Retrocession of ex-communal Jewish property: Scope of "evidentiary documents" for proving property extent under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 23 mai 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecăţii

Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fisca sub nr. x/2019, reclamanta A. in contradictoriu cu pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 8800/05.09.2019 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând admiterea contestaţiei, si anularea in parte a Deciziei contestate si, pe cale de consecinţă, constatând calitatea A. de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren situat in Iaşi, Sărăriei nr. 16, fosta proprietate comunitară evreiască preluată in mod abuziv de Statul român, să se dispună acordarea de măsuri compensatorii pentru suprafaţa totală de 1147 m.p.

De asemenea, in temeiul art. 453 C. proc. civ., solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate in vederea soluţionării prezentei cauze.

Soluţia instanţei de fond în primul ciclu procesual

Prin încheierea din 20 mai 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins proba cu expertiza în specialitatea topografie, având în vedere obiectul cauzei şi obiectivele propuse pentru expertiză, apreciind că nu este utilă soluţionării cauzei.

Prin sentinţa nr. 31/2020 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins atât cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cât şi cererea reclamantei de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul exercitat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond în primul ciclu procesual

Împotriva încheierii din 20 mai 2020, dar şi împotriva sentinţei nr. 31/2020 din 3 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul anulării Deciziei nr. 8800/05.09.2019 emise de intimata-pârâtă şi, constatând calitatea A. de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren situat în Iaşi, str. x, să se dispună acordarea de măsuri compensatorii pentru suprafaţa totală de 1147 mp.

De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Soluţia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 3749 din 23 iunie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020, s-a admis recursul formulat de A. împotriva încheierii din 20 mai 2020 şi a sentinţei nr. 31/2020 din 3 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-au casat Încheierea şi sentinţa recurate, trimiţându-se cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei de casare cu trimitere, s-a reţinut că aspectele ce ţin de identificarea terenului sunt aspecte ce pot fi lămurite doar printr-o expertiză de specialitate, care să clarifice, prin coroborarea acestei probe cu înscrisurile de la dosar, problemele litigioase ale cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că proba propusă de reclamantă era admisibilă şi utilă soluţionării cauzei, iar din această perspectivă, prin respingerea acesteia s-a produs părţii o vătămare, ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va administra proba cu expertiza în specialitatea topografie şi cadastru, pentru lămurirea aspectelor tehnice deduse judecăţii, în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în condiţii de legalitate şi temeinicie care să corespundă cerinţelor respectării principiilor respectării dreptului la apărare al părţilor, al legalităţii şi al aflării adevărului.

Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 23.08.2022 sub nr. x/2019*.

Soluţia instanţei de fond în rejudecare

Prin sentinţa nr. 166/2022 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a anulat în parte Decizia nr. 8800/05.09.2019 sub aspectul întinderii suprafeţei de teren pentru care se vor acorda măsuri compensatorii, care este de 1144 mp în loc de 678,12 mp.

Deopotrivă, a obligat pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11306 RON (contravaloare expertiză şi onorariu avocat redus în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pentru fond şi recurs).

Recursul exercitat împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond în rejudecare

Împotriva sentinţei nr. 166/2022 din 22 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în rejudecare după casare, a exercitat calea de atac a recursului pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut recurenta că instanţa a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (4) şi (5) din . O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Normele metodologice corespunzătoare art. 4 din ordonanţa anterior-menţionată.

Reiterând argumentele expuse şi în cadrul întâmpinării formulate prin acţiunea introductivă, recurenta a arătat în esenţă că, deşi, din coroborarea mai multor planuri/schiţe depuse de către aceasta Ia dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/04.02.2003 şi nr. y/26.02.2003 a reieşit o suprafaţă de teren de 1147 m.p., acesta reprezintă un aspect fără relevanţă, statul neavând cadrul legal de a propune şi de a acorda despăgubiri, conform dispoziţiilor Titlului VII privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, decât pentru suprafaţa pentru care s-au depus acte de proprietate şi care a fost preluată abuziv, deci numai pentru cei 678,12 m.p, din cei 1147 m.p.

