Suspension of RCA premium caps upheld; transport confederation's challenge rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat suspendarea efectelor punctului 11 al art. I al Normei ASF nr. 18/2022 pentru modificarea şi completarea Normei ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, precum şi publicarea hotărârii de suspendare în Monitorul Oficial al României.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2306 din data de 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de către pârâtă, ca nefondată şi a respins cererea formulată de reclamanta Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs reclamanta Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii de suspendare a aplicării prevederilor regăsite în cuprinsul art. I pct. 11 din Norma ASF nr. 18/2022 şi publicarea hotărârii de suspendare în Monitorul Oficial.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a analizat în mod real şi nu a răspuns în mod efectiv unora dintre motivele invocate de aceasta prin cererea de chemare în judecată. Cu titlu de exemplu, arată că, în susţinerea motivului de nelegalitate vizând nemotivarea actului administrativ, deşi reclamanta a arătat că aşa-zisul instrument de motivare (referatul de aprobare) nu cuprinde nici măcar o menţiune cu privire la prevederile regăsite la punctul 11 din art. I al Normei ASF sau la impactul său economic, prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut că, atât timp cât instrumentul de motivare există în materialitatea sa şi a făcut obiectul unor deliberări în cadrul organelor de conducere ale emitentului ASF, condiţia motivării este îndeplinită.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că aşa-zisul instrument de motivare are un conţinut cu totul străin de actul administrativ în discuţie nu este o neregularitate flagrantă, de natură să ateste o îndoială serioasă cu privire la legalitatea acestuia. De asemenea, motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă care vizau încălcarea principiului proporţionalităţii reglementat de art. 9 din Codul administrativ sau încălcarea prevederilor legale din materia concurenţei au fost sumar respinse, reţinându-se că acestea fie nu pot fi cercetate în procedura suspendării, fie sunt contrazise de opinii ale autorităţii naţionale de concurenţă, fără a fi indicate probele în baza căruia a fost formulată această concluzie, aceasta din urmă teză fiind cea susţinută de intimata ASF ca o simplă apărare, în lipsa oricăror dovezi.

Totodată, şi argumentele reclamantei referitoare la încălcarea flagrantă a prevederilor din Legea nr. 132/2017 şi a principiului ierarhiei actelor normative (art. 4 şi art. 77-78 din Legea 24/2000) au rămas cu totul neanalizate de către prima instanţă. Or, după cum s-a statuat şi în doctrina de specialitate, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare si accesibilă, concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa C.E.D.O. referitoare la dreptul la un proces echitabil. Faţă de cele prezentate, prin pronunţarea Sentinţei recurate, prima instanţă nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti, aspect de natură să atragă casarea sentinţei recurate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a invocat încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004 privind noţiunile de caz bine justificat şi pagubă iminentă, dar şi a prevederilor de drept material invocate prin cererea de suspendare. Este adevărat că în cadrul unei cereri de suspendare instanţa nu poate realiza o cercetare aprofundată a fondului cauzei, însă, în situaţia de faţă, pentru a analiza motivele circumscrise cazului bine justificat, în opinia recurentei-reclamante, era suficientă doar cercetarea actului administrativ cuprinzând prevederilor contestate si asa-zisul instrument de motivare care, în realitate, nu are nicio legătură cu actul administrativ contestat. Modalitatea în care instanţa a analizat împrejurările de fapt şi de drept ale speţei, prin raportare la noţiune de caz bine justificat, dar şi omisiunea acesteia de a cerceta în mod real motivele de nelegalitate invocate, prin calificarea acestora ca fiind incompatibile cu procedura suspendării constituie o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 referitoare la noţiunea de pagubă iminentă, arată că prevederile contestate la care face referire impun asigurătorilor să utilizeze o "primă de asigurare netă de cheltuielile de distribuţie, stabilită pe baza criteriilor specifice unui asigurat". Cu alte cuvinte, cheltuielile de distribuţie vor fi individualizate şi tratate separat de celelalte componente ale tarifului RCA, măsură nejustificată şi susceptibilă de a conduce la apariţia unor numeroase dezechilibre în piaţa RCA, întrucât permite asigurătorilor să transfere în "cheltuielile de distribuţie" numeroase alte elemente de cost care, deşi nu pot fi în mod obiectiv asociate activităţii de distribuţie, conduc la majorări nesustenabile ale tarifelor RCA. Efectele nocive ale prevederilor vizate de cererea de suspendare s-au produs şi se produc în mod continuu de la data intrării lor în vigoare, cauzând prejudicii la nivelul întregii pieţe RCA. Cu toate acestea, prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada unei pagube concrete ce ar urma să fie resimţită de membrii COTAR şi că probele depuse vizează chestiuni generice, care nu atestă impactul negativ resimţit de aceştia. Contrar celor reţinute de prima instanţă, reclamanta a depus la dosarul cauzei calculaţii comparative (oferte de asigurare comunicate membrilor COTAR - Anexa 10) care indică tarifele RCA practicate înainte de 8 septembrie 2022, data intrării în vigoare a prevederilor ce fac obiectul cererii de suspendare şi tarifele actualizate după intrarea în vigoare a prevederilor anterior menţionate din Norma 18/2022. Aceste documente indică majorări nesustenabile ale tarifelor RCA, defalcate pe categorii de vârstă.

