Insurance Guarantee Fund’s challenge to insolvency-based indemnity claims rejected; binding effect of adjudicated risks upheld

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererilor de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.10.2016, reclamanta A. în Comandită Simplă a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în tot a deciziei nr. 1867/13.09.2016 emise de către pârâtul FGA şi pe cale de consecinţă, în principal, obligarea pârâtului FGA la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016, iar în subsidiar, recunoaşterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu suma de 225.822,67 RON şi obligarea FGA la emiterea unei noi decizii cu privire la cererea de plată nr. x/22.02.2016, precum şi obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

1.2. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016, aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă a solicitat anularea în tot a deciziei nr. 1738/2016 emise de pârât, în principal, obligarea pârâtului FGA la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016, iar în subsidiar, recunoaşterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu suma de 209.607,67 RON, precum şi obligarea FGA la emiterea unei noi decizii cu privire la cererea de plată nr. x/22.02.2016 cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului prezent.

1.3. Cele două cauze au fost conexate la dosarul cu numărul cel mai mic, nr. x/2016.

1.4. La data de 21.01.2021, reclamanta a formulat o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii dosarului conexat nr. x/2016, la suma de 396.645 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 105 din data de 23 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

- a admis acţiunile conexate, în cauza privind pe reclamanta A. în Comandită Simplă, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu luarea în considerare a precizării acţiunii formulate în dosarul conexat nr. x/2016;

- a anulat Decizia nr. 1738/29.08.2016 a pârâtului F.G.A., cu consecinţa obligării pârâtului la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016;

- a anulat Decizia nr. 1867/13.09.2016 a pârâtului F.G.A., cu consecinţa obligării pârâtului la emiterea unei decizii de admitere a sumei de 396.645 RON, aferente cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016;

- a obligat pârâtul F.G.A. către reclamantă la plata sumei de 9500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru şi onorariu de avocat redus în mod corespunzător.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 105 din data de 23 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii cererii formulate de intimata-reclamantă, ca neîntemeiată.

În susţinerea primului set de critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, prin hotărârea dată, instanţa de fond a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat reglementată de art. 430 din C. proc. civ., fără a pune această excepţie în discuţia părţilor, încălcând astfel dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 7294/17.12.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII - a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 945/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI - a civilă, având ca obiect faliment - contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor, s-a statuat şi asupra aspectelor referitoare la producerea riscurilor asigurate în referire la cele două poliţe de asigurare exhibate de reclamantă, în interiorul perioadelor de timp acoperite de acestea şi confirmându-se prin dispozitivul hotărârii, cele două creanţe ale reclamantei împotriva debitoarei B.. În esenţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut în motivarea hotărârii sale faptul că atât în privinţa poliţei nr. 1662/2011, cât şi a celei cu nr. x/2011, riscurile asigurate s-au produs în interiorul perioadelor de valabilitate ale poliţelor, deficienţele survenite nefiind cele constatate la recepţia lucrărilor (recepţie situată în afara perioadelor de valabilitate ale poliţelor). Totodată, judecătorul sindic a stabilit definitiv şi întinderea acestor creanţe disputate în prezentul litigiu, respectiv 396.645 RON în privinţa poliţei nr. 1662/2011, respectiv 209.607,67 RON în privinţa poliţei nr. x/2011.

În opinia sa, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că "problemele de drept ale existenţei şi întinderii celor două creanţe de asigurare, au fost rezolvate în temeiul statuărilor obligatorii din cadrul litigiului anterior", în condiţiile în care FGA nu a fost parte în acel litigiu. Mai mult decât atât, apreciază că, poate beneficia de putere de lucru judecat cel mult expertiza efectuată în acea cauză şi că ar fi vorba despre o probă câştigată cauzei şi nicidecum de o autoritate de lucru judecat.