Astfel, apreciază că suprafaţa pentru care reclamanta a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul său de proprietate a fost de 678.12 m.p., şi nu de 1147 m.p.. astfel cum aceasta a susţinut în cuprinsul contestaţiei formulate.

Referitor Ia pretenţiile reclamantei privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii doar pentru suprafaţa de teren de 678,12 mp, şi nu pentru suprafaţa totală de 1144 m.p. susţine recurenta că, în mod corect autoritatea a apreciat obiectul cereri retrocedare ca fiind terenul în suprafaţă de 678,12 m.p., având în vedere copia certificată a dosarului cazier al şcolii primare "B.", înregistrat la Inspectoratul şcolar regii Iaşi pe anii 1927, 1930-1931, 1933, 1937-1938, 1940-1947 şi din procesul-verbal despre inspecţie administrativă la şcoala primară " B." făcută în 21.10.1932, unde s-a menţionat faptul că suprafaţa terenului situat în localitatea Iaşi, str. x, jud. Iaşi a fost de 678 m.p.

Invocând dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, arată recurenta că, având în vedere faptul că, la dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/04.02.2003 conexată cu nr. x/26.02.2003 singurul înscris care indică suprafaţa de teren deţinută de autorul reclamantei este copia certificată a dosarului cazier al şcolii primare "B., C.S.R., în mod corect, a propus acordarea de măsuri compensatorii doar pentru această suprafaţă.

Pentru considerentele anterior menţionate, instanţa în mod greşit reţine ca act doveditor al dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare mai sus menţionată al Registrului parcelelor depus de către expert aferent anului 1996 cât şi datele comunicate de către Primăria Iaşi, întrucât aceste înscrisuri nu reflectă situaţia juridică a imobilului la momentul preluării abuzive. Or. potrivit ordonanţei care guvernează litigiul în vigoare şi a normelor metodologice de aplicare a acesteia, se constată ca fiind acte doveditoare înscrisurile întocmite în perioada de referinţă a preluării abuzive sau cele întocmite în perioada de referinţă cea mai apropiatăVleN momentul preluării. Ca atare, matricolele de rol fiscal reţinute de subscrisa ca fiind acte doveditoare sunt singurele acte doveditoare legale care reflectă aplicarea temeinică a ordonanţei.

Astfel spus, întinderea dreptului de proprietatea se prezumă a fi cea înscrisă în actele doveditoare, respectiv suprafaţa de 678,12 de m.p., nu suprafaţa de 1144 m.p., înscrisă în Registrulul parcelelor depus de către expert aferent anului 1996 cât şi datele comunicate de către Primăria Iaşi, respectiv în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume 06.03.1945-22.12.1989.

Mai mult decât atât, apreciază faptul că înscrisul intitulat cazier al şcolii primare "B.", înregistrat la Inspectoratul şcolar regional Iaşi pe anii 1927,1930-1931,1933, 1937-1938,1940-1947 şi din procesul-verbal despre inspecţie administrativă la şcoala primară " B." făcută în 21.10.1932, emise de autorităţile statului au putere doveditoare absolută în raport cu Registrului parcelelor depus de către expert aferent anului 1996, acesta fiind un înscris, întocmit subiectiv, de un expert remunerat de o persoană care justifică un interes în dovedirea întinderii dreptului de proprietate.

Consideră astfel că instanţa de fond în mod eronat a interpretat prevederile art. 4 alin. (4) si 5 din O.U.G.94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

Raţionamentul logico-juridic al instanţei de fond s-a fundamentat întru-totul pe interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale pe care aceasta le-a identificat ca temei juridic ce guvernează speţa pendinte.

Or, reclamanta nu a depus niciun act care să ateste atât existenţa cât şi întinderea dreptului său de proprietate. întinderea dreptului de proprietate este dată de însăşi înscrisul care atestă existenţa sa, nu de un înscris care atestă inexistenţa ulterioară a acesteia.

