Broadcast sanction for failure to verify allegations and ensure right of reply under audiovisual content regulations.

Şedinţa publică din data de 18 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 august 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului anularea Deciziei nr. 454/23.07.2020, prin care a fost sancţionat sa cu amendă în cuantum de 40.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 40 alin. (2) şi alin. (4) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutul audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare, iar, în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse. în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 40.000 RON, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1287 pronunţată la 8 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., B. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1287 pronunţate la 8 decembrie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ a declarat recurs reclamantul A., B. S.A. care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.

În cuprinsul motivelor de recurs reclamanta a susţinut că instanţa de fond a considerat apărările sale ca nefiind suficiente pentru a combate prezumţia de legalitate a Deciziei 454/2020, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislaţia audiovizualului în mod legal.

Astfel a arătat că a fost sancţionată în cadrul Deciziei nr. 454/23.07.2020 cu amendă în valoare de 40.000 RON, pentru emisiunea difuzată în data de 30.06.2020 între orele 19:59-21:59, A., moderată de C. la postul de televiziune A., prin telefon, în direct au fost invitaţi D. şi E..

În cadrul emisiunii au fost discutate bilanţul la zi în cadrul crizei COVID - 19, cazurile unor pacienţi asimptomatici, tratament, costuri în spitale, legislaţie, aprecieri la adresa cadrelor medicale, investigaţia "F." în ceea ce priveşte existenţa unor bordeluri în bazele militare de la Deveselu şi Kogălniceanu, copiii sub 14 ani instituţionalizaţi vor putea fi adoptabili până în toamnă, criza care va veni în toamnă.

Evidenţiază faptul că, în timpul emisiunii, părţile ce se declară vizate aveau posibilitatea de a intervini oricând pentru a lămuri orice neclaritate, astfel neputându-se reţine vreo îngrădire a dreptului la apărare şi prezentare a unui punct de vedere, mai ales că aceştia au ales neexercitarea lor.

Informarea a avut loc cu respectarea unei distincţii clare între fapte şi opinii, fiind efectuată cu bună-credinţă, în interesul superior al comunităţii, fiind respectat şi dreptul persoanelor vizate la propria imagine, context în care, sancţionarea operatorului tv apare ca o măsură abuzivă, lipsită de temei legal.

Pe parcursul acestor emisiuni s-a încercat o informare obiectivă a publicului, fără să se aducă atingere drepturilor altor persoane sau autorităţi, astfel cum a reţinut în mod eronat Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Prin încălcarea dreptului la exprimare al jurnaliştilor şi al posturilor TV, cetăţenii sunt privaţi de o corectă informare, aspect în totală antiteză atât cu dispoziţiile de la nivel naţional, cât şi cu cele de la nivel comunitar.

În plus, în cadrul emsiunii s-a dezbătut un subiect extrem de important, pandemia COVID - 19, având în vedere restricţiile impuse pe o perioadă nedeterminată, populaţia trebuie ferită de o alarmare exacerbată, care inevitabil, să creează în momentul în care inclusiv în presă, şi nu doar in viaţa de zi cu zi, discuţiile pe acest subiect au devenit un element cotidian.

Menţionează faptul că într-o astfel de situaţie în care se constată vinovăţia reclamantului, somaţia de intrare în legalitate este o sancţiune echitabilă. Pârâtul refuza să vadă reversul medaliei, şi anume faptul că prin sancţiunile repetate se va ajunge la cenzura posturilor de televiziune, lăsând, finalmente, populaţia, fără vocea de care aceasta are nevoie.

Informarea realizată prin emisiunea A. difuzată în data de 30.06.2020 a avut loc cu respectarea unei distincţii clare între fapte şi opinii, fiind efectuată cu bună-credinţă, rolul televiziunii fiind acela de a trezi întrebări în conştiinţa telespectatorilor, punctând centrul de interes al discuţiei prin titluri ce atrag atenţia si captivează.

Responsabilitatea jurnalistului este de a fi "câinele de pază al democraţiei" iar pentru acest lucru, trebuie să depună toate diligentele necesare, utilizând o multitudine de mijloace, fără sa fie ţinut să demonstreze veridicitatea sau sursele informaţiilor.

Codul audioviziualului prevede la art. 32 alin. (1) faptul că niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într-un mod excesiv şi nerezonabil. Trebuie întotdeauna analizat dreptul publicului de a fi informat, iar pentru ca această informare să fie realizată, jurnaliştii recurg la o anumită doză de exagerare, inerentă profesiei.

Sancţionarea postului de televiziune este o măsură excesivă, în jurisprudenţă, cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei este semnificativă, prin intermediul acesteia se arată:

"Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doza de exagerare, chiar de provocare."

O limitare repetată a dreptului la exprimare conduce finalmente la o cenzură a postului de televiziune, cea care reprezintă vocea poporului şi a democraţiei.