Recurentul-pârât a făcut referire şi la Decizia nr. 29/2020, prin care s-a statuat că " în ceea ce priveşte problema calităţii reclamantei asigurător CASCO de unic creditor de asigurare în procedura de faliment al asigurătorului RCA (Y S.A.), potrivit jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut că, deşi temeiul naşterii raportului de garantare a plăţii despăgubirii este falimentul Y S.A., totuşi calitatea reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi invocată şi în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015, având în vedere diferenţele dintre cele două proceduri, determinate de caracterul unitar, colectiv şi concursual al procedurii falimentului. Aşadar, chiar dacă există o legătură incontestabilă între cele două proceduri, aceasta nu impune o unitate de interpretare în ceea ce priveşte poziţia creditorului în cadrul celor două proceduri, prin ignorarea particularităţilor acestora".

În continuare, recurentul-pârât a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

A susţinut că, prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere numai situaţia regresului asigurătorilor, dobândit în baza art. 2210 din C. civ.. Or, în cazul dedus judecăţii nu este vorba despre un asigurător care se subrogă şi care dobândeşte un drept de creanţă, ci despre un potenţial creditor de asigurare care deţine una sau mai multe creanţe de asigurare, care fac parte integrantă din patrimoniul unui singur creditor de asigurare. În speţa de faţă, poliţele de asigurare ale reclamantei fac parte din patrimoniul reclamantei şi aceasta nu are câte un patrimoniu pentru fiecare poliţă de asigurare ca să devină un creditor/poliţă de asigurare.

Pe fondul cauzei, a arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, ca urmare a inexistenţei unei poliţe de asigurare care să acopere riscul asigurat menţionat de reclamantă. Poliţa de asigurare nr. 390/2011 a fost emisă pentru perioada 13 aprilie 2011- 13 aprilie 2016, figurând ca asigurat C. S.A., iar ca beneficiar reclamanta din prezenta cauza. Prin actul adiţional nr. x, încheiat între reclamanta şi asiguratul C. S.A. la data de 29 mai 2012, au fost stinse toate pretenţiile reciproce ce izvorau din lucrări, prestaţii si/sau livrări efectuate de părţi în contul contractului, acest act adiţional fiind parte - integrantă a contractului de antrepriză. Raportat la art. 9 din condiţiile de asigurare care menţionează că, răspunderea asigurătorului se întinde pe perioada de asigurare, fiind corelată cu termenele prevăzute în contractul de baza încheiat între asigurat si beneficiar, răspunderea asigurătorului pentru poliţa de asigurare nr. 390/13 aprilie 2011, s-a încheiat la data de 29 mai 2012.

Susţine că reclamanta a urmărit remedierea unor deficienţe care nu au fost menţionate în procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x si 9416 încheiate între reclamanta si executantul-asigurat C.. În cazul în care reclamanta susţine contrariul, atunci aceste deficienţe au existat înainte de încheierea poliţei de asigurare nr. 390/2011 şi prin urmare, riscul nu era asigurat. Aşadar, reclamanta a precizat că aceste deficienţe au apărut în cursul anului 2014, adică în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare nr. 390/2011, deşi în realitate, răspunderea asigurătorului B. S.A. a încetat la data de 29 mai 2012, data încheierii actului aditional nr. 5 încheiat între asigurat si beneficiar (reclamanta) prin care s-au stins toate raporturile contractuale dintre cele două părţi. Acela a fost momentul în care a încetat contractul de bază, respectiv contractul de antrepriză nr. x încheiat între reclamanta şi executant (asigurat) la data de 19 iulie 2010. Conform art. 9 din condiţiile de asigurare se încheie şi perioada de răspundere a asigurătorului prin raportare la art. 3 din condiţiile de asigurare, obiectul asigurării fiind strâns legat de valabilitatea contractului de baza, astfel că deficienţele menţionate în cursul anului 2014 nu sunt ale executantului C.. Toate aceste aspecte nu au fost analizate însă de către instanţa de fond, întrucât aceasta s-a limitat la a invoca şi soluţiona excepţia autorităţii de lucru judecat.

