Unfair competition in customer poaching: invalid non-compete clause lacking mandatory indemnity and non-disclosure of trade secrets

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. S.R.L. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei nr. 81/09.11.2021, emisă de acesta.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1000 din 18 mai 2022, a adnis acţiunea formulată de A. S.R.L. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, şi a anulat Decizia nr. 81/09.11.2021, emisă de pârât.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi netemeinică fiind pronunţată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinzând motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, următoarele:

Contrar celor reţinute prin sentinţa recurată, fapta de deturnare a clientelei săvârşită de A. S.R.L. şi B. există, aceasta fiind probată de către Consiliul de Concurenţă în conformitate cu exigenţele legale şi jurisprudenţiale în materie.

De asemenea, prima instanţă, întemeindu-se pe motive străine de natura cauzei şi procedând la o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 11/1991, a reţinut în mod incorect faptul că este lipsită de efecte juridice clauza de confidenţialitate cuprinsă în actul adiţional la contractul individual de muncă.

Fapta de deturnare a clientelei săvârşită de A. S.R.L. şi B. există.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod eronat că A. S.R.L. şi B. nu au încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

În vederea determinării incidenţei prevederilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 asupra faptelor reclamate, autoritatea de concurenţă a verificat îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

i. existenţa unei acţiuni de deturnare a clientelei unei întreprinderi;

ii. acţiunea să fie realizată de către o persoană fizică ce are calitatea de fost sau actual salariat/reprezentant al acesteia;

iii. acţiunea să fi fost realizată prin folosirea unor "secrete comerciale", pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora;

iv. dezvăluirea informaţiilor apreciate ca fiind "secret comercial" să aibă aptitudinea de a dăuna intereselor acelei întreprinderi.

Consiliul Concurenţei şi-a formulat prezentul recurs mai ales prin raportare la îndeplinirea condiţiilor (i.) şi (iii.).

Este de necontestat că B. are calitatea de fost sau actual salariat al întreprinderii C. S.R.L. şi că informaţiile considerate ca fiind "secret comercial", folosite fără drept de către fosta angajată a C. S.R.L. în scopul vădit al captării clienţilor din portofoliul deţinut de către acesta, au fost de natură să lezeze interesele economice ale întreprinderii C. S.R.L., Consiliul Concurenţei menţinându-şi apărările formulate în cadrul primului ciclu procesual.

În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie, Consiliul Concurenţei arată că aceasta este compusă, la rândul ei din două elemente: folosirea unor informaţii ce se circumscriu noţiunii de secret comercial şi existenţa unor măsuri, întreprinse de întreprinderea a cărei clientelă a fost deturnată, de asigurare a protecţiei respectivelor măsuri.

În ceea ce priveşte primele două condiţii menţionate supra, Consiliul Concurenţei arată că întreprinderile care au migrat de la C. S.R.L. la A. S.R.L. nu provin dintr-un singur sector/domeniu economic, de unde informaţiile ar putea fi accesate facil şi unitar, ci din domenii diverse, astfel că era necesar să se ştie cu exactitate identitatea lor. În cuprinsul actului administrativ contestat a fost relevat faptul că d-na B., utilizând informaţia potrivit căreia întreprinderea D. S.R.L. era consumatoare de produse/servicii oferite pe piaţa distribuţiei şi comercializării produselor petroliere, a abordat şi ofertat acest client, existând demersuri active din partea întreprinderii A. S.R.L. şi a persoanei fizice B., în sensul deturnării. Or, întreprinderea D. S.R.L. se afla în portofoliul de clienţi al C. S.R.L..

Prin apărările formulate în cadrul primei instanţe a fost arătat că persoana fizică B. a avut calitatea de salariat în cadrul întreprinderii C. S.R.L., în perioada 9 mai 2016 - 24 august 2020, fiind angajată pe funcţia de agent de vânzări, iar în acest scop, întreprinderea la care era angajată i-a încredinţat informaţii indispensabile desfăşurării activităţii.

Consiliul Concurenţei subliniază că documentele analizate şi aflate la dosarul cauzei relevă faptul că fosta angajată a gestionat un portofoliu de clienţi alocat, a participat la negocieri şi a iniţiat semnarea de contracte comerciale, având astfel cunoştinţă de informaţii secret comercial, aşa cum au fost acestea apreciate de către deţinătorul lor legitim.