Mai mult decât atât, o problema esenţială se referă la faptul că, urmare a intrării în vigoare a prevederilor contestate din Norma 18/2022, peste 90% din tarifele ofertate de asigurători depăşesc cu mult tariful de referinţă publicat de ASF. Acest aspect este de notorietate, făcând obiectul unor numeroase analize şi materiale de presă, dar şi unor petiţii/solicitări adresate ASF (Anexa 11 depusă în primă instanţă). Potrivit art. 2 pct. 24 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, tariful de referinţă este "prima de asigurare cu caracter orientativ determinată pe baza datelor statistice de la nivelul pieţei de asigurări RCA". Aceasta noţiune are o importanţă deosebită pentru întreaga piaţă RCA, întrucât tariful de referinţă este elementul în funcţie de care un asigurat este încadrat sau nu în categoria "asigurat cu risc ridicat' definit de art. 2 pct. 5 din Legea nr. 132/2017 ca fiind "persoana pentru care, pe baza încadrarii in clasele de risc, cel puţin 3 asigurători RCA ofertează un tarif de prima de N ori mai mare decât tariful de referinţa". În alte cuvinte, dacă asiguratul solicită oferte de asigurare şi cel puţin 3 dintre acestea sunt mai mari de n ori decât tariful de referinţă, acel asigurat va fi încadrat în categoria celor cu risc ridicat, element cu implicaţii majore asupra tratamentului ce-i va fi aplicat din perspectiva asigurărilor RCA (tarife mai mari, condiţii contractuale mai restrictive, acces redus la produse de asigurare, etc.) Or, având în vedere majorările fără precedent ale tarifelor RCA care au avut loc la nivelul întregii pieţe, toate ofertele emise de asigurători conţin tarife care depăşesc cu mult tariful,de referinţă, art. 2 pct. 5 din Legea nr. 132/2017 devenind incident cu privire la peste 90% dintre asiguraţii RCA din România. Astfel, piaţa de asigurări RCA din România a devenit o piaţă de asiguraţi cu risc ridicat, iar asiguraţilor le va fi aplicabil un regim juridic mult mai sever, fără ca în sarcina acestora să poată fi reţinută o atitudine culpabilă.

A mai arătat în susţinerea recursului că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea art. 7 şi art. 30-31 din Legea nr. 24/2000 ca urmare a nemotivării actului administrativ;

