Statutory 90-day payment deadline in insurer bankruptcy: mandatory decadence period versus statute of limitations

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 24736 din data de 27.10.2020, solicitând să se dispună, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunere a cererii de plată şi, într-un prim subsidiar, să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, iar în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Pe fondul cererii s-a solicitat anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 693,75 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 310 pronunţată la 05.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere în constatare formulat de reclamantă, atât în ce priveşte solicitarea formulată în principal, cât şi solicitarea subsidiară.

A respins, ca nefondată, cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată.

A respins în rest acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei anterior menţionate a formulat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Susţine astfel recurenta că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare, în condiţiile în care nu există nicio menţiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă şi nu există nicio menţiune cu privire la vreo decădere sau la prescripţia dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancţiune, nici o consecinţă care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activităţii FGA. în niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăşi scopul FGA, aşa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi, în aceste condiţii, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de limitat de păgubiţi, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine şi neîncredere pe piaţa asigurărilor.

În concluzie, susţine ca fiind evident că ne aflăm în faşă unui termen de recomandare.

Sub un al doilea aspect, pentru situaţia în care instanţa de judecată nu va reţine argumentele anterioare şi apreciază că termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de drept substanţial, respectiv de prescripţie, recurenta solicită să se constate că acesta nu a curs până la data de 15.06.2020.

Invocând dispoziţiile art. 2532 pct. 5 C. proc. civ. recurenta susţine că, atâta timp cât debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să îşi recupereze creanţa, dreptul material la acţiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

În ceea ce priveşte prezenta speţă, arătă că falimentul B. a intervenit după falimentul societăţii C. S.A. (în continuare "C."), procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăţi.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plăţile au fost brusc sistate sub pretextul depăşirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat şi alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta şi pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăţi de asigurare, cu consecinţa unei practici neunitare (au existat instanţe care au apre'ciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reţinută de FGA, în timp ce au existat şi instanţe care au considerat greşită această interpretare).

În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât şi faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depăşeau suma de 450.000 RON (suma care depăşea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanţa pe care o dobândise prin subrogaţie de la asiguratul său.

Ulterior, observând că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanţa dobândită de la asiguratul său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat interpretarea dată de FGA dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existenţa creanţei pe care acesta din urma o avea împotriva sa.

Astfel, solicită instanţei să constate că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020,

Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curţii de Apel Bucureşti de unele completuri de judecată), respectiv la data de 23.12.2019, solicită să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligaţia de o analiza pe fond.

În ceea ce priveşte temeinicia pe fond a cererii de plată, arată recurenta că A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptăţită să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul şi în dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speţa vinovată de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la B., este evident că A. are această creanţă împotriva B., creanţă pe care, faţă de falimentul B., FGA este chemat să o achite, relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată fiind cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) Ut. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) Ut. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Aşadar, având în vedere cele stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii, motiv pentru care solicită instanţei de judecată să dispună obligarea FGA la plata sumei de 693,75 RON.

În concluzie, solicită admiterea recursului, anularea deciziei atacate şi, după analizarea fondului, obligarea intimatului la plata sumei de 693,75 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 17.09.2021 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 14.02.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, având în vedere că părţile, deşi legal citate, nu s-au înfăţişat la strigarea cauzei şi nici nu au solicitat în scris judecarea în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei pentru lipsa părţilor.

Termenul de faţă a fost fixat prin Rezoluţia Preşedintelui Completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, pentru a se discuta cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de recurenta - reclamantă.

În şedinţa publică de la acest termen de judecată, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol şi, luând act de cererea recurentei, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările din întâmpinare şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

Constată astfel Înalta Curte că, în fapt, la data de 10.01.2017, autovehiculul cu numărul de înmatriculare x, proprietatea D. S.R.L., asigurat Casco la A., a fost avariat de autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, proprietatea E. S.A., asigurat la societatea B. S.A., vinovat de producerea accidentului fiind conducătorul acestui din urmă autovehicul, potrivit cererii de constatare amiabilă de accident.

În calitatea sa de asigurător Casco şi pe baza dosarului de daună, la data de 09.02.2017 A. a achitat asiguratului său despăgubirea aferentă prejudiciului suferit.