Contrar celor reţinute de prima instanţă prin sentinţa recurată şi având în vedere totalitatea argumentelor prezentate, rezultă că, pe de o parte, condiţiile cumulative ce reflecta existenţa informaţiilor apreciate ca fiind "secret comercial" sunt îndeplinite, iar, pe de altă parte, sunt îndeplinite condiţiile cumulative, prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991 în ceea ce priveşte faptele săvârşite de intimantele-reclamante, iar constatările Consiliului Concurenţei sunt temeinice şi legale.

Fapta de deturnare a clientelei săvârşită de A. S.R.L. şi B. a fost probată prin decizia Consiliului Concurenţei.

Prima instanţă a invalidat în mod incorect posibilitatea autorităţii de concurenţă de a utiliza probe circumstanţiale în dovedirea faptei prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991. Chiar dacă prezenta speţă nu este din domeniul Legii concurenţei nr. 21/1996, colectarea şi agregarea probatoriului se realizează în mod similar şi în domeniul Legii nr. 11/1991, în ambele cazuri fiind vorba de un interes public ce se doreşte a fi protejat. De altfel, toate instrumentele de investigaţie (posibilitatea de a desfăşura inspecţii, cererile de informaţii etc.) se regăsesc în ambele legi menţionate anterior, Legea nr. 11/1991 reproducând fidel Legii nr. 21/1996 actele procedurale menite colectării probatoriului.

Potrivit interpretării holistice a probatoriului, deşi autoritatea de concurenţă trebuie să furnizeze dovezi suficient de precise şi de solide pentru a stabili existenţa unei încălcări, nu este necesar ca fiecare element de probă furnizat de autoritate să satisfacă aceste criterii în relaţie cu fiecare aspect al încălcării, deci ca fiecare probă examinată să îndeplinească criteriile de standard probatoriu, ci este suficient ca ansamblul probatoriu pe care se bazează autoritatea, văzut ca întreg, să întrunească această cerinţă.

Clauza de confidenţialitate inserată în cuprinsul actului adiţional la contractul individual de muncă produce efecte juridice din perspectiva Legii nr. 11/1991.

Astfel cum a arătat, fosta angajată a C. S.R.L., doamna B., şi-a asumat printr-un act adiţional la contractul de muncă încheiat cu această întreprindere o clauză de confidenţialitate în conţinutul căreia era precizat expres faptul că o serie de informaţii (portofoliul de clientelă, baze de date etc) sunt considerate "secret comercial".

Clauzele invocate din cuprinsul contractului de muncă interesează analiza autorităţii de concurenţă din perspectiva incidenţei existenţei conceptului de "secret comercial", fapt consemnat în cuprinsul Deciziei nr. 81/2021 şi reiterat în cadrul apărărilor Consiliului Concurenţei. Suma celorlalte clauze incidente domeniului dreptului muncii vizează exclusiv relaţiile civile/administrative dintre aceasta şi angajatorii săi, lipsa/nerespectarea acestora neputând face obiectul analizei autorităţii de concurenţă.

Astfel, din perspectiva incidenţei răspunderii contravenţionale în ceea ce priveşte practicile de concurenţă neloială, în cadrul analizei derulate de către autoritatea de concurenţă, a făcut obiect al interesului său măsura respectării clauzei de confidenţialitate prevăzută în actul adiţional aferent contractului de muncă încheiat de către C. S.R.L. cu fosta angajată, prin raportare exactă la elementul esenţial din care derivă protecţia unei informaţii apreciate ca fiind "secret comercial" conform prevederilor O.U.G. nr. 25/2019 privind protecţia know-how-ului şi a informaţiilor de afaceri nedivulgate care constituie secrete comerciale împotriva dobândirii, utilizării şi divulgării ilegale, respectiv faptul că aceasta trebuie, în primul rând, identificată concret, astfel încât să se poată cunoaşte exact de către gestionari, asupra cărei informaţii operează protecţia ce urmează să îi fie acordată. Mai mult, informaţiei respective trebuie să îi fie atribuită calitatea de secret comercial, astfel încât cel care o manipulează să fie încunoştinţat asupra faptului că nu gestionează simple informaţii confidenţiale, ci, că acestea au un statut special, astfel cum prevede legea.