Astfel, consideră recurenta că reclamanta nu a făcut dovada că anterior preluării imobilului prin Decretul nr. 176/1948, avea în proprietate suprafaţa de teren pe care o pretinde la acest moment. Singurul înscris premergător decretului prin care a fost preluat imobilul este procesul-verbal din data de 31.10.1932 al Ministerului Instrucţiunii în care suprafaţa de teren aferenta imobilului situat in Iaşi, str. x este menţionata ca fiind de 678,12 m.p. suprafaţa pentru care de altfel a şi fost propusă acordarea de despăgubiri prin decizia contestată în prezenta cauza. Menţionează recurenta că în actul de vânzare din data de 08.04.1866 Ia care reclamanta face trimitere in cuprinsul cererii de chemare in judecată nu este nu menţionată suprafaţa de teren ce face obiectul contractului.

Faptul că într-o schiţă întocmită in anul 1961 terenul aferent Scolii nr. 7 din str. x este evidenţiat ca având suprafaţa de 1146,90 m.p. nu face dovada că această suprafa teren este şi cea preluata conform Decretului nr. 176/1948, cu atât mai mult cu cât pe această schiţă este evidenţiata şi Şcoala Veche. Or, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că terenul aferent acestei construcţii a făcut obiectul exproprierii în anul 1925, în acest sens fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare din data de 24.03.1925. Nici împrejurarea ca parcela CC986 aflată în prezent în proprietatea Moldifca S.A. are suprafaţa de 1.101 m.p. nu este de natura sa formeze convingerea instanţei în sensul ca suprafaţa de teren preluata de stat in anul 1948 este suprafaţa menţionată de reclamantă în acţiune.

Astfel, consideră recurenta că reclamanta nu făcut dovada că terenul ce a făcut obiectul preluării de către stat, a avut suprafaţa pretinsă prin acţiune, aceasta nefăcând dovada dreptului său de proprietate şi de preluare abuzivă cu privire la diferenţa de teren de 468,88 mp.

Reclamanta a depus doar mai multe schiţe şi planuri cu privire la terenul în suprafaţă de 1147 m.p., acestea neîncadrându-se în prevederile art. 1 alin. (9) teza finală ce reglementează sintagma " acte doveditoare", pentru stabilirea şi întinderea dreptului de proprietate al reclamantei la momentul preluării abuzive de către Statul Român.

Totodată, mai susţine recurenta că o expertiză judiciară nu poate suplini dovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate al imobilului solicitat cât şi a preluării abuzive a acestuia.

Or, expertiza tehnică întocmită în prezenta cauză, nu vine în susţinerea întinderii dreptului de proprietate la momentul preluării abuzive asupra imobilului situat în municipiul Iaşi, fostă str. x (fost nr. 147) actual str. x, judeţul Iaşi, astfel că expertiza judiciară, ca mijloc de probă, nu a fost utilă, concludentă şi nici pertinentă în soluţionarea prezentei cauze, nefiind în măsură să conducă la concluzia că Decizia nr. 8800/05.09.2022, emisă de către Comisia specială de retrocedare este nelegală.

Susţine astfel că expertiza judiciară întocmită asigură identificarea fostului amplasament nu şi identificarea suprafeţei de teren deţinută în proprietate de către reclamanta în perioada de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, consideră că expertiza nu suplineşte înaintarea unor înscrisuri care să dovedească întinderea dreptului de proprietate al solicitantei iar legalitatea Deciziei nr. 8800/05.09.2022, emisă de către Comisia specială de retrocedare trebuie analizată în funcţie de actele aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare, coroborat cu respectarea de către solicitantă a obligaţiilor privind sarcina probei în dosarul administrativ.

Într-o altă critică, recurenta solicită a se respinge capătul de cerere privind obligarea autorităţii la plata cheltuielilor de judecată, sau să procedeze la diminuarea acestora.

