Fogarty's claim to indemnity barred by 90-day lapse period under Insured Guaranty Fund legislation

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 24742 din data de 27.10.2020, solicitând să se dispună, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată şi, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Pe fondul cererii s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 1.034,11 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 793 pronunţată la 20 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei mai sus menţionate a formulat recurs reclamanta A. S.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Sub aspectul nemotivării hotărârii primei instanţe, s-a susţinut că aceasta nu respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu a fost analizat motivul de nelegalitate a deciziei atacate prezentat în pct. II.1. şi la punctul II.2 din contestaţie, respectiv împrejurarea că termenul de 90 de zile este de recomandare, respectiv de prescripţie şi că potrivit art. 2532 pct. 5 din C. civ., acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020.

Prima instanţă nu a analizat nici repunerea în termen întemeiată pe dispoziţiile art. 186 C. proc. civ.

Susţine astfel că instanţa de apel a respins contestaţia fără să prezinte motivele respingerii, încălcând astfel exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,astfel că solicită instanţei de control judiciar să constate că hotărârea atacată este nula întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În continuare reczrenta formulează critici cu privire la nelegalitatea deciziei şi cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, susţinând că, reglementând procedura de depunere a cererilor de plată la FGA, textul legal indică, într-adevăr, un termen de 90 de zile pentru formularea cererii. Extrem de relevant este faptul că nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi.care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen. Astfel, nu există nicio menţiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă şi nu există nicio menţiune cu privire la vreo decădere sau la prescripţia dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancţiune, nici o consecinţă care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activităţii FGA. în niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăşi scopul FGA, aşa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi, în aceste condiţii, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de limitat de păgubiţi, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine şi neîncredere pe piaţa asigurărilor.

În concluzie, susţine ca fiind evident că ne aflăm în faşă unui termen de recomandare.

Sub un al doilea aspect, pentru situaţia în care instanţa de judecată nu va reţine argumentele anterioare şi apreciază că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de drept substanţial, respectiv de prescripţie, recurenta solicită să se constate că acesta nu a curs până la data de 15.06.2020.

Invocând dispoziţiile art. 2532 pct. 5 C. proc. civ. recurenta susţine că, atâta timp cât debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să îşi recupereze creanţa, dreptul material la acţiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

În ceea ce priveşte prezenta speţă, arătă că falimentul B. a intervenit după falimentul societăţii C. S.A. (în continuare "C."), procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăţi.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plăţile au fost brusc sistate sub pretextul depăşirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat şi alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta şi pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăţi de asigurare, cu consecinţa unei practici neunitare (au existat instanţe care au apre'ciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reţinută de FGA, în timp ce au existat şi instanţe care au considerat greşită această interpretare).

În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât şi faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depăşeau suma de 450.000 RON (suma care depăşea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanţa pe care o dobândise prin subrogaţie de la asiguratul său.

Ulterior, observând că pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanţa dobândită de la asiguratul său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat interpretarea dată de FGA dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existenţa creanţei pe care acesta din urma o avea împotriva sa.

Astfel, solicită instanţei să constate că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020,

Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curţii de Apel Bucureşti de unele completuri de judecată), respectiv la data de 23.12.2019, solicită să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligaţia de o analiza pe fond.

Sub un al treilea aspect, pentru situaţia în care instanţa de judecată, trece peste cele arătate la punctele anterioare şi apreciază că termenul prevăzut de art. 14 Din Legea nr. 213/2015 este unul de procedură, respectiv de decădere, recurenta solicită să se dispună admiterea cererii de repunere în termen şi apreciază că termenul de 15 zile a început să curgă de la publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Or, A. a depus cererea de plată la FGA înainte de acest moment, încurajată de practica anumitor completuri de la Curtea de Apel Bucureşti care au infirmat modul de interpretare a Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte temeinicia pe fond a cererii de plată, arată recurenta că A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptăţită să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul şi în dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speţa vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la B., este evident că A. are această creanţă împotriva B., creanţă pe care, faţă de falimentul B., FGA este chemat să o achite, relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată fiind cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) Ut. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) Ut. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Aşadar, având în vedere cete stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii, motiv pentru care solicită instanţei de judecată să dispună obligarea FGA la plata sumei de 1.034,11 RON.

