Challenge to fiscal inspection report: applicability of the 15-working-day filing deadline under O.G. 119/1999 over the general administrative litigation statute of limitations.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. 7/C/4.07.2017 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice privind soluţionarea contestaţiei administrative nr. 1740/24.04.2019 formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal de inspecţie nr. TMR-AIF 1122/1.04.2019 emis de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, precum şi a Procesului-verbal de inspecţie TMR-AIF 1122/1.04.2019, desfiinţarea efectelor acestuia prin care s-au stabilit creanţe fiscale, anularea oricăror obligaţii fiscale stabilite în sarcina societăţii reclamante, respectiv:

- anularea de la plata sumei de 4.202.576,09 RON reprezentând redevenţa încasată pe perioada 2011-2018;

- anularea de la plata sumei de 2.172.041 RON reprezentând accesorii (din care dobânzi/majorări întârziere în sumă de 1.614.022 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 558.019 RON aferente redevenţei încasate în perioada 2011-2018, conform contractului de concesiune nr. x/3.11.2010);

Reclamanta a mai solicitat înlăturarea tuturor măsurilor stabilite prin actul de control atacat, respectiv "întreprinderea, cu celeritate, a demersurilor legale în vederea includerii în proprietatea publică a statului a suprafeţei de teren forestier în suprafaţă de 283,30 ha, cu valoarea de 5.099.400,00 RON."

Totodată, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat şi suspendarea judecăţii prezentei contestaţii până la finalizarea dosarului penal format ca urmare a plângerii penale depuse de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, act cu nr. 1125/01.04.2019 transmis organelor de cercetare penală ale Direcţiei Anticorupţie - Serviciul teritorial Alba Iulia, aşa cum rezultă din fila x a deciziei atacate.

2. Încheierea din 24 iunie 2020 şi hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Prin sentinţa nr. 169/2020 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia:

- a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată de instanţă din oficiu şi, în consecinţă:

- a respins, ca tardivă, acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 24 iunie 2020 şi a hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în totalitate a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii.

După o scurtă prezentare a contextului factual al cauzei, în motivarea recursului, în ceea ce priveşte încheierea atacată, recurenta-reclamantă arată că, la primul termen de judecată, DGRFP Timişoara a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi materiale a Curţii de Apel Alba Iulia, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat, cât şi a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012, coroborate cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond, Curtea de Apel Alba Iulia, a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 199/1999 care stabilesc competenţa instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale, fără a se mai pronunţa asupra excepţiei necompetenţei sale materiale, invocată în temeiul prevederilor art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 coroborate cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, competenţa materială de soluţionare a litigiului revine Curţii de Apel Bucureşti, în raport de obiectul cauzei.

Procedând astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu încălcarea normelor legale privind competenţa materială şi teritorială, respectiv a prevederilor art. 107 şi art. 129 C. proc. civ., precum şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi, întrucât acestea sunt norme de competenţă de ordine publică, încălcarea lor atrage sancţiunea corespunzătoare acestei norme.

În ceea ce priveşte sentinţa de fond, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii corelativ cu încălcarea dreptului la apărare, arătând că, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., părţile trebuie să-şi cunoască reciproc argumentele, instanţa fiind datoare să pună în discuţia părţilor toate argumentele, cât şi chestiunile de fapt sau de drept invocate de către aceasta.