Susţine astfel că exonerarea sau reducerea sumei solicitate de reclamantă apare ca o necesitate imperativă şi ca o protecţie a bugetului de stat, pe considerentul că autorităţii nu i se poate reţine nici o culpă la momentul emiterii deciziei contestate, deoarece din analiza actelor aflate la dosarul aferent cererilor de retrocedare aceasta a respectat întocmai prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

În cazul în care instanţa va trece peste solicitarea sa de respingere a cererii reclamantei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta apreciază că se impune cel puţin diminuarea acestora, proporţional cu randamentul acţiunii de chemare în judecată, solicitând astfel a se reevalua cuantumul cheltuielilor de judecată, a se constata că, în esenţă, nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cauzat de autoritate şi cu atât mai mult o faptă ilicită a acesteia săvârşită cu vinovăţie şi, în consecinţă, solicită a se respinge cererea privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât în prezenta cauză reclamanta nu a fost nevoită să întreprindă demersuri suplimentare pentru a contesta decizia şi singurele cheltuieli efectuate de aceasta au fost acelea de redactare a cererii de chemare în judecată şi reprezentare în faţa instanţei.

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, să se respingă acţiunea, ca neîntemeiată, menţinându-se Decizia nr. 8800/05.09.2019, ca temeinică şi legală, hotărârea pronunţată de instanţa de fond fiind dată cu neresprectarea prevederilor art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat în principal excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului,ca nefondat şi menţinerea, ca legală, a soluţiei instanţei de fond.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 07.10.2022 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 03.03.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, după soluţionarea cu prioritate a excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata - pârâtă, în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele arătate în practicaua prezentei hotărâri, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările din întâmpinare şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În prealabil, Înalta Curte aminteşte că, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata - reclamantă A., în cadrul întâmpinării, aceasta a fost soluţionată de instanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., înainte de a deschide dezbaterile pe fondul recursului, soluţia şi considerentele avute în vedere la pronunţarea acesteia regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Astfel, trecând la analizarea pe fond a recursului, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia primei instanţe, de admitere a contestaţiei, şi de anulare, în parte, a Deciziei nr. 8800/05.09.2019, sub aspectul întinderii suprafeţei de teren pentru care se vor acorda măsuri compensatorii, este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, iar criticile recurentei privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a Normelor metodologice corespunzătoare art. 4 din acelaşi cadru normativ, sunt nefondate.

Constată astfel Înalta Curte că, sub un prim aspect recurenta critica soluţia pronunţata de instanţa de fond, în rejudecare, invocând faptul că, în speţă, nu a fost efectuată dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 1144 mp a imobilului, prima instanţa interpretând astfel în mod eronat prevederile art. 4 alin. (4) si (5) din O.U.G. nr. 94/2000 şi Normele metodologice corespunzătoare art. 4 din acelaşi cadru normativ.

In esenţa, recurenta susţine ca soluţia primei instanţe de obligare a acesteia la acordarea de masuri reparatorii pentru suprafaţa de 1144 mp este greşita, întrucât "reclamanta nu a făcut dovada ca terenul ce a făcut obiectul preluării de către stat a avut suprafaţa pretinsă prin acţiune".

În acest sens, a susţinut recurenta că, instanţa de fond în mod greşit a reţinut ca act doveditor al dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare Registrul parcelelor depus de către expert aferent anului 1996 cât si datele comunicate de către Primăria laşi, întrucât aceste înscrisuri nu reflectă situaţia juridică a imobilului la momentul preluării abuzive. Potrivit ordonanţei care guvernează litigiul în vigoare si a normelor metodologice de aplicare a acesteia, se constată ca fiind acte doveditoare înscrisurile întocmite în perioada de referinţa a preluării abuzive sau cele întocmite în perioada de referinţa cea mai apropiata de momentul preluării. Ca atare, susţine recurenta că matricolele de rol fiscal reţinute de autoritate ca fiind acte doveditoare sunt singurele acte doveditoare legale care reflecta aplicarea temeinica a ordonanţei."