În concluzie, solicită admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 1.034,11 RON reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar, în subsidiar, să se respingă recursul, ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 17.09.2021 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 14.02.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, având în vedere că părţile, deşi legal citate, nu s-au înfăţişat la strigarea cauzei şi nici nu au solicitat în scris judecarea în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei pentru lipsa părţilor.

Termenul de faţă a fost fixat prin Rezoluţia Preşedintelui Completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, pentru a se discuta cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de recurenta - reclamantă.

În şedinţa publică de la acest termen de judecată, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol şi, după soluţionarea cu prioritate a excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimatul - pârât, în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele arătate în practicaua prezentei hotărâri, luând act de cererea recurentei, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările din întâmpinare şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

Constată astfel Înalta Curte că, la data de 9.02.2017 a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat casco la societatea reclamantă şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare x asigurat RCA la S.C. B.. Vinovăţia pentru producerea evenimentului rutier a fost stabilită în sarcina conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x.

La data de 10.12.2019 reclamantul a formulat cerere de despăgubire prin care a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata despăgubirii.

Prin Decizia nr. 24742/27.10.2020 pârâtul a respins cererea de plată ca tardiv formulată reţinând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, acesta implinindu-se la data de 16.06.2017.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24742/27.10.2020 ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 1.034,11 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea reclamantei, constatându-se că dreptul de creanţă al acesteia a luat naştere la momentul naşterii dreptului de regres prin plata despăgubirii, anterior hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Cum cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 10.12.2019 iar data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. a fost 17.03.2017, aceasta s-a depus cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, constată că, într-o primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat motivarea insuficientă a hotărârii, în sensul că prima instanţă nu analizează motivele de nelegalitate prezentate la pct. II.1 şi II.2 din contestaţie.

Această critică nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Analizând hotărârea recurată Înalta Curte constată că aceasta respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Contrar susţinerilor recurentei- reclamante, Înalta Curte reţine că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, iar cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Ori, în cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În consecinţă, instanţa de control juridiciar constată că hotărârea respectă exigenţele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport şi de prevederile art. 6 din Convenţia E.D.O şi de art. 21 din Constituţia României.

Prin urmare şi din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - reclamant este nefondat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţinând în esenţă argumente similare celor expuse în faţa primei instanţe, în sensul că prima instanţă a reţinut eronat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare, ori că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care l-a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Aceste critici nu pot fi reţinute de către Înalta Curte care constată că soluţia instanţei de fond este legală, fiind însuşită şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Astfel, constată că, potrivit art. 14 din Legea 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

De asemenea, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 stabilesc: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări. În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative."

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului B. şi nu datorează despăgubiri prin "efectul legii". Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale FGA, obligaţia fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia.

Pentru legala învestire a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este necesară o cerere de plată distinctă de cea adresată asigurătorului pentru deschiderea unui dosar de daună. Această condiţie este valabilă, în primul rând, în cazul în care dosarul de daună ar fi fost deschis la B. în calitate de asigurător RCA şi, cu atât mai mult, în cazul în care un astfel de dosar s-a deschis la asigurătorul Casco, în speţă A..

Preluarea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a dosarelor de daună, a evidenţei complete a dosarelor de daună, precum şi a evidenţelor tehnico-operative şi contabile (bazele de date, registrele, corespondenţa, orice document referitor la acestea), conform art. 18 din Norma nr. 16/2015, are ca scop protejarea intereselor asiguraţilor, a creditorilor de asigurare în general, însă gestionarea acestor evidenţe urmăreşte nu soluţionarea automată a cererilor de despăgubire, care se poate face de către FGA numai în baza unei cereri de plată distincte, ci utilizarea lor în procedura de lichidare judiciară, în măsura în care creditorii s-au înscris la masa credală.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În cauză deschiderea procedurii de faliment a societăţii S.C. B. s-a realizat prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu şi a devenit definitivă la data de 17.03.2017.