Sub aspectul temeiniciei Decizia de constatare şi de sancţionare cu amenda nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că, atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa - numitul bloc de convenţionalitate catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat - judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecţie deosebită libertăţii presei, în cauza Lingens c. Austriei, presa fiind considerată "câinele de pază al democraţie".

În subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 454 şi exonerarea sa de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somaţii de intrare în legalitate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A., B. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 454/23.07.2020 în sarcina reclamantei s-a reţinut şi sancţionat cu amendă în cuantum de 40.000 RON încălcarea, în cadrul emisiunilor "A.", difuzat în ziua de 30 iunie 2020, a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 40 alin. (1), (2) şi (5) şi 64 alin. (1), lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare (Codul audiovizualului).

În cuprinsul actului atacat pârâtul a reţinut încălcarea următoarelor dispoziţii legale:

- art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 privind codul audiovizualului prezintă o obligaţie a furnizorului de servicii: toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.

- art. 40 alin. (1), (2) şi (5) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, (1) - În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt. (2) - În cazul în care acuzaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile. în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie precizat acest fapt. (...) (5) Moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violentă.

- art. 64 alin. (1) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual:

"In virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii:

b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Înalta Curte constată că recurentul a adus critici generale sentinţei atacate, susţinând că în cadrul emisiunii "A." din 30 iunie 2020, moderatorul a respectat dreptul la liberă exprimare şi nu a încălcat drepturile şi libertăţile nici unei persoane.

Instanţa de recurs precizează că obligaţia de informare corectă a publicului în cadrul unei emisiuni de televiziune sau radiofonice presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoştinţa acestuia informaţii reale, verificate, adevărate, cât şi îndatorirea de a prezenta toate informaţiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat printr-un limbaj civilizat, dând posibilitate persoanelor vizate să îşi exprime un punct de vedere până la sfârşitul emisiunii prin contactarea acestora.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci şi completă, adică să reflecte întreaga realitate, iar nu doar o parte a acesteia, în funcţie de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul este în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligaţia prezentării tuturor informaţiilor relevante aferente unui subiect rezultă şi din obligaţia prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergenţă, precum şi din necesitatea asigurării unei informări imparţiale, obiective.

Totodată, principiul "audiatur et altera pars" presupune nu doar obligaţia de a permite persoanei acuzate să intervină în emisiune pentru a-şi prezenta punctul de vedere, dar şi obligaţia pozitivă de a solicita acest punct de vedere respectivei persoane.

Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, constată că în cauză au fost încălcate prevederile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 40 alin. (1), (2) şi (5) şi art. 64 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Modalitatea în care s-a derulat emisiunea şi afirmaţiile moderatorului şi ale invitaţilor, nu au fost de natură a favoriza libera formare a opiniilor, nefiind dată posibilitatea formulării vreunui punct de vedere din partea persoanelor vizate de o serie de afirmaţii ostile, negative, dezechilibrate, prezentate în emisiune.

Susţinerea recurentei în sensul că pe parcursul acestor emisiuni s-a încercat o informare obiectivă a publicului, fără să se aducă atingere drepturilor altor persoane sau autorităţi, nu are suport real.

În cadrul emisiunii "A." preluată din Canada, Montreal şi fără a se preciza dacă este în direct, au fost exprimate o serie de afirmaţii la adresa unor persoane publice. Moderatorul C. susţine că "(...) G. de câte ori a încercat să ne ia la mişto, să spună prostii despre noi şi nu i-a ieşit ... a rămas singur... nu-l mai citeşte nici sor-sa sau frate-su, nu ştiu dacă are... (...) Că lui H. îi merge bine, nu vedeţi? Cel mai bine. Singura problemă e că n-a putut să se însoare. O să vă spun eu de ce n-a putut să se însoare, cu subiect şi predicat. Ştiţi ce ne-au spus H.? Nu e bună măsurătoarea lui I., fiindcă n-au avut aviz de la DSP. Păi DSP -urile sunt securiştii (. . . . . . . . . .) Pe J. astăzi îl arunc la coşul de gunoi al istoriei. Putea să rămână erou, da a fost un trădător.(...) . . . . . . . . . .da după ce au aflat românii că K. a făcut afaceri off-shore cu tot felul de firme pharma, a luat o grămadă de bani ...(...)."

În speţă, pe parcursul emisiunii moderatorul şi invitatul au susţinut, în esenţă, aceleaşi puncte de vedere, fără ca punctul de vedere al persoanelor menţionate să fie prezentat şi nici nu rezultă că li s-ar fi cerut.