De asemenea, a mai susţinut recurenta că reclamanta nu a făcut dovada că anterior preluării imobilului prin Decretul nr. 176/1948, avea în proprietate suprafaţa de teren pe care o pretinde la acest moment, iar singurul înscris premergător decretului prin care a fost preluat imobilul este procesul-verbal din data de 31.10.1932 al Ministerului Instrucţiunii în care suprafaţa de teren aferenta imobilului situat in laşi, str. x este menţionata ca fiind de 678,12 m.p. suprafaţa pentru care, de altfel, a si fost propusa acordarea de despăgubiri prin decizia contestată în prezenta cauză, iar în actul de vânzare din data de 08.04.1866 la care reclamanta face trimitere în cuprinsul cererii de chemare in judecată nu este menţionata suprafaţa de teren ce face obiectul contractului.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate, în condiţiile în care, din materialul probator administrat în cauză rezultă că imobilul preluat abuziv avea o suprafaţă de 1144 mp şi nu de 678,12 mp, cum eronat susţine recurenta, în realitate, această suprafaţă, de 678,12 mp., care se regăseşte în cuprinsul procesului-verbal din data de 21 octombrie 1932 întocmit de Ministerul Instrucţiunii (Inspectoratul şcolar), reprezenta doar curtea imobilului şi nu cuprindea si terenul de sub construcţie (şcoală) si nici porţiunea de teren ce se regăseşte între clădirea şcolii si limita de proprietate dinspre str. x.

Astfel cum şi instanţa de fond a constatat, o verificare a planului din 25.05.1940 cu întregul imobil teren situat între str. x, str. x şi Biserica cu acelaşi nume, relevă un nou aliniament în care apar doar Şcoala Nouă şi Magaziile Vechi (demolate, filele x, 149). De altfel, în planurile aferente autorizaţiei pentru construire closete din 1926 este evidenţiat noul aliniament, fără Şcoala veche.

În procesul-verbal din 21.10.1932 al Ministerului Instrucţiunii este indicată o curte a Şcolii în suprafaţă de 678,12 mp, iar din planul complet şi lizibil al Şcolii noi, anexă la raportul de expertiză rezultă că amprenta clădirii şcolii noi la sol era de 329,49 mp. iar aceste date se coroborează şi cu cele menţionate în Registrul parcelelor

Astfel, deşi suprafaţa iniţială a imobilului nu poate fi determinată, vecinătăţile sunt aceleaşi şi, din analiza coroborată a planşelor individualizate existente la dosar se constată că, în urma sistematizării, imobilul teren liber este vizibil mai mare decât partea ocupată de Şcoala Nouă cu aproximativ 50%, iar din registrul parcelelor depus de către expert, chiar dacă aferent anului 1996 rezultă că imobilul cuprinde parcelele C. civ. 983 şi C983/1 din Tarla 30, cu suprafaţă de 647 mp curte, respectiv 333 mp construcţii. Coroborând aceste date cu datele comunicate de Primăria Iaşi, ce relevă un imobil teren în suprafaţă de 1101,73 mp şi construcţia nouă a S.C. Moldifca S.A., rezultă cu certitudine că acea curte a Şcolii indicată în procesul-verbal din 1932 nu avea în vedere şi suprafaţă de teren pe care se afla şi clădirea şcolii, întrucât, din examinarea planşei reiese că terenul liber este de peste 2 ori mai mare decât amprenta clădirii. Şi Registrul parcelelor evidenţiază o situaţie în care imobilul de sub clădire este diferit de terenul-curte. Această practică rezultă şi din "Planul Şcoalei B." de la fila x prim ciclu, în care se menţionează clădire de 410 mp şi teren de 1112 mp, fiind evident că terenul nu include şi partea de sub clădire.

Astfel, faptul ca suprafaţa reala a imobilului preluat abuziv este de 1144 mp reiese şi din înscrisurile aferente Proiectului nr. 128/1961, respectiv nr. 256/1961, întocmite la solicitarea Sfatului Popular Raional Iaşi, cu ocazia executării unor lucrări de reparaţii la imobil, respectiv devizul de lucrări care indică în mod expres faptul că terenul avea o suprafaţă de 1.144 mp.