Astfel, la termenul de judecată din 2 noiembrie 2020, instanţa de fond a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii formulării căii de atac împotriva deciziei nr. 7/C/4.07.2019, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999, care stabilesc termenul de 15 zile de contestare de la comunicare, şi nu cele ale Legii nr. 554/2004, care sunt aplicabile în cauză, în opinia recurentei-reclamante, şi care, la art. 11, stabilesc un termen de 6 luni.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate din oficiu, ulterior, amânând pronunţarea succesiv, la 9 noiembrie 2020 şi la 17 noiembrie 2020, dată la care a respins acţiunea în contencios administrativ, ca tardiv formulată, reţinând că dispoziţiile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999, în baza cărora s-a efectuat inspecţia de către organul de control, sunt dispoziţii speciale, derogatorii de la normele de drept comun instituite prin art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Din cuprinsul sentinţei de fond, rezultă că instanţa de fond a reţinut existenţa unei culpe a emitentului deciziei contestate (Ministerul Finanţelor Publice), respectiv o indicare greşită de către acesta a faptului că termenul de contestare este cel prevăzut de Legea nr. 554/2004, aşa cum este el trecut în actul atacat, însă, a constatat că această împrejurare "nu este de natură să confere legalitate termenului în care s-a exercitat prezenta acţiune în condiţiile prevederilor art. 22 alin. (8) teza finală din O.G. nr. 119/1999 care reglementează un termen expres de 15 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei".

Având în vedere cele anterior arătate, în opinia recurentei-reclamante, se impunea cu necesitate ca instanţa să acorde un termen de judecată pentru a pune în discuţia părţilor aspectul că textul de lege în baza căruia va soluţiona cauza nu este cel pe care toate părţile din dosar l-au avut în vedere, respectiv Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci textul de lege prevăzut de art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999.

De asemenea, instanţa de fond era obligată să ceară părţilor explicaţii în acest sens, iar nu să stabilească în mod unilateral o culpă a pârâtului emitent al actului atacat, fără a stărui să afle poziţia procesuală a acestei părţi faţă de textul de lege invocat din oficiu. Astfel, instanţa nu a avut un rol activ.

Din cuprinsul aceleiaşi sentinţe se desprinde şi concluzia instanţei care a considerat că reclamanta avea posibilitatea să formuleze o cerere de repunere în termen a exercitării căii de atac. Or, termenul de 15 zile la care face referire instanţa, calculat conform art. 181 alin. (2) C. proc. civ., se împlinea la data de 18 noiembrie 2020, iar nu la data de 17 noiembrie 2020, ceea ce înseamnă că, în speţă, instanţa nu a respectat prevederile textului de lege menţionat.

În acest sens, recurenta-reclamantă precizează că, la momentul depunerii prezentului recurs, a depus, în conformitate cu art. 186 alin. (2) C. proc. civ., "şi o cerere de repunere pe termen a exercitării căii de atac formulată în termenul legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii civile cu nr. 169/17 noiembrie 2020".

Consideră că instanţa a încălcat şi prevederile art. 224 C. proc. civ., întrucât instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor excepţia invocată din oficiu, acordând în acest sens, un termen de cel puţin 15 zile de la momentul ridicării acesteia în şedinţa publică. Dacă proceda astfel, părţile ar fi avut posibilitatea să-şi exprime în scris opinia în timpul judecării cauzei şi nu după închiderea dezbaterilor, într-o atare situaţie, fiind aplicabile prevederile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ. care consfinţeşte în mod expres că, "după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă".

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012, care prevăd că decizia emisă în soluţionarea plângerii prealabile poate fi atacată de către contestator la instanţa judecătorească competentă, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Precizează că art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 a fost invocat chiar de pârâta DGRFP Timişoara prin întâmpinarea depusă la dosar, cât şi oral în faţa instanţei, la primul termen la care, de altfel, a invocat şi excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale ale Curţii de Apel Alba Iulia.

În fine, soluţia pronunţată de instanţa de fond încalcă prevederile imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 11 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, pentru toate criticile anterior invocate.

4. Apărările invocate în recurs

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurenta-reclamantă, pentru apărările dezvoltate la dosar.

5. Aspecte procesuale

În prezenta cale de atac, petenta B. S.A. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea recurentei-reclamante, solicitând, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. civ., admiterea, în principiu, a acestei cereri, precum şi admiterea recursului, pentru apărările dezvoltate la dosar.

Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă, în principiu, aşa cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea şi sentinţa recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a încadrat recursul în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., însă, în raport de conţinutul concret al criticilor expuse prin cererea de recurs, acestea se circumscriu cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ.