În plus, în situaţia în care s-ar aprecia că riscul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare, precizează că reclamanta nu a încunoştinţat asigurătorul în termen de 30 de zile de la producerea riscului asigurat, respectiv până la data de 25 decembrie 2014, ci doar a formulat o cerere de plată înregistrată la FGA sub nr. x/22.02.2016, pe care FGA a asimilat-o cu o cerere de deschidere a dosarului de daună, prin raportare la faptul că din baza de date preluate de la B. nu fusese deschis un astfel de dosar pentru poliţa de asigurare nr. 390/2011, conform art. 13 din condiţiile de asigurare. Având în vedere că a fost depăşit termenul de 30 de zile de la data producerii daunei, apreciază că devin incidente dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi că întinderea pagubei şi cauzele producerii evenimentului asigurat nu mai pot fi determinate, fapt ce conduce la concluzia că refuzul FGA de a recunoaşte pretenţiile solicitate este întemeiat.

Mai arată că, în speţă, reclamanta a avut un interes asigurabil, consfinţit prin contractual de antrepriză, şi nu un risc asigurabil. Absenţa interesului asigurabil al reclamantei-beneficiar la valoarea lucrărilor, ar trebui să se cuantifice pe tărâmul validităţii actului încheiat intre reclamanta şi executantul C., sancţiunea fiind aceea a nulităţii, ceea ce nu ameliorează deloc situaţia executantului, ci dimpotrivă, anularea contractului de asigurare nu va exonera pe executant de obligaţia de plată a daunelor pricinuite şi reţinerea garanţiei prevăzute în contractul de antrepriza. Despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului sau beneficiarului acestuia, cum este cazul dedus judecaţii.

Faţă de înscrisurile existente, din care rezultă fără dubii că perioada de întindere a răspunderii asigurătorului s-a încheiat pe data de 29 mai 2012, apreciază că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte cauza nr. x/2016 conexată la prezentul dosar, FGA a arătat că, prin decizia contestată, a respins cererea de plată formulată de A.. pentru suma de 225.882,67 RON.

În urma finalizării obiectivului ce a făcut obiectul contractului de antepriză nr. x/08 iulie 2010 dintre A. în Comandită Simplă, în calitate de beneficiar şi C. S.A., în calitate de executant, au fost semnalate o serie de deficienţe, ce au fost consemnate în procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor din data de 17 septembrie 2011. Conform punctului 3.2 din acest proces-verbal, recepţia lucrării a fost refuzată de beneficiar pentru deficienţe apărute la rigola exterioară din parcarea TIR aferentă depozitului şi pentru surparea canalizării şi de nefuncţionalitate parţială a acesteia, menţionate şi în anexa 4 la acest proces-verbal nr. x/24 septembrie 2011. La data de 14 decembrie 2011, a fost încheiată poliţa de asigurare nr. 1662/14 decembrie 2011 care a fost emisă cu valabilitate din 15 decembrie 2011. Întrucât deficienţele la rigola exterioară din parcarea TIR aferentă depozitului şi surparea canalizării cu consecinţa nefuncţionalităţii parţiale a acesteia au fost aduse la cunoştinţa C., însă nu au fost remediate de către acesta, la data de 22 aprilie 2014, reclamanta a încheiat un contract de execuţie cu un alt anteprenor, D. S.R.L., pentru remedierea deficienţelor apărute.