La data de 16.02.2017, Tribunalul Sibiu, la solicitarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, a admis cererea de deschidere a falimentului B., hotărârea rămânând definitivă la data de 17.03.2017, astfel că A. a formulat o cerere de plată către FGA cu privire la suma achitată asiguratului său cu titlul de despăgubire, cererea acesteia fiind înregistrată sub nr. x la FGA la date de 23.12.2019.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24736/27.10.2020 ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 693,75 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea reclamantei, constatându-se că dreptul de creanţă al acesteia a luat naştere la momentul naşterii dreptului de regres prin plata despăgubirii, anterior hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Cum cererea de plată a fost înregistrată la pârât la data de 23.12.2019 iar data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. a fost 17.03.2017, aceasta s-a depus cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor invocate.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta susţinând în esenţă argumente similare celor expuse în faţa primei instanţe, în sensul că prima instanţă a reţinut eronat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare, ori că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care l-a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Aceste critici nu pot fi reţinute de către Înalta Curte care constată că soluţia instanţei de fond este legală, fiind însuşită şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Astfel, constată că, potrivit art. 14 din Legea 213/2015, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

De asemenea, dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 stabilesc: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări. În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative."

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanţei de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În cauză deschiderea procedurii de faliment a societăţii S.C. B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu şi a devenit definitivă la data de 17.03.2017.

Dreptul de creanţă al reclamantei a luat naştere la data achitării despăgubirii asiguratului său casco, respectiv la data de 09.02.2017, adică anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

În aceste condiţii, pentru creanţele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este şi cazul creanţei reclamantei, termenul pentru formularea cererilor de plată era de cel mult 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, adică de la data de 17.03.2017, astfel că se împlinea la data de 16.06.2017.

Cererea de plată a petentei a fost înregistrată la FGA în data de 23.12.2019, deci cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de prevederile legale menţionate anterior, această dată nefiind contestată de către recurenta - reclamantă.

În speţă, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la natura juridică a termenului de 90 de zile instanţa nu poate primi susţinerile recurentei, care a arătat că acesta este un termen de recomandare şi nu unul de decădere. Pentru a stabili natura juridică a termenului Înalta Curte reţine că în cazul Legii 213/2015 raţiunea instituirii într-o modalitate imperativă a unui interval de timp de 90 de zile pentru formularea cererii de plată are la bază intenţia autorităţii legiuitoare de a dinamiza procedura de garantare stabilită în sarcina FGA prin stabilirea unui interval maxim de timp în care drepturile creditorilor de asigurări să poată fi exercitate.

Inexistenţa unei dispoziţii exprese în conţinutul legii care să stabilească în mod explicit sancţiunea decăderii nu constituie un argument suficient pentru a se considera că acesta este un termen de recomandare, natura termenului fiind dedusă din interpretarea reglementării care îl instituie. Astfel cum reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 2524 alin. (2) C. civ., decăderea este acea sancţiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurentul îi atribuie semnificaţia de posibilitate, şi nu de obligaţie de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanţei de recurs, nu dreptul de opţiune între cele două proceduri, procedura administrativă şi una de drept comun, ci vocaţia persoanei interesate, titulară a unui drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor şi termenelor stabilite, în virtutea competenţei speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, şi care nu au fost respectate.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înţelege să uzeze de dreptul de a-şi recupera creanţa pe această cale, este ţinut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege.

Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile".

Faptul că legea nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză şi nu este, aşadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancţiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuţie contribuie la buna organizare a activităţii Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată şi a o transmite însoţită de documentele necesare.

Termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Împrejurarea că recurenta-reclamată a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opţiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea şi procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană.

Instanţa constată astfel că, în raport de prevederile legale menţionate, cererea de plată înregistrată la data de 23.12.2019 a fost formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile astfel că, în mod corect pârâtul a reţinut tardivitatea acesteia.

Astfel cum a susţinut şi recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de recurentă cu privire la faptul că dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020.

În ceea ce priveşte referirile recurentei la Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, Înalta Curte constată că acestea nu au legătură cu obiectul prezentului litigiu, nefiind dezlegată chestiunea relativă la natura termenului.

Astfel cum s-a reţinut anterior, faţă de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, de decădere, iar nu unul de recomandare, aşa cum susţine recurenta-reclamantă. Efectul împlinirii termenului de 90 de zile este acela al pierderii dreptului subiectiv a cărui exercitare este stabilită de lege sub obligaţia de respectare a sa, anume dreptul de valorificare a creanţei de asigurări împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin urmare, reţinând că decizia ce face obiectul litigiului a fost emisă de intimatul - pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Cât priveşte solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.027,94 RON, Înalta Curte reţine, ca o primă observaţie, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

În speţă, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului reclamantei, care va fi respins, ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a pierdut procesul.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Astfel, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 310 din data de 5 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.