Pentru a răspunde acestor motive de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, la solicitarea Ministerului Afacerilor Interne, Instituţia Prefectului - Judeţul Hunedoara, organul de control din cadrul D.G.R.F.P. Timişoara a efectuat o inspecţie la Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus, în conformitate cu prevederile art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv, republicată şi ale H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecţiilor şi stabilirea atribuţiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării O.G. nr. 119/1999, obiectivul inspecţiei fiind "verificarea respectării prevederilor legale, respectiv concesionarea bunurilor proprietate publică, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică".

Inspecţia a fost finalizată cu încheierea procesului-verbal nr. x/01.04.2019, contestat de reclamantă, contestaţia sa fiind respinsă prin Decizia nr. 7/C/04.07.2019 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, anularea Deciziei nr. 7/C/04.07.2019 şi a Procesului Verbal de Inspecţie nr. x/01.04.2019.

Acţiunea reclamantei a fost respinsă ca tardiv formulată, iar prin prezenta cale de atac, aceasta a criticat încheierea interlocutorie din 24 iunie 2020 şi sentinţa instanţei de fond, în esenţă, prin prisma faptului că instanţa a încălcat competenţa de ordine publică a altei instanţe, cât şi prin prisma faptului că ar fi ignorat prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004 (act normativ pe care toate părţile din dosar l-au avut în vedere), ce stabilesc că termenul de introducere a acţiunii prin care se solicită anularea actului administrativ individual este de 6 luni.

Recurenta-reclamantă arată că, prin încheierea menţionată, instanţa de fond a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Alba Iulia invocată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, fără a se pronunţa şi asupra excepţiei necompetenţei sale materiale, invocată de aceeaşi pârâtă. Or, din punct de vedere material, conform art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 coroborat cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Bucureşti.

Cât priveşte necompetenţa materială a instanţei fondului, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., acest motiv de nelegalitate poate fi valorificat în recurs numai dacă excepţia necompetenţei de ordine publică a instanţei de fond a fost invocată în condiţiile legii.

Utilizând sintagma "invocată în condiţiile legii", legiuitorul face trimitere la prevederile art. 130 din C. proc. civ. cu denumirea marginală "invocarea excepţiei", fiind de subliniat faptul că, potrivit prevederilor alin. (2) al acestui articol, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

În condiţiile în care recurenta-reclamantă nu s-a prevalat de dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. în faţa primei instanţe, omiţând să invoce necompetenţa materială a primei instanţe, Înalta Curte constată inadmisibilă critica formulată direct în faţa instanţei de recurs pe marginea necompetenţei materiale a primei instanţe, consecinţa fiind respingerea, ca nefondat, a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Trebuie observat faptul că partea adversă, respectiv intimata-pârâtă D.G.R.F.P. Timişoara, a invocat în faţa primei instanţe excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Alba Iulia, excepţie respinsă prin încheierea recurată.

Considerentele pentru care instanţa fondului a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale şi (materiale) se impun a fi valorificate în cauza de faţă şi pentru dezlegarea criticilor recurentei-reclamante grefate pe incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în cauză, este în discuţie un termen de procedură, stabilit de legiuitor în procedura contestării procesului-verbal de inspecţie, procedură ce cuprinde o etapă administrativă, constând în atacarea procesului-verbal de inspecţie, şi soluţionarea acesteia prin decizie, şi o etapă în faţa instanţei de judecată, în care se contestă respectiva decizie, în cazul respingerii contestaţiei.

Potrivit art. 22 alin. (8) din Ordonanţa nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv, forma în vigoare în perioada de referinţă, "(8) În cazul în care în urma inspecţiei efectuate se constată abateri de la legalitate care au produs pagube pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, se va întocmi proces-verbal de inspecţie. Împotriva procesului-verbal de inspecţie se poate formula contestaţie în termen de 15 zile lucrătoare de la data comunicării acestuia. Contestaţia se va depune la structura care a efectuat inspecţia. Contestaţiile vor fi soluţionate prin decizie motivată, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării. Decizia este definitivă. Dacă prin soluţionare contestaţia a fost respinsă, procesul-verbal de inspecţie devine titlu executoriu şi va fi transmis spre executare organului fiscal în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul contestatorul. Împotriva deciziei se poate formula acţiune în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, conform Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare, la curtea de apel în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul."

