Judicial obligation to issue salary orders applying the 19.000 multiplication coefficient for prosecutors based on definitive prior judgments establishing equalization rights

Şedinţa publică din data de 31 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IX-a e contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, să dispună: emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare, să fie stabilită, începând cu 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţa sectorială de 440,154 RON, respectiv, începând cu 01.12.2015 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţa sectorială de 484,169 RON (în care s-a inclus şi majorarea de 10% potrivii Legii nr. 293/2015), în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 04.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006); obligarea pârâtului la asigurarea şi alocarea fondurilor necesare în vederea plăţii drepturilor salariale recunoscute prin emiterea ordinelor şi plata acestor sume cu dobânda legală penalizatoare şi actualizate cu inflaţia de la scadenţă la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1042 pronunţată la 20 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IX-a e contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a respins excepţia lipsei de interes, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor băneşti, a respins capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor băneşti, pentru lipsa calităţii procesuale passive, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte primele două capete de cerere, pentru perioada anterioară datei de 9.12.2016, a respins primele două capete de cerere, pentru perioada anterioară datei de 9.12.2016, ca prescrise, a admis excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere pentru perioada ulterioară datei de 9.12.2016 inclusiv, a respins primul capăt de cerere, în ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 9.12.2016 inclusiv, ca rămas fără obiect, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a obligat pârâtul să emită pentru reclamanţi ordine de încadrare salarială, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, producătoare de efecte juridice începând cu data de 9.12.2016 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1042 pronunţate la 20 octombrie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-IX-a e contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Ministerul Justiţiei, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În mod eronat instanţa de fond reţine aplicabilitatea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, Deciziei nr. 23/2016 şi Deciziei nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi faptul că în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" există judecători care beneficiază de indemnizaţia de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 obţinut prin hotărâri judecătoreşti şi că, prin urmare, indiferent dacă a fost sau nu emis ordin de salarizare, indemnizaţia de încadrare trebuie stabilită la nivelul maxim.

Susţine că instanţele au reţinut în mod expres că aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (privind salarizarea procurorilor DNA şi DIICOT) s-a făcut doar prin analogie, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor şi prin urmare, acordarea despăgubirilor nu se confundă cu o adăugare la lege, fiind incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 din Codul muncil, care garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Solicită a se constata că situaţia reclamanţilor este diferită faţă de ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări prin Legea nr. x, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi prin urmare, sunt corecte, pertinente şi legale argumentele Ministerului Justiţiei referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea şi calcularea indemnizaţiilor acestora, respectiv nivelul instanţelor sau parchetelor, funcţia deţinută, vechimea în magistratură.

Decizia Constituţională nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. x sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Referitor la hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, arătă că nu există judecători ale căror indemnizaţii sunt stabilite prin ordin al ministrului justiţiei în funcţie de coeficienţii de multiplicare stipulaţi pentru procurorii DNA şi DIICOT, prin sentinţele respective acordându-se diferenţe salariale.

Aşadar, nu există un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri sau diferenţe salariate calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii DNA şi DIICOT prin O.U.G. nr. 27/2006. Totodată, Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010.

Soluţia instanţei de fond de admitere a cererii instituie un alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, obligarea la emiterea ordinelor de salarizare şi stabilirea indemnizaţiilor de încadrare prin luare în considerare a coeficienţilor de multiplicare corespunzători pentru funcţiile procurorilor DNA şi DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Prin hotărârea pronunţată, acordând drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Decizia nr. 23/2016 şi Decizia nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinute de instanţa de fond, nu îşi găsesc incidenţa în cauza de faţă, întrucât nu poate fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcţie de coeficienţii DNA şi DIICOT, iar pe de altă parte, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare.

Deciziile menţionate anterior nu îşi găsesc incidenţa în cauza de faţă, întrucât situaţiile nu sunt asemănătoare. Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători personalului DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizaţiilor de încadrare şi ca atare, deciziile respective nu sunt aplicabile prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi de un nivel maxim at salariului, textele legate care îl prevedeau fiind abrogate,

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Prin încheierea din data de 9 februarie 2023 Înalta Curte a introdus în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în conformitate cu dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 304/2022, s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Justiţiei începând cu ianuarie 2023. Totodată s-a avut în vedere faptul că prevederile anterior menţionate, stabilesc calitatea de ordonator de credite a Ministerului Justiţiei până la data de 31 decembrie 2022, astfel că s-a apreciat că se impune menţinerea acestuia în cauză, faţă de obiectul acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prin hotărârea recurată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, instituindu-se un sistem paralel de salarizare; acordarea coeficientului 19,000 nu se încadrează în categoria drepturilor reglementate prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României; obligarea de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamanţilor si după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile această lege dispune la art. 1 alin. (3) în sensul că drepturile salariale sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în această lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 1104 din 30 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vîlcea a admis în parte acţiunea formulată de reclamaţii din prezenta cauză şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la recalcularea îndemnizaţiilor de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000 .