Reclamanta a susţinut că, în principal, riscul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare nr. 1662/14 decembrie 2011. În realitate, poliţa de asigurare nr. 1662/14 decembrie 2011 a fost emisă cu valabilitate din 15 decembrie 2011, ulterior producerii riscului pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri în baza poliţei şi a constatării deficienţelor în executarea lucrărilor de către beneficiar, respectiv la data de 17 septembrie 2011, data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, recurentul-pârât apreciază că riscul asigurat era produs la data încheierii poliţei de asigurare, astfel că executantul a fost "determinat" să încheie o poliţa de asigurare de garanţie de buna-executie după recepţia lucrărilor din data de 17 septembrie 2011 şi că reclamanta încearcă, de fapt, să plaseze producerea riscului asigurat în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare. Aşadar, neîndeplinirea acestei condiţii contractuale într-o perioadă anterioară încheierii poliţei de asigurare nu este imputabilă asigurătorului B., fiind de fapt vorba despre o răspundere civilă contractuală în condiţiile art. 1350 şi următoarele din C. civ.

În speţă, asiguratul C. nu a încunoştinţat asigurătorul B. S.A. la încheierea contractului de asigurare despre procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, încheiat între reclamantă şi executat. Dacă ar fi fost informat, asigurătorul nu ar fi încheiat această poliţă de asigurare, întrucât avea o clauză de excludere vizând producerea unui risc anterior intrării în vigoare a poliţei. Un element sine qua non şi o cauză a principiului bunei credinţe şi încrederii reciproce se regăsesc în principiul informării reciproce a asiguratului şi a asigurătorului pe parcursul derulării contractului de asigurare, în cazul de faţă nefiind respectat de către asigurat acest principiu, neaducându-i-se la cunoştinţă asigurătorului despre existenţa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Mai arată că reclamanta a solicitat obligarea directă la plată de către FGA, cerinţă inadmisibilă întrucât ar duce la o subrogare a instanţei în drepturile Comisiei speciale din cadrul FGA.

Având în vedere că FGA nu este un asigurător şi că FGA-ul nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător, apreciază că FGA a procedat în mod corect la analizarea si intrumentarea dosarelor de daună.

Pe cale de consecinţă, apreciind ca fiind incidente motivele de casare reglementate de punctele 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi respingerea cererilor de chemare în judecată ca nefondate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A.. a înregistrat întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 105 din data de 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, precum şi obligarea recurentului-pârât FGA la plata cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 aprilie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi raportat la prevederile legale, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunile în contencios administrativ conexate, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. în Comandită Simplă a solicitat, în esenţă, anularea deciziilor nr. 1738/29.08.2016 şi nr. 1867/13.09.2016 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea acestuia la emiterea unor decizii prin care să fie admise cererile de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016 şi nr. y/22.02.2016, iar în subsidiar, recunoaşterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu sumele solicitate în cuprinsul cererilor de plată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă, anulând deciziile nr. 1738/29.08.2016 şi nr. 1867/13.09.2016 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului la emiterea unor decizii de admitere a cererilor de plată menţionate anterior, soluţie ce a fost criticată de către acesta din urmă, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile expuse în memoriul de recurs, prin care recurentul invocă incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.. Concret, s-a imputat primei instanţe faptul că a încălcat principiul contradictorialităţii, ca urmare a soluţionării excepţiei autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 430 din acelaşi act normativ, fără a pune această excepţie în discuţia părţilor.

Raportat la motivele invocate de recurent şi la întreaga situaţie de fapt, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate prevederile art. 14 din C. proc. civ. care reglementează principiul contradictorialităţii, în maniera în care a procedat prima instanţă la soluţionarea cauzei, întrucât actele dosarului demonstrează că participanţii la proces au fost legal citaţi şi prezenţi în sala de şedinţă, iar instanţa de judecată, în virtutea rolului activ, a depus toate diligenţele în vederea stabilirii stării de fapt şi de drept din speţă, în scopul aflării adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Astfel, în şedinţa de judecată din data de 18 februarie 2021, potrivit menţiunilor consemnate în partea introductivă a încheierii aferente acestui termen de judecată, atât reclamanta A.., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat concluzii orale cu privire la incidenţa în cauză a sentinţei civile nr. 7294/17.12.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 945/2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect faliment- contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor, efectele acesteia fiind arătate în plan procesual de către reclamantă şi criticate de către pârât.