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că ar fi incident termenul de formulare a acţiunii prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

După cum reiese din dispoziţiile art. 22 alin. (8) anterior citate, legiuitorul a prevăzut că se poate formula acţiune în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare, conform Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.

Însă, termenul de 15 zile lucrătoare nu avea un corespondent în prevederile Legii nr. 29/1990 abrogate prin Legea nr. 554/2004, pentru a se putea reţine că ar fi fost aplicabil termenul de formulare a acţiunii prevăzut de Legea contenciosului administrativ.

Dispoziţiile legii abrogate au prevăzut un termen de 30 de zile pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termen care curgea fie de la data comunicării soluţiei date asupra contestaţiei administrative, fie de la expirarea termenului de 30 de zile în care autoritatea ar fi trebuit să soluţioneze contestaţia administrativă.

Niciunde în cuprinsul Legii nr. 29/1990 nu a fost prevăzut un termen de 15 zile lucrătoare pentru îndeplinirea vreunui act de procedură. Singurul termen de 15 zile (fără a se folosi noţiunea de "zile lucrătoare") prevăzut de această lege reglementa termenul pentru formularea recursului împotriva hotărârii instanţei de judecată prin care era soluţionată acţiunea în contencios administrativ.

Astfel, trimiterea pe care art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999 o face la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nu vizează şi termenele de sesizare a instanţei, ci alte aspecte privind procedura de judecată.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant, norma specială este cea care derogă de la norma generală, iar o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă.

Prin urmare, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, termenul pentru formularea acţiunii împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva procesului-verbal de inspecţie prevăzut de O.G. nr. 119/1999, în vigoare în perioada analizată, de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acesteia, este un termen de procedură special, care derogă de la termenele generale prevăzute de Legea contenciosului administrativ, indiferent că ar fi vorba despre Legea nr. 29/1990 sau Legea nr. 554/2004.

De altfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 29 din Legea nr. 554/2004, "Ori de câte ori într-o lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanţa de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută la dispoziţiile corespunzătoare din prezenta lege.".

Totodată, Înalta Curte apreciază ca fiind relevant în ceea ce priveşte termenul în interiorul căruia se pot contesta actele administrative şi faptul că acestea au fost emise în temeiul O.G. nr. 119/1999, aspect care rezultă, de altfel, chiar din conţinutul acestora, act normativ care stabileşte expres la art. 22 alin. (8) termenul în care aceste acte se pot contesta.

Având în vedere textul de lege anterior redat, în raport cu situaţia de fapt reţinută şi confirmată de înscrisurile ataşate la dosarul de fond, Înalta Curte constată că termenul de 15 zile prevăzut de art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 118/1999 a fost cu mult depăşit, considerente pentru care instanţa de fond a pronunţat o soluţie temeinică şi legală.

Cât priveşte susţinerile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond, pe de o parte, nu s-ar fi pronunţat asupra dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din H.G. nr. 101/2012 şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar pe de alta, că ar fi făcut o greşită aplicare a acestora în cauză, se constată că aceste susţineri sunt nefondate.

Astfel, din motivarea încheierii recurate, din 24 iunie 2020, rezultă în mod evident că instanţa de fond a analizat susţinerile pârâtei D.G.R.F.P. Timişoara invocate în susţinerea excepţiei, din perspectiva ambelor texte de lege, reţinând în mod corect că: prevederile H.G. nr. 101/2012 nu sunt aplicabile cauzei, întrucât aceste norme metodologice sunt adoptate în baza art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la operatorii ecomunici, or, inspecţia în cauză, s-a efectuat în temeiul altui act normativ, respectiv în baza art. 22 din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv; nu este incidentă în speţă norma legală prevăzută la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât are caracter general în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999 care stabilesc competenţa teritorială exclusivă în favoarea curţii de apel în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.