Arată că, prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material, prin raportare la motive străine de natura cauzei, atunci când a calificat clauza de confidenţialitate ca fiind, de fapt, o clauză de neconcurenţă.

Potrivit art. 26 din Codul Muncii, "(l) Prin clauza de confidenţialitate părţile convin ca, pe toata durata contractului individual de muncă şi după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat cunoştinţă în timpul executării contractului, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncă sau în contractele individuale de muncă. (2) Nerespectarea acestei clauze de către oricare dintre părţi atrage obligarea celui în culpă la plata de daune-interese."

Potrivit art. 21 din Codul Muncii, "(l) La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă. (2) Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul (...)."

Raportându-se la clauza contractuală cuprinsă în art. 2 din actul adiţional nr. x/04.05.2016 la contractul individual de muncă, prima instanţă reţine că "(...) obligaţia de a nu dezvălui terţilor informaţia privind portofoliul de client se subsumează unei clauze de confidenţialitate, în timp ce obligaţia de a nu contacta foştii clienţi în cadrul activităţii desfăşurate la noul angajator se subsumează unei veritabile clauze de neconcurenţă".

Chiar dacă prima instanţă a recalificat clauza contractuală, Consiliul Concurenţei arată că acest aspect nu duce nicidecum la concluzia că aceasta nu se subsumează obligaţiei generale de confidenţialitate, anume protejarea unor informaţii considerate a fi confidenţiale. Prin urmare, cât timp se face referire expresă la "clientelă", în mod evident se prevenea săvârşirea unor fapte de concurenţă neloială.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 498 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărarea intimatelor-reclamante

Prin întâmpinare, intimatele-reclamante A. S.R.L. şi B. au solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală, arătând că susţinerile recurentului sunt nefondate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205 coroborat cu dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, a susţinerilor părţilor, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-pârât şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Subsumat acestui motiv de casare, în esenţă, recurentul a susţinut că, sentinţa recurata conţine motive contradictorii întrucât, pe de o parte instanţa de fond a reţinut că în calitate de salariată a C., intimata-reclamantă B. a avut acces la informaţii precum portofoliul de clienţi, politici de preţuri, cantităţi şi discount-uri, iar societatea a luat măsuri rezonabile de protejare a acestor informaţii, iar pe de altă parte, instanţa a menţionat că, de fapt, nu ar exista o măsură de protecţie luată de întreprindere cu respectarea legii.

Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele acestuia, cât şi pe cele ale intimatelor, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Aşadar, susţinerile recurentului sunt nefondate, având în vedere că instanţa de fond prin considerentele sentinţei recurate a menţionat în mod expres faptul că, deşi obligaţia intimatei-reclamante B. de a nu dezvălui terţilor informaţia privind portofoliul de clienţi, şi obligaţia de a nu contacta foştii clienţi în cadrul activităţii desfăşurate la noul angajator sunt incluse contractual într-o "clauză de confidenţialitate" şi sunt tratate ca atare de către angajator, în realitate, prima obligaţie, se subsumează unei clauze de confidenţialitate, iar cea de a doua obligaţie se subsumează unei veritabile clauze de neconcurenţă.

Înalta Curte reţine că, simpla nemulţumire a recurentului-pârât cu privire la calificarea şi implicit aplicarea clauzei de neconcurenţă nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii sau nu atrage concluzia că hotărârea conţine motive contradictorii, care să facă de neînţeles considerentele instanţei.

Prin urmare, instanţa de control judiciar observă că, sentinţa recurată este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu există contradictorialitate între motive sau între motive şi dispozitiv şi nu a fost motivată pe motive străine de natura pricinii, astfel încât nu există temei pentru atragerea efectelor motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, nu se poate reţine nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, avându-se în vedere următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurentul a susţinut că, prima instanţă a reţinut în mod eronat că A. S.R.L. şi B. nu au încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Criticile recurentului sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Reţine Înalta Curte că, fapta de deturnare a clientelei nu rezultă din simplul fapt al migrării clienţilor de la o societatea la alta, ci această migrare presupune o manifestare a concurenţei pe piaţă care se efectuează în baza principiului libertăţii comerţului.

Libertatea concurenţei presupune faptul că este permisă atragerea clientelei altei întreprinderi, însă prin mijloace oneste.

Concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept la clientelă, ca drept exclusiv aparţinând unui anumit comerciant.

Aşadar, raportat la existenţa faptei de deturnare a clientelei, contrar susţinerilor recurentului, observă Înalta Curte că, în mod corect instanţa de fond a constatat că, nu poate fi reţinută această faptă, întrucât nu există dovezi că, intimata-reclamantă ar fi comunicat societăţii A. S.R.L. lista cu portofoliul de clienţi ai societăţii C., şi prin urmare nu poate fi reţinută îndeplinirea cumulativă a condiţiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Totodată, constată instanţa de control judiciar că, preţul de tranzacţionare a produselor petroliere nu poate constitui un secret comercial, din moment ce el variază zilnic. Prin urmare, preţul de tranzacţionare anterior, pe care, intimata-reclamantă B., fosta angajată la C. l-ar fi cunoscut, în calitatea sa de agent de vânzări, nu are nicio relevanţă ulterior, din moment ce acest preţ se actualizează zilnic.

Criticile recurentului-pârât referitoare la dovedirea faptei de deturnare a clientelei sunt, de asemenea, neîntemeiate, urmând a fi respinse.

Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu există dovezi în susţinerea afirmaţiilor recurentului care să confirme existenţa faptei de deturnare a clientelei, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut anterior, nu există dovezi că intimata-reclamantă B. ar fi comunicat societăţii A. S.R.L. lista cu portofoliul de clienţi ai societăţii C. şi nici că intrarea în relaţii comerciale a clienţilor C. cu societatea intimată, s-a datorat divulgării de către intimata-reclamantă B. a acestei liste.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, obligaţia intimatei de a nu contracta foştii clienţi în cadrul activităţii desfăşurate la noul angajator se subsumează unei veritabile de concurenţă.

Clauza de neconcurenţă presupune în fapt o limitare parţială a dreptului de a desfăşura activitatea de agent de vânzări în folosul noului angajator şi pentru a fi valabilă, trebuie să conţină şi cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunară, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (2) Codul muncii, care reglementează contractul de muncă dintre societatea C. şi intimata-reclamantă B..

Contractul individual de muncă perfectat cu societatea C. nu cuprinde o clauză de neconcurenţă valabilă, şi nici vreo prevedere contractuală care să restricţioneze dreptul intimatei B. de a contacta foştii clienţii pe care i-a gestionat.

În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a reţinut ca nu există o clauză de neconcurenţă valabilă care să atragă răspunderea intimatelor-reclamante.

În susţinerea recursului, recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a invocat, totodată, că fapta de deturnare a clientelei săvârşită de A. S.R.L. şi B. a fost probată prin decizia Consiliului Concurenţei, iar prima instanţă a invalidat în mod incorect posibilitatea autorităţii de concurenţă de a utiliza probe circumstanţiale în dovedirea faptei prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Criticile recurentului sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. Înalta Curte reţine că, aceste susţineri invocate prin cererea de recurs nu cuprind critici care să se subsumeze motivului de casare formal invocat de recurent, şi anume, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior, în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Recurentul-pârât a mai invocat prin criticile din recurs că, clauza de confidenţialitate inserată în cuprinsul actului adiţional la contractul individual de muncă, produce efecte juridice din perspectiva Legii nr. 11/1991.

Contrar susţinerilor recurentului, şi în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte observă că, obligaţia de a nu contacta foştii clienţi în cadrul activităţii desfăşurate la noul angajator se subsumează unei veritabile de concurenţă.

Clauza de neconcurenţă presupune în fapt o limitare parţială a dreptului de a desfăşura activitatea de agent de vânzări în folosul noului angajator, şi pentru a fi valabilă, trebuie să conţină şi cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunară, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) Codul muncii, care reglementează contractul de muncă din societatea C. şi intimata-reclamantă B..

Contractul individual de muncă perfectat cu societatea C. nu cuprinde o clauză de neconcurenţă valabilă, şi nici o prevedere contractuală care să restricţioneze dreptul acesteia de a contacta foştii clienţii pe care i-a gestionat.

Instanţa de control judiciar observă că, în mod corect prima instanţă a reţinut că, în aceste condiţii, nu există o clauză de neconcurenţă valabilă care să atragă răspunderea celor două intimate, iar acestea din urmă, nu au încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 1000 din 18 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.