Înalta Curte observă că, în cuprinsul considerentelor pe care s-a întemeiat soluţia criticată în cauză de faţă, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 430, 431 şi 432 din C. proc. civ., arătând că, prin hotărârea judecătorului sindic, s-a statuat asupra aspectelor privind producerea riscurilor asigurate în perioada de valabilitate a celor două poliţe de asigurare disputate şi în litigiul pendinte, fiind astfel confirmate creanţele reclamantei A. împotriva debitoarei B. şi întinderea lor, iar aceste chestiuni nu pot fi reanalizate, în virtutea autorităţii de lucru judecat dobândite.

Înalta Curte constată că, în realitate, nu este vorba despre o autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat cum a reţinut instanţa de fond, ci despre opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţi, astfel cum este aceasta reglementată în cuprinsul art. 435 din C. proc. civ.. Cu toate acestea, întrucât efectele opozabilităţii sunt aceleaşi cu cele arătate de către prima instanţă, acest aspect nu este suficient pentru a conduce la reformarea sentinţei civile recurate.

Abordând recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că, în susţinerea acestuia, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond nu a analizat toate aspectele invocate, întrucât s-a limitat la soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentei privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte de fond, câtă vreme, astfel cum am arătat, judecătorul fondului a valorificat statuările obligatorii ale judecătorului sindic, în prezenta cauză, apreciind că nu este posibilă reevaluarea chestiunilor deja tranşate în cadrul acelui litigiu, acesta fiind motivul pentru care nu a mai procedat la analiza chestiunilor de fond invocate.

Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi cele ale art. 425 C. proc. civ. şi prezentat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate.

În realitate, în argumentarea susţinerilor privind nemotivarea hotărârii, recurentul-pârât a reluat întreaga argmentaţia expusă în faţa instanţei de fond, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei, or astfel de elemente nu vizează aspecte de nelegalitate care să intre în sfera de incidenţă a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concluzie, sunt nefondate şi criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, recurentul-pârât s-a prevalat în susţinerea recursului şi de motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Un element relevant în economia cauzei, cu privire la care recurentul-pârât a formulat critici în cuprinsul memoriului de recurs, este cel legat de efectele pe care le produce în prezenta cauză sentinţa civilă nr. 7294/17.12.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 945A din data de 30 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că, odată tranşate în mod definitiv de către o instanţă de judecată chestiuni litigioase ce se invocă şi în prezenta cauză, acestea nu mai pot fi reanalizate, câtă vreme la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi în sens contrar. Chiar dacă este corectă observaţia recurentului-pârât în sensul că acesta nu a fost parte procesuală în acel dosar, astfel cum am arătat anterior, în speţă, nu se reţine o autoritate de lucru judecat, care implică o identitate de părţi, obiect şi cauză, ci efectul opozabilităţii faţă de terţi a unei hotărâri judecătoreşti prin care au fost tranşate aceleaşi chestiuni litigioase ce au fost invocate şi în prezenta cauză.

Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urma nu face, în conditiile legii, dovada contrară.

Înalta Curte constată că, în cauza menţionată anterior, judecătorul sindic a admis în parte contestaţia formulată de societatea A. şi a dispus înscrierea contestatoarei în tabelul obligaţiilor cu suma de 606.252,67 RON reprezentând despăgubiri aferente poliţelor de asigurare nr. 1662/14.12.2011 şi nr. 390/13.04.2011, disputate şi în prezenta cauză.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic, în baza întregului material probator administrat ce a inclus şi o expertiză tehnică judiciară, a constatat, în esenţă, că riscurile asigurate s-au produs în interiorul perioadelor de timp acoperite de poliţele de asigurare asigurare nr. 1662/14.12.2011 şi nr. 390/13.04.2011, precum şi că deficienţele reclamate au fost diferite de cele constatate la recepţia lucrărilor, contrar susţinerilor lichidatorului judiciar, care sunt similare cu ale recurentului-pârât din prezenta cauză. Aşadar, această stare de fapt a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care beneficiază de efectele prevăzute de art. 434 şi 435 C. proc. civ., având forţa probantă a unui înscris autentic şi opozabilitate faţă de terţele persoane atât timp cât acestea nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară.