Totodată, referitor la respectarea principiului "audiatur et altera pars", se reţine că în cazul unei emisiuni, cum este şi cea care formează obiectul prezentei cauze, îndeplinirea acestei obligaţii a furnizorului de servicii media audiovizuale nu poate fi realizată decât prin intermediul moderatorului, pentru a cărui prestaţie furnizorul răspunde, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

Or, în speţă, deşi recurenta a avut posibilitatea tehnică să prezinte acest punct de vedere în cadrul emisiunii "A. special" din 30 iunie 2020, postul A. ce aparţine titularului de licenţă audiovizuală societatea A., B. S.A., prin moderatorul emisiunii, nu a întreprins acest demers prin care ar fi putut asigura respectarea principiului "audiatur et altera pars", prevăzut de art. 40 din Codul audiovizualului, ce vizează dreptul la informare.

Nu în ultimul rând, reclamanta nu a susţinut că moderatorul emisiunii şi-ar fi îndeplinit obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea.

Totodată, recurenta-reclamantă nu a susţinut că transcriptul emisiunii "A.", difuzată în ziua de 30 iunie 2020 redat în cuprinsul raportului de monitorizare nu ar reflecta fidel conţinutul emisiunii.

A fost invocată în cererea de recurs şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materia libertăţii de exprimare şi s-a susţinut că în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la liberă exprimare.

Deşi recurenta insistă asupra încălcării libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, câtă vreme aceasta presupune intervenţia autorităţii înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancţiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. Aşadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerinţa respectării drepturilor celorlalţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Se susţine în cererea de recurs că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., libertatea de exprimare conferită mass-media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să le demonstreze realitatea.

Cu privire la această susţinere, Înalta Curte reiterează faptul că sancţiunea a fost aplicată pentru limbajul injurios folosit şi informaţiile neverificate oferite de prezentator/realizator care depăşesc doza aceptabilă de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, emisiunea nefiind despre probleme fantasy sau SF, ci despre persoane reale.

Mai mult, în respectiva emisiune, deşi au fost dezbătute teme şi subiecte de interes public, nu s-a asigurat respectarea dispoziţiilor citate, care obligă ca în astfel de programe furnizorii de servicii media audiovizuale să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor, să respecte principiul audiatur et altera pars, iar moderatorii programelor să prezinte şi să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 40 alin. (1), (2) şi (5) şi art. art. 64 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Este, aşadar, evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea şi încurajarea libertăţii de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieţii cetăţii, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă jurnaliştii trebuie, în exercitarea cu bună credinţă a profesiunii lor, şi în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte şi celelalte valori protejate de Convenţie, precum şi îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei-reclamante prin care se susţine că nu au fost administrate probe de către intimatul-pârât în dovedirea celor reţinute în cuprinsul deciziei contestate în cauză şi, implicit, la aplicarea sancţiunii. Se reţine că, în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a fost depusă de către autoritatea publică emitentă, documentaţia care a stat la baza actului contestat, respectiv raportul de monitorizare a emisiunii "A." din data de 30 iunie 2020 şi reclamantul a depus decizia contestată.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicate prin decizia atacată, instanţa de recurs, în acord cu jurisprudenţa sa constantă în materie, are în vedere prevederile art. 144 alin. (3) din Codul audiovizualului care statuează că, în individualizarea sancţiunii, Consiliul va ţine cont, după caz, de: gravitatea faptei şi efectele acesteia, sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an şi modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea, ziua din săptămână şi intervalul de difuzare a emisiunii în cauză, durata emisiunii, audienţa înregistrată.

Înalta Curte observă că, reclamanta mai fusese sancţionată cu somaţii pentru intrare în legalitate, prin Decizia 130/2020 şi Decizia 425/2020, cu amendă în cuantum de 5000 RON prin Decizia 163/2020, amendă în cuantum de 10.000 RON, prin Decizia 369/2020, amendă în cuantum de 20.000 RON prin Decizia 398/2020, amendă în cuantum de 10.000 RON prin Decizia 413/2020, amendă în cuantum de 10.000 RON prin Decizia 432/2020, amendă în cuantum de 5.000 RON prin Decizia 445/2020.

Recurenta-reclamanta nu se afla la prima încălcare a prevederilor din Codul audiovizualului, aşa cum s-a menţionat anterior, astfel că în mod legal prima instanţă a reţinut că solicitarea de înlocuire a sancţiunii amenzii cu adresarea unei somaţii de intrare în legalitate este neîntemeiată, instituţia intimată având în vedere atât gravitatea faptei, cât şi sancţiunile aplicate societăţii de televiziune în ultimul an.

Pentru considerentele prezentate anterior, constatând că soluţia instanţei de fond privind reţinerea încălcării de către recurenta-reclamantă a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 40 alin. (1), (2) şi (5) şi art. 64 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., B. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A., B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1287 pronunţate la 8 decembrie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 18 mai 2023.