tardivităţii, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanţa supremă a reţinut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, însă aceasta a fost soluţionată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti abia la data de 13 octombrie 2021 şi comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reţine că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că acţiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate interveni sancţiunea tardivităţii.

Se constată, aşadar că şi criticile privind excepţia tardivităţii sunt neîntemeiate.

Nici criticile privind excepţia prescripţiei nu pot fi reţinute, având în vedere că, contrar susţinerilor recurentului-pârât, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, termenul pentru formularea acţiunii pe cale separată în acordarea despăgubirilor începe să curgă de la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite, acestea fiind strâns legate de cuantumul sumei de care a fost lipsită.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021 şi modificată la data de 15.06.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/29.01.2016.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât în sensul că recurenta-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, respectiv la data de 14.05.2018, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că, deşi prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/29.01.2016, acest moment nu poate fi reţinut ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie reglementat la art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care prin respectiva decizie cererea de plată a recurentei-reclamante a fost respinsă pentru motivul că societatea de asigurare a depăşit plafonul maxim al despăgubirilor acordate de 450.000 RON, astfel că nu s-a făcut o analiză pe fond a cererii de plată şi nu s-a stabilit în concret cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Atât timp cât din analiza Deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, dat fiind şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei, în sensul de a se stabili concret dacă reclamanta deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/29.01.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanţei judecătoreşti (30.03.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 4332 RON, prin anularea respectivei decizii nefiind nici confirmată şi nici infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În consecinţă, dreptul reclamantei la plata despăgubirilor solicitate conform art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu este prescris, în condiţiile în care termenul de prescripţie curge de la data la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Se constată, aşadar, că toate criticile recurentului - pârât privind excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei sunt neîntemeiate, motiv pentru care nu vor fi reţinute, sens în care Înalta Curte urmează a respinge recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, soluţia dată de instanţa de fond cu privire la excepţiile invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la cererea modificatoare, fiind legală.

În continuare, analizând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte constată că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susţine prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" însă condiţia prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Aşadar, din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat.

Din actele dosarului de fond rezultă că recurenta-reclamantă A. S.A. a înregistrat la intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/29.01.2016 cerere de plată privind suma de 4332 RON, pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări, iar în motivele de recurs se susţine că în speţa dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile de plată odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Deşi, prin cererea de recurs, recurenta - reclamantă A. S.A. susţine că "ulterior FGA a achitat sumele de bani solicitate", iar prin întâmpinarea sa şi intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor menţionează că " FGA a reanalizat cererea de plată iar prin OP nr. x din data de 28.10.2021 am plătit reclamantei suma de 4332 RON", la dosar nu s-a depus nici o dovada în sensul acestor susţineri, nefiind ataşat ordinul de plată din care să rezultă că plata respectivei creanţe de asigurări a vizat exact cererea de plată nr. x/29.01.2016.

Într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 s-a anulat decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care fusese respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanţă de asigurări în cuantum de 4332 RON solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, însă existenţa creanţei litigioase nu a fost confirmată sau infirmată de către intimatul-pârât prin vreo decizie ulterioară.

Se constată, aşadar, că o astfel de hotărâre judecătorească prin care să se fi recunoscut un drept de creanţă al recurentei-reclamante nu există, atât timp cât după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, intimatul-pârâta fost obligat să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă menţionate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, iar la dosar nu s-a depus nici o dovadă în sensul că cererea de plată nr. x/29.01.2016 a fost analizată şi soluţionată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ori că suma pretinsă a fost achitată, susţinerile părţilor în sensul că suma solicitată prin cererea de plată ce face obiectul judecăţii a fost achitată de către FGA, nefiind suficiente în lipsa unor dovezi concrete.

Reţine Înalta Curte că efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de intimatul-pârât nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale în materie, dacă recurenta-reclamantă este îndreptăţită sau nu la suma solicitată, atât timp cât prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu s-a născut dreptul la despăgubiri, ci doar o obligaţie de a face, de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte constată că, atât timp cât creanţa principală - 4332 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, iar din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că FGA a recunoscut existenţa acestei creanţe prin plată şi nici instanţa judecătorească nu a atestat-o în beneficiul recurentei-reclamante, cererea de acordare a accesoriilor solicitate sub forma penalităţii de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale este neîntemeiată, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal, câtă vreme nu se decide asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la acordarea sumei de 4332 RON în beneficiului părţii reclamante.

Aşadar, dat fiind faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada existenţei actului administrativ prin care intimatul-pârât să fi recunoscut dreptul de creanţă aferent cererii de plată nr. x/29.01.2016 şi nici dovada că pârâtul a procedat la plata despăgubirilor solicitate prin acea cerere, nu se justifică situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a ÎCCJ, pronunţată în interesul legii.

În concluzie, având în vedere că nu s-a făcut dovada dacă cererea de plată nr. x/29.01.2016, prin care s-a solicitat plata sumei de 4332 RON, a fost analizată şi soluţionată de către intimatul-pârât, ori dacă suma pretinsă a fost achitată, Înalta Curte constată că în lipsa unui act administrativ vătămător, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, este neîntemeiată, iar motivele de recurs sunt nefondate şi vor fi respinse.

În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. şi recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1469 din 21 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 12 septembrie 2023.