Mai mult decât atât, chiar dacă hotărârea judecătorului sindic este obligatorie doar faţă de părţi (contestatoarea A.. şi lichidatorul judiciar al debitoarei B.), Înalta Curte reţine că, în virtutea art. 435 C. proc. civ., coroborat cu reperele raportului de garantare, aceasta îi este opozabilă şi F.G.A, însă nu în calitate de parte procesuală obligată prin hotărârea civilă antereferită, ci în calitatea acestuia de garant legal.

În acest context, efectele hotărârii judecătoreşti civile se răsfrâng şi asupra prezentei cauze, chiar dacă procedura derulată de FGA conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura derulată în faţa judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Este adevărat că, procedura desfăşurată de FGA are natură administrativă, scopul desfăşurării sale fiind aceea de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele falimentului asigurătorului şi de garantare a plăţii despăgubirilor cuvenite acestora, FGA urmând să achite creanţele de asigurări în acord cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, însă procedura stipulată de Legea nr. 85/2014 are natură judiciară şi se desfăşoară în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, astfel că problemele de drept dezlegate de către o instanţă de judecată, nu mai pot fi reevaluate, în cadrul altui litigiu.

Or, câtă vreme recurentul-pârât nu a făcut dovada contrară celor statuate în cuprinsul hotărârii judecătorului sindic cu privire la riscul asigurat, la existenţa şi întinderea celor două creanţe de asigurare, rezumându-se la simple susţineri, similare cu cele invocate de lichidatorul judiciar în dosarul de faliment, nici instanţa de fond şi nici instanţa de control judiciar nu mai pot pune în discuţie chestiunile litigioase deja tranşate în mod definitiv de o instanţă de judecată, identice cu cele ce fac obiectul prezentei cauze. Aşadar, în mod corect, instanţa de fond a preluat chestiunile factuale precum condiţiile producerii riscului asigurat, identificarea deficienţelor, valabilitatea poliţelor de asigurare, cuantumul daunelor, ca probatoriu, din dosarul de faliment.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-pârât referitoare la nerespectarea procedurii de deschidere a dosarului de daună în legătură cu poliţa de asigurare nr. 390/2011, întrucât această chestiune nu poate fi opusă de FGA, ci îi priveşte exclusiv pe asigurătorul B. şi creditoarea A., în dosarul de faliment. Ceea ce interesează în speţa de faţă sunt existenţa creanţelor de asigurare şi întinderea acestora, or, acestea au fost stabilite deja în mod definitiv de către judecătorul sindic.

În acest context, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind situaţia factuală şi incidenţa Deciziei nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că aceste aspecte nu fac parte din considerentele pe care şi-a întemeiat prima instanţă soluţia, astfel că sunt străine de sentinţa recurată. Se mai impune a se mai sublinia că reiterarea situaţiei de fapt vizează netemeinicia soluţiei pronunţate, or, aceste aspecte excedează controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

În raport de toate aceste aspecte, conchizând, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile aduse de recurentă manierei în care judecătorul fondului a analizat cererea de chemare în judecată, neputând fi reţinută incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 105 din data de 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În raport de această soluţie, văzând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite de intimata-reclamantă, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., va dispune obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reduse la suma de 5000 RON, în raport de stadiul procesual al cauzei, de munca efectiv realizată de avocat în acest dosar, precum şi de împrejurarea că pricina a fost soluţionată la primul termen de judecată acordat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 105 din data de 23 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, reprezentând onorariul avocaţial redus.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.