a principiului proporţionalităţii, reglementat de art. 9 din Codul administrativ; a prevederilor Legii nr. 132/2017, în special a art. 10-14 şi art. 18 din această lege, referitoare la modalitatea de stabilire a tarifului RCA; a prevederilor art. 4 şi art. 77-78 din Legea nr. 24/2000 referitoare la principiul ierarhiei actelor normative şi ale art. 101 şi art. 102 TFUE şi art. 5 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei. Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel fie a refuzat să analizeze aceste motive, calificându-le, în mod eronat, ca nefiind compatibile cu procedura suspendării, fie le-a analizat şi respins în mod sumar, fără a le cerceta în mod real, ambele modalităţi reprezentând o încălcare şi aplicare greşită a respectivelor prevederi legale invocate în susţinerea acestor motive de nelegalitate.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 30-31 din Legea nr. 24/2000, a arătat că soluţiile normative regăsite la art. I pct. 11 din Norma ASF nu sunt motivate şi nu au la bază o evaluare a impactului pe care acestea il vor avea asupra subiectelor de drept/domeniilor de activitate vizate. Curtea de Apel a reţinut că existenţa, pur formală, a unui referat de aprobare este suficientă pentru a crea aparenţa de legalitate, însă nu a răspuns criticilor reclamantei de nelegalitate. În realitate, instrumentul de motivare reprezentat de referatul de aprobare nu conţine decât o descriere minimală şi generică a unora dintre prevederile Normei, fără elemente care să ateste legătura logico-juridică dintre conţinutul actului normativ şi nevoile sau dezideratele sociale care au făcut necesară emiterea sa. Deşi odată cu întâmpinarea a fost depus întreg dosarul administrativ care a stat la baza emiterii Normei, se constată că nicăieri în cuprinsul acestuia nu se regăsesc "concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice", "evaluarea impactului socioeconomic" sau "cerinţele care reclamă intervenţia normativă", elemente care, contrar celor reţinute de Curtea de Apel, erau obligatorii şi în cazul de faţă, fiind prevăzute de art. 31 din Legea nr. 24/2000, ce reglementează conţinutul motivării actului administrativ.

În acelaşi timp, lipsa unei motivări şi fundamentări temeinice a soluţiilor normative regăsite la punctul 11 din art. I al Normei 18/2022 constituie şi o încălcare a principiului proportionalitătii instituit de dispoziţiile art. 9 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Deşi, în mod paradoxal, instanţa a reţinut că acest principiu este, într-adevăr, încălcat atunci când soluţiile legislative alese nu corespund satisfacerii unui interes public sau nu sunt echilibrate din perspectiva efectelor pe care le produc asupra persoanelor, a respins şi acest motiv de nelegalitate.

În opinia sa, prevederile care fac obiectul cererii de suspendare şi care vizează structura tarifului poliţei RCA vor avea consecinţe negative devastatoare asupra sectorului de distribuţie asigurări, în care activează peste 40.000 de profesionişti independenţi şi angajaţi. Menţinerea prevederilor contestate în circuitul juridic riscă să ducă la eliminarea acestora de pe piaţă, ca efect al înăspririi condiţiilor de desfăşurare a activităţii lor. Printre consecinţele negative severe se numără eliminarea posibilităţii de flexibilizare a tarifelor RCA, care ar fi permis consumatorilor achiziţionarea de poliţe RCA la preţuri potenţial reduse, în funcţie de eficienţa operatorilor din piaţă, impunerea unor modificări substanţiale în sistemele operaţionale ale tuturor actorilor din piaţă, care generează la rândul lor costuri importante şi pune o presiune suplimentară pe preţul poliţelor RCA şi serviciile oferite clienţilor, modificarea substanţială a modelelor de afaceri existente în piaţă şi necesitatea reaşezării activităţii, care presupune analize temeinice şi identificarea unor soluţii optime, eliminarea de pe piaţă a distribuitorilor de asigurări, fapt care, la rândul său, va produce consecinţe negative ireversibile asupra stabilităţii pieţei de asigurări şi asupra consumatorilor de asigurări, întrucât aceştia din urmă vor fi în imposibilitatea de a mai accesa produse de asigurare.