De altfel, dacă scădem din cei aprox. 1500 mp suprafaţa expropriată (234 mp clădire plus 167 mp) rezultă un rest de aproximativ 1100 mp., iar din proiectul nr. 128/1961 rezultă o suprafaţă a terenului de 1144 mp, această împrejurare fiind confirmată şi de Primăria Municipiului Iaşi, care indică faptul ca terenul avea o suprafaţa de peste 1100 mp, iar registrul parcelelor evidenţiază o parcelă distinctă aferentă Şcolii B. şi una de peste 600 mp aferentă Curţii.

Înalta Curte nu poate reţine susţinerea recurentei, în sensul că nici Registrul parcelelor aferent anului 1996, anexat raportului de expertiză tehnică judiciară si nici datele comunicate de către Primăria laşi, nu pot fi luate in considerare de către instanţa de judecata pentru a se determina suprafaţa reala a terenului ce a fost preluat abuziv de către Statul Roman, deoarece nu ar reprezenta "acte doveditoare".

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (2)-(4) din O.U.G. nr. 94/2000, conform cărora:

"2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive."

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că, pentru a se determina cu exactitate suprafaţa de teren ce a fost preluată în mod abuziv de către Statul Roman este necesară analiza coroborată a tuturor înscrisurilor depuse la dosarul administrativ, şi nu doar a unora dintre acestea, iar această analiză a fost judicios făcută de către prima instanţă.

Astfel, din considerentele hotărârii recurate, reiese fără echivoc fapul că soluţia pronunţată de prima instanţă este tocmai rezultatul unei asfel de analize.

În condiţiile în care, pentru imobilul ce a făcut obiectul cererii de acordare a măsurilor compensatorii au fost depuse o serie de înscrisuri, din a căror interpretare coroborată, inclusiv cu normele incidente în materie de retrocedări, rezultă o suprafaţă a terenului de 1144 mp, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile recurentei, în sensul că suprafaţa pentru care se impune acordarea de măsuri compensatorii este de doar 678,12 mp., conform Procesului-verbal din data de 21 octombrie 1932, aceasta reprezentând doar curtea imobilului. Cum în cuprinsul aceluiaşi proces-verbal se menţionează în mod expres existenţa unor clădiri (şcoală şi locuinţă), în mod corect instanţa de fond, făcând o analiza coroborată a întregului material probator aflat la dosarul cauzei, a reţinut că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de măsuri compensatorii pentru o suprafaţă de 1144 mp, în loc de 678,12 mp, cum eronat a susţinut recurenta - pârâtă.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici criticile recurentei, în sensul că " expertiza judiciară, ca mijloc de probă, nu a fost utilă, concludentă şi nici pertinentă în soluţionarea prezentei cauze", dat fiind faptul că această probă a fost dispusă de către instanţa de control judiciar prin decizia de casare, iar, conform art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.:

"1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

3)După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Cum, prin Decizia nr. 3749 pronunţată la data de 23.06.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că " proba (cu expertiză în specialitatea topografie şi cadastru) propusă de reclamantă era admisibilă şi utilă soluţionării cauzei, respectiv că" aspectele ce tin de identificarea terenului sunt aspecte ce pot fi lamurile doar printr-o expertiza de specialitate, care sa clarifice, prin coroborarea acestei probe cu înscrisurile de la dosar, problemele litigioase ale cauzei", dispunând instanţei de fond ca, în rejudecare să administreze această probă, criticile recurentei pe aspectul utilităţii şi concludenţei probei cu expertiză tehnică judiciară ce a fost administrată de prima instanţă, în rejudecare, nu pot fi avute în vedere, deoarece, modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, a dat dezlegare unui aspect litigios -în speţă, chiar asupra utilităţii şi concludenţei probei cu expertiză în specialitatea topografie şi cadastru - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, criticile recurentei privind interpretarea şi aplicarea eronată de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi a Normelor metodologice corespunzătoare art. 4 din aceeaşi ordonanţă.

Nici critica ce vizează soluţia de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar, având în vedere următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Din textul de lege anterior menţionat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părţile implicate.