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să ţină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 a fost definitiv stabilit, argumentele pârâtului referitoare la legalitatea stabilirii unui astfel de coeficient fiind chestiuni soluţionate prin sentinţa civilă nr. 1104/30.10.2020.

În acest context, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 74 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004:

"(1) Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială (…)".

Potrivit dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII art. 8 alin. (2) al Legii nr. 153/2017 "(2) Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. (...)"

Conform art. 13 din H.G. nr. 652/2009 "În exercitarea atribuţiilor sale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni scrise.(…)"

Întrucât reclamanţii se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit dreptul de salarizare a acestora prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 precum şi data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009, pârâtul Ministerul Justiţiei avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare, prin calcularea indemnizaţiei de încadrare, începând cu data de 7.11.2015, prin valorificarea coeficientul de multiplicare 19,000.

Obligaţiile stabilite prin sentinţa civilă nr. 1104/30.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, are drept consecinţă obligaţia corelativă a Ministerului Justiţiei (Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) de emitere a unui ordin prin care să se stabilească drepturile salariale în conformitate cu cele hotărâte în dosarul nr. x/2019.

Totodată, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia nr. 36/2018, precum şi în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiţii, devin pe deplin valabile concluziile Înaltei Curţi, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Întrucât reclamanţii au prezentat hotărârea judecătorească nr. 1104/30.10.2020 definitivă prin care li s-a stabilit dreptul de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, precum şi data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A) pct. 6 -13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, în raport cu funcţia deţinută, respectiv la nivelul indemnizaţiei procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi dispoziţiile din Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 43/2016, şi decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, pârâtul Ministerul Justiţiei avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare, prin calcularea indemnizaţiei de încadrare, prin valorificarea coeficientul de multiplicare 19,000.

Nu sunt relevante argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs privind reţinerea greşită a hotărârilor judecătoreşti definitive şi instalarea unui sistem paralel de salarizare, întrucât reclamanţii nu au solicitat emiterea unui ordin de salarizare în executarea acestor sentinţe, ci emiterea unui ordin de salarizare privind drepturile lor salariale prin raportare la obligaţia pârâtului Ministerul Justiţiei de a le stabili la nivelul maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor.

Obligaţiile stabilite prin sentinţa indicată, are drept consecinţă obligaţia corelativă a Ministerului Justiţiei (Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) de emitere a unui ordin pentru înlăturarea inechităţilor salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, implicit, discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurentului-pârât privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 în ceea ce priveşte stabilirea coeficientului de multiplicare de 19,000, nu pot fi primite, pârâtul având obligaţia să emită ordinul de salarizare în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susţinerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, în condiţiile în care prima instanţă, în mod corect, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordine de încadrare salarială conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 09.12.2016 şi în continuare, în considerentele sentinţei regăsindu-se motivarea acestei dispoziţii a instanţei.

De altfel, nici intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu poate modifica acest raţionament, în condiţiile în care există stabilită pentru Ministerul Justiţiei o obligaţie de recalculare a indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor cu luarea în considerare a coeficientul 19,000, tranşată în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 1104/30.10.2020 pronunţată de Tribunalul Vălcea în dosarul nr. x/2018.

Trebuie precizat că toate aspectele criticate de Ministerul Justiţiei sunt doar referiri ale instanţei de fond la considerentele sentinţelor pronunţate în litigii de muncă indicate în susţinerea acţiunii, în consolidarea propriului raţionament.

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să ţină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 a fost definitiv stabilit, devenind aplicabilă soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim ce are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, astfel că nu pot fi reţinute argumentele pârâtului referitoare la nelegalitatea stabilirii unui astfel de coeficient.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei/Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 1042 pronunţată la 20 octombrie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 31 mai 2023.