Enforcement of res judicata in salary recalculations: unjustified administrative refusal to issue classification orders

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30.03.2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Galaţi, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Vrancea, emiterea de către Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 şi în continuare, dar şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006); luarea de către pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamantă a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

În fapt, reclamanta a arătat că potrivit deciziei civile nr. 555 din 30.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018, definitivă ca urmare a respingerii apelurilor formulate de către pârâţi, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Vrancea au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din O.G. nr. 13/2011, începând din data de 23.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare a reclamantei.

Prin urmare, reclamanta a susţinut că deţine deja hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce priveşte recalcularea indemnizaţiei sale de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1350 din 4 octombrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Respinge excepţiile invocate de pârâţi, ca neîntemeiate.

Admite în parte cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

Obligă pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamantei un nou ordin de încadrare, începând cu data de 23.10.2015 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.

Respinge în rest acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Galaţi, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Vrancea, ca nefondată."

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii de chemare în judecată în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Recurentul a solicitat, în primul rând, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că litigiile de natura celui de faţă urmează a fi soluţionate după o procedură specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum şi de la cele din materia contenciosului administrativ.

Astfel, reclamanta nu a învestit instanţa de contencios competentă cu verificarea legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat o contestaţie împotriva ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, ci a formulat acţiunea de faţă solicitând exclusiv obligarea la emiterea unui nou ordin pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare în baza unei hotărâri care a obligat instanţa angajatoare şi ministerul la plata diferenţelor salariale rezultate din luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. Întrucât acţiunea în contencios are ca obiect hotărârea pronunţată în urma soluţionării contestaţiei împotriva modului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare printr-un ordin al ministrului justiţiei, se solicită a se observa că solicitarea reclamantei reprezintă, de fapt, o eludare a dispoziţiilor legale care statuează procedura de modificarea a actelor administrative emise de ministrul justiţiei pentru stabilirea indemnizaţiilor de încadrare.

De asemenea, solicitarea reclamantei transmisă pe mail, pe de o parte nu este valabilă pentru că nu poartă semnătură electronică ataşată, dar şi pentru că nu poate fi considerată plângere prealabilă în sensul dispoziţiilor legale invocate anterior, întrucât nu se critică modul de stabilire a indemnizaţiei printr-un ordin al ministrului justiţiei, ci se solicită emiterea unor ordine de salarizare raportat la decizia civilă nr. 555/2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018 prin care pârâţii au fost obligaţi la plata unor diferenţe salariale.

Acestea fiind circumstanţele, răspunsul Ministerului Justiţiei la cererea reclamantei de emitere a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare, nu poate fi considerat refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004, aşa cum opinează reclamanta, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de lege.

În concluzie, având în vedere că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii respectivului act administrativ, se solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. De altfel, aceasta nu a atacat niciun răspuns emis de o autoritate publică la o solicitare emisă în termen (solicitarea de emitere a ordinului a depăşit cele 30 de zile de la data la care reclamanta cunoştea poziţia autorităţii emitente), lipsind şi procedura prealabilă.

Pe fondul cauzei, recurentul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, S-a arătat, astfel, că anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 0l ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantei potrivit dispoziţiilor acesteia.

Potrivit actelor normative ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă. Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Cap. 1 Secţiunea 1, art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege."

Art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secţiunea a 3-a din Legea nr. 153/2017 statuează că "indemnizaţia de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcţiei, gradului, gradaţiei şi vechimii în funcţie, prevăzută în anexele nr. 1 - IX".

De asemenea, art. 8 Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că "(1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi."

Art. 9 prevede că "Indemnizaţiile de încadrare ale judecătorilor şi ale procurorilor sunt prevăzute în prezenta anexă (la cap. I lit. A) şi, respectiv, lit. B)."

Principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraţilor, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanţei/parchetului, or Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizaţi, în mod unitar, potrivit dispoziţiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, prin decizia nr. 794/2016, Curtea Constituţională a României a reţinut nivelul maxim "pentru fiecare functie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare."

Invocând statuările din deciziile CCR nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008 etc., conform cărora instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, recurentul a arătat că solicitarea reclamantei de stabilire a indemnizaţiilor în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de un act normativ abrogat nu poate fi primită, întrucât ar reprezenta o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare acestui act normativ.

De asemenea, la acest moment nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului. Textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate şi implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susţinerea pretenţiilor.

Dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, care au constituit temeiul de drept al acţiunilor prin care s-a solicitat acordarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. x sunt abrogate. Prin urmare, prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Astfel, este neîntemeiată cererea referitoare la stabilirea indemnizaţiilor "şi în continuare" în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2007 pentru procurorii DNA şi DIICOT, ignorându-se plafonul maxim prevăzut de art. 28 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite conform prevederilor legale mai sus menţionate şi cu luarea în considerare a coeficientului stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, câtă vreme acest coeficient prezenta relevanţă pentru stabilirea indemnizaţiilor cuvenite magistraţilor.

În schimb, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale s-a stabilit în functie de coordonatele carierei profesionale (grad, vechime în munca şi în funcţie) a reclamantei şi a fiecărui judecător în favoarea căruia a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2538/18.11.2018, iar nu ale unui procuror cu grad de P.I.C.C.J., întrucât această hotărare judecătorească nu a atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci a acordat drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul de multiplicare prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006) câtă vreme acest coeficient era aplicabil.

Pentru aceste motive, maximul la care se opreşte indemnizaţia lunară a unui judecător este cel stabilit de lege pentru funcţia de judecător cu grad de curte de apel (Cap. I lit. A) nr. crt. 2 din Anexa V La Legea-cadru nr. 153/2017), iar nu de procuror cu grad de P.Î.C.C.J. (Cap. I lit. B) nr. crt. 1 din aceeaşi anexă). Coeficientul 19