A mai arătat recurenta-reclamantă că modalitatea de stabilire a tarifului de primă indicat în art. I punctul 11 din Norma 18/2022 contravine prevederilor corespunzătoare din legislaţia primară specifică, respectiv Legea nr. 132/2017. Singurele obligaţii pe care Legea nr. 132/2017 le impune cu privire la stabilirea tarifului de primă sunt ca acesta să fie calculat astfel încât acopere toate obligaţiile ce decurg din contractul RCA şi, respectiv, să aibă în vedere o serie de criterii şi coeficienţi specifici, nu şi individualizarea cheltuielilor de distribuţie şi tratarea lor separat de celelalte componente ale tarifului RCA.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 4 şi art. 77-78 din Legea 24/2000 referitoare la principiul ierarhiei actelor normative, a susţinut că prin instuiea, în cuprinsul art. I pct. 11 din Normă 18/2022, a unor mecanisme care nu au nicio acoperire în prevederile Legii nr. 132/2017 se produce o încălcare a principiului ierarhiei actelor normative, care necesită cenzurare. De altfel, această concluzie a fost exprimată şi de ASF în cuprinsul Referatului de fundamentare al Normei, la penultimul paragraf al documentului menţionându-se că unele modificări sunt justificate de necesitarea eliminării din forma iniţială a Normei nr. 20/2017 a unor restricţii care nu erau prevăzute de Legea nr. 132/2017.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 mai 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a prevederilor legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, rezultă că reclamanta Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea efectelor punctului 11 al art. I al Normei ASF nr. 18/2022 pentru modificarea şi completarea Normei ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, precum şi publicarea hotărârii de suspendare în Monitorul Oficial.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată, hotărârea pronunţată fiind criticată de către reclamanta Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România, din pespectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond nu a analizat sau a analizat sumar aspectele invocate de către aceasta în susţinerea cererii de suspendare referitoare la nemotivarea actului administrativ, la încălcarea principiului proporţionalităţii prevăzut de art. 9 din Codul administrativ, a prevederilor Legii nr. 132/2017, în special a art. 10-14 şi art. 18 din acest act normativ, a prevederilor art. 4 şi art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000 privind principiul ierarhiei actelor normative, precum şi a prevederilor art. 101 şi art. 102 TFUE şi art. 5 din Legea nr. 21/1996.

Înalta Curte reţine că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Lecturând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că prima instanţă a prezentat motivele şi silogismul logico-juridic care au condus la soluţia pronunţată, fiind astfel repectate prevederile art. 425 C. proc. civ.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia EDO.

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României), potrivit cărora "..., deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). ... Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde argumente pe care şi-a fundamentat prima instanţă soluţia pronunţată, chiar dacă acestea sunt succint exprimate.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia EDO.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

În litigiul pendinte, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, referitoare la noţiunile de caz bine justificat şi pagubă iminentă, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi art. 30-31 din Legea nr. 24/2000, art. 9 din Codul administrativ, a prevederilor Legii nr. 132/2017, în special a art. 10-14 şi 18 din acest act normativ şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 77-78 din Legea nr. 24/2000.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.", iar potrivit art. 15 alin. (1) din aceeaşi lege:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)".

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care trebuie să ofere suficiente indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului. Pe cale de consecinţă, împrejurările de fapt şi de drept care ar putea contura existenţa unui caz bine justificat nu pot fi motive de nelegalitate a deciziei contestate, care reclamă o cercetare amănunţită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conţinutul actului administrativ a cărui executare s-a cerut a fi suspendată.

Pentru a se putea reţine existenţa cazului bine justificat, îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, deoarece, în cadrul procedurii suspendării executării, pot fi dispuse numai măsuri provizorii şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Din circumstanţele particulare ale prezentului litigiu, rezultă că, în dovedirea cazului bine justificat, recurenta-reclamantă a invocat, în primul rând, dispoziţiile art. 7 şi art. 30-31 din Legea nr. 24/2000, care impuneau motivarea actului normativ şi obligaţia de evaluare preliminară a impactului pe care soluţiile normative regăsite la art. I pct. 11 din Norma ASF îl vor avea asupra subiectelor de drept sau domeniilor de activitate vizate.

Înalta Curte observă că norma a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză a intervenit în scopul modificării legislaţiei, urmare a cauzei de infringement 2018/4075 determinate de contextul existenţei unei incompatibilităţi a unor dispoziţii normative naţionale cu dreptul unional. Mai exact, ASF, pentru a evita declanşarea fazei judiciare în faţa CJUE a unei astfel de proceduri, cu riscul condamnării statului, a demarat procedura necesară pentru modificarea Normelor ASF nr. 20/2017 şi nr. 22/2017, precum şi a Legii nr. 132/2017.

Prin raportare la scopul adoptării Normei ASF nr. 18/2022, respectiv evitarea finalizării unei proceduri de infringement împotriva României pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce îi revin în calitate de membru UE, instanţa de control judiciar apreciază, contrar susţinerilor reclamantei, că nu se poate reţine că pârâta ASF nu a realizat un studiu de impact a consecinţelor actului normativ şi că ASF era obligată să motiveze necesitatea modificării fiecărei prevederi a normei.