Aşadar, acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluţia dată de instanţă cererii de chemare în judecată.

Deci, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câştigătoare.

Astfel, ideea de culpă a părţii, care, prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acţiune în realizarea dreptului, este o condiţie a acordării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori nerealizarea dreptului pretins este imputabilă părţii potrivnice.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câştigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală pentru partea care a pierdut procesul, ci acestea au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul, care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.

Legiuitorul a statuat că partea care a câştigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul şi care, prin comportamentul său a obligat partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În speţă, cum contestaţia reclamantei a fost admisă, fie şi parţial, culpa procesuală aparţine pârâtei, astfel că, în mod corect prima instanţă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, constând în contravaloarea expertizei în cuantum de 4306 RON şi a onorariului de avocat redus la 7000 RON, în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de la 9662,66 RON onorariu fond şi 5777,69 RON onorariu avocat recurs.

În ceea ce priveşte diminuarea acestor cheltuieli de judecată şi proporţionalitatea acestora, Înalta Curte aminteşte că poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noţiunii de "culpă procesuală" şi a categoriilor de cheltuieli efectuate de părţi, ce pot fi incluse în categoria cheltuieli de judecată.

Astfel, verificând aceste aspecte Înalta Curte reţine că, în cauză, prima instanţă, reţinând culpa procesuală a pârâtei, în mod corect a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, fiind partea căzută în pretenţii. Suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată include contravaloarea expertizei şi a onorariului de avocat redus, însă cuantumul acestora nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Proporţionalitatea onorariului de expert şi a onorariului de avocat cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de aceştia reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei de fond, care nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) - (4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanţa care a pronunţat sentinţa recurată a cuantumului onorariului expertului care a întocmit raportul de expertiză judiciară, sau a onorariului avocatului care a încercat clarificarea situaţiei de fapt, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariilor solicitate.

Aşadar, aspectele vizând cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în raport de criteriile la care fac referire dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu pot avea natura unor critici care să privească legalitatea hotărârii recurate, ele vizând chestiuni de temeinicie care exced limitelor în care instanţa de recurs analizează hotărârea, stabilite expres prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Această concluzie este în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura sesizării cu soluţionarea recursului în interesul legii, în cadrul căreia s-a reţinut că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (…) Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."., această statuare putând fi extinsă şi în ceea ce priveşte onorariul de expert.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert şi onorariul de avocat, cu complexitatea şi valoarea cauzei, numărul de termene şi cu activitatea desfăşurată de aceştia, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aşadar, critica recurentei referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată astfel că, în speţă, prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale naţionale şi europene, de doctrină şi jurisprudenţă, în raport cu soluţia pronunţată pe fondul pricinii, astfel că şi critica ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11306 RON, este nefondată, hotărârea recurată fiind legală şi din această perspectivă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond, în raport de starea de fapt corect stabilită, în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză, a pronunţat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare pe calea extraordinară a recursului.

Deopotrivă, având în vedere cererea intimatei-reclamante din această etapă procesuală, de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac, în cuantum de 6.559.10 RON, constând în onorariul aferent serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare în această cale de atac, astfel cum rezultă din Factura Fiscală seria x nr. x din 06.03.2023 şi Extrasul de cont, ataşate la dosarul de recurs, raportat la soluţia ce se preconizează a fi pronunţată asupra recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, Înalta Curte constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 451 - 453 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care urmează a obliga recurenta -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata sumei de 6.559,10 RON, în favoarea intimatei -reclamante A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, acesta fiind proporţional cu munca efectiv prestată în prezenta cauză, muncă ce presupune întreaga activitate depusă, atât în sala de judecată, cât şi demersurile întreprinse pentru pregătirea apărării.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Astfel, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

Totodată, raportat la soluţia ce se preconizează, fiind partea care a pierdut procesul, în temeiul art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata sumei de 6.559,10 RON, în favoarea intimatei -reclamante A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei nr. 166/2022 din 22 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata sumei de 6.559,10 RON, în favoarea intimatei -reclamante A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.