În fine, verificând sentinţa şi prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reţine instanţa de control judiciar că nu a fost încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ţinându-se seama de principiile dreptului la apărare, al disponibilităţii şi contradictorialităţii ce guvernează procedura civilă.

Recurenta-reclamantă a indicat faptul că instanţa de fond a încălcat principiile de drept enunţate, deoarece, în opinia sa, aceasta era obligată să pună în discuţia părţilor excepţia invocată din oficiu, respectiv să ceară explicaţii cu privire la indicarea greşită a termenului de contestare, iar nu să stabilească în mod unilateral o culpă a pârâtului emitent al actului.

Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile formulate din perspectiva reliefată, în contextul în care, din practicaua încheierii de amânare a pronunţării din data de 2 noiembrie 2020, rezultă că instanţa a pus în discuţie excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 22 alin. (8) din O.G. nr. 119/1999, şi, după ce a primit concluziile de respingere a acestei excepţii, formulate de avocatul reclamantei, prezent la termen, a dispus amânarea pronunţării soluţiei la data de 9 noiembrie 2020 şi, ulterior, la 17 noiembrie 2020, pentru a da posibilitate părţilor să depună la dosar concluzii scrise asupra aspectului pus în discuţie.

Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate nici prevederile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., în maniera în care a procedat prima instanţă la soluţionarea cauzei, respectiv prin pronunţarea unei soluţii de admitere a propriei excepţii.

Este adevărat că art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prevede că, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, însă, în cauză, recurenta nu arată care sunt înscrisurile care au fost depuse de către părţi la dosarul cauzei, după închiderea dezbaterilor pentru a fi incident în cauză textul de lege invocat de recurenta-reclamantă.

În speţă, temeiul de drept al emiterii actelor administrative atacate rezultă chiar din conţinutul acestora, şi, cum acest temei de drept stabileşte un termen de 15 zile de contestare de la comunicare, având în vedere actele dosarului, tocmai pentru a asigura contradictorialitatea şi dreptul la apărare, instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor aspectul formulării cererii de chemare în judecată cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (8) teza finală din O.G. nr. 119/1999, astfel cum a şi procedat, dându-le astfel posibilitatea să discute împrejurarea respectivă.

În acest context, se observă că judecătorul de fond şi-a exercitat rolul activ, iar măsurile dispuse de acesta în cadrul procesului s-au întemeiat pe prevederile legale incidente, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

Totodată, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat apărările reclamantei şi sub aspectul existenţei unei culpe a emitentului deciziei ce face obiectul speţei de faţă, subliniind că indicarea greşită a termenului de contestare în cuprinsul actului atacat poate reprezenta în speţă un motiv pentru formularea unei cereri de repunere în termen în sensul dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ.. În condiţiile în care reclamanta nu a formulat o astfel de cerere în termenul de amânare a pronunţării, nu se poate reţine o nerespectare de către instanţă a prevederilor art. 181 alin. (2) C. proc. civ., cum greşit interpretează recurenta-reclamanta.

Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante că ar fi ataşat prezentului recurs "o cerere de repunere pe termen a exercitării căii de atac, (...)", pe lângă faptul că o astfel de cerere nu se regăseşte în dosarul de recurs, se reţine că acest înscris nu prezintă nicio relevanţă în acest moment procesual, întrucât cererea de repunere în termen la care s-a referit instanţa de fond trebuia depusă în faţa acestei instanţe, în termenul de amânare a pronunţării.

În consecinţă, criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceleaşi considerente şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei, formulată de intervenienta B. S.A., apare ca nefondată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

Se va respinge şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei formulată de intervenienta B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Certeju de Sus împotriva încheierii din 24 iunie 2020 şi a sentinţei nr. 169/2020 din 17 noiembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de B. S.A. în interesul recurentei-reclamante U.A.T. Certeju de Sus.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023.