Totodată, constată că instanţa de fond a reţinut că întocmirea Referatului de aprobare este suficientă pentru a se reţine îndeplinirea obligaţiei motivării actului administrativ, având în vedere că acesta reprezintă, potrivit art. 30 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 24/2000, instrumentul de prezentare şi motivare a noilor reglementări propuse. Aşadar, însăşi existenţa acestui referat, necontestată de altfel de către reclamantă, este suficientă pentru a se menţine prezumţia de legalitate a actului administrativ, în limitele analizei sumare pe care o poate face instanţa în procedura de soluţionare a cererii de suspendare, urmând ca eventualele aspecte legate de conţinutul acestuia, respectiv dacă acesta se află în acord cu prevederile legale în materie, să fie analizată în cadrul acţiunii în anulare.

În continuare, în ceea ce priveşte încălcarea art. 9 din Codul administrativ, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii reglementează principiul proporţionalităţii, potrivit căruia măsurile autorităţilor publice trebuie să corespundă satisfacerii unui interes public, respectiv să fie adoptate doar în urma evaluării problemelor, riscurilor şi impactului soluţiilor propuse.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, actul normativ contestat a avut la bază o documentaţie şi a făcut obiectul dezbaterilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară în cadrul şedinţei din data de 26 mai 2022, iar proiectul de normă a fost adus la cunoştinţă publicului, spre consultare, prin publicarea pe pagina de internet a ASF, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Analizând propunerile şi observaţiile primite în perioada de consultare publică, ASF era singura în măsură să aprecieze asupra oportunităţii adoptării modificărilor normative, aceste aspecte nevizând însă legalitatea actului normativ contestat.

Referitor la încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 10-14 şi art. 18 din Legea nr. 132/2017, reclamanta a invocat existenţa unei contradicţii între norma secundară şi norma principală reprezentată actul normativ menţionat anterior, apreciind că niciuna dintre prevederile acestuia nu impune şi nu permite individualizarea cheltuielilor de distribuţie şi tratarea lor separat de celelalte componente ale tarifului RCA, măsură ce a fost instituită exclusiv prin dispoziţiile art. I pct. 11 din Norma ASF nr. 18/2022.

Trebuie subliniat însă că Legea nr. 132/2017 are caracter general şi nu împiedică adoptarea printr-o Normă ASF a criteriilor utilizate pentru determinarea primei de asigurare, astfel că nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative. Este adevărat că se reţine în sarcina asigurătorului obligaţia de a practica aceeaşi primă de asigurare netă de cheltuieli de distribuţie, însă această obligaţie nu împiedică asigurătorul să folosească la calculul acesteia criteriile sale specifice astfel încât să acopere toate obligaţiile ce decurg din contractele RCA încheiate. În realitate, modificarea legislativă intervenită asigură cadrul necesar pentru o concurenţă reală de piaţă între canalele de distribuţie, în condiţiile în care cheltuielile pot varia de la un distribuitor la altul, iar asiguratul poate alege asigurătorul în funcţie de preţul ofertat şi de serviciile prestate. Prin urmare, susţinerile reclamantei referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor Legii concurenţei nr. 21/1996 şi a prevederilor art. 101 şi art. 102 din T.F.U.E. nu pot contura cazul bine justificat, fiind apărări care vizează fondul dreptului litigios şi care excedează analizei sumare realizate de instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de suspendare.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în litigiul pendinte, în raport de cadrul normativ anterior citat, nu au fost relevate elemente care să contureze îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, în ceea ce priveşte actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat. Altfel spus, în cauză, nu au fost reliefate, de către reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, conform definiţiei din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, instanţa de control judiciar reţine că îndeplinirea doar a uneia dintre cerinţele cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare. Prin urmare, în lipsa dovedirii cazului bine justificat, nu se mai impune analizarea elementelor doveditoare ale pagubei iminente, această condiţie, chiar şi în măsura în care ar fi îndeplinită, prin ea însăşi, neavând aptitudinea de a schimba soluţia pronunţată în prezentul recurs.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România împotriva sentinţei civile nr. 2306 din data de 6 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.