Dreptul de creanţă al reclamantei a luat naştere la data achitării despăgubirii asiguratului său casco, respectiv la data de 09.02.2017, adică anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În aceste condiţii, pentru creanţele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este şi cazul creanţei reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, adică de la data de 17.03.2017, astfel că se împlinea la data de 16.06.2017.

Petenta a transmis cererea de plată în data de 10.12.2019, aceasta fiind înregistrată la FGA în data de 23.12.2019, deci cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale menţionate anterior, data transmiterii cererii de plată nefiind contestată de către recurenta - reclamantă.

În speţă, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la natura juridică a termenului de 90 de zile instanţa nu poate primi susţinerile recurentei, care a arătat că acesta este un termen de recomandare şi nu unul de decădere. Pentru a stabili natura juridică a termenului Înalta Curte reţine că în cazul Legii 213/2015 raţiunea instituirii într-o modalitate imperativă a unui interval de timp de 90 de zile pentru formularea cererii de plată are la bază intenţia autorităţii legiuitoare de a dinamiza procedura de garantare stabilită în sarcina FGA prin stabilirea unui interval maxim de timp în care drepturile creditorilor de asigurări să poată fi exercitate.

Inexistenţa unei dispoziţii exprese în conţinutul legii care să stabilească în mod explicit sancţiunea decăderii nu constituie un argument suficient pentru a se considera că acesta este un termen de recomandare, natura termenului fiind dedusă din interpretarea reglementării care îl instituie. Astfel cum reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 2524 alin. (2) C. civ., decăderea este acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi.

Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înţelege să uzeze de dreptul de a-şi recupera creanţa pe această cale, este ţinut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile".

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză şi nu este, aşadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancţiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuţie contribuie la buna organizare a activităţii Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată şi a o transmite însoţită de documentele necesare.

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanţei de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuţie ar fi un termen de prescripţie şi pe incidenţa art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acţiune în faţa instanţei de judecată şi termenul de prescripţie extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanţial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanţă faţă de o instituţie publică în procedura desfăşurată direct cu aceasta.

Instanţa constată astfel că, în raport de prevederile legale menţionate, cererea de plată depusă la data de 10.12.2019 a fost formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile astfel că, în mod corect pârâtul a reţinut tardivitatea acesteia.

În raport de această calificare a termenului de 90 de zile instanţa constată şi lipsa de fundament a susţinerilor recurentei privind repunerea în termen. Spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, termenele de decădere de drept substanţial sunt mai riguroase, nefiind susceptibile de repunere în termen. În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termen, întrucât aceste dispoziţii privesc exclusiv termenele procedurale nu şi termenele de decădere de drept substanţial, cum este cazul termenului de 90 de zile stabilit de prevederile Legii 213/2015. În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că sunt incidente prevederile art. 186, Înalta Curte apreciază că argumentele invocate de recurentă nu constituie elemente care să justifice admiterea cererii de repunere în termen. Astfel, recurenta a înţeles să nu formuleze cereri de plată după atingerea plafonului de 450000 RON, achiesând implicit la opinia FGA potrivit căreia această sumă se stabileşte în raport de asigurator. Or, o astfel de opţiune nu are natura unui caz excepţional temeinic justificat care să determine admiterea cererii de repunere în termen. Conduita reclamantei nu poate fi considerată ca fiind imputabilă pârâtului, nefiind vorba de o împiedicare culpabilă din partea debitorului aşa cum pretinde eronat recurenta.

Prin urmare, fiind în prezenţa unui termen substanţial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situaţie de incertitudine ce a descurajat societăţile de asigurare să îşi exercite drepturile nu prezintă relevanţă în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen.

Astfel cum a susţinut şi recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de recurentă cu privire la faptul că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020.

În ceea ce priveşte referirile recurentei la Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, Înalta Curte constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului.

Astfel cum s-a reţinut anterior, faţă de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, de decădere, iar nu unul de recomandare, aşa cum susţine recurenta-reclamantă.

Prin urmare, reţinând că decizia ce face obiectul litigiului a fost emisă de intimatul - pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.027,94 RON, Înalta Curte reţine, ca o primă observaţie, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului reclamantei, care va fi respins, ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a pierdut procesul.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Astfel, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 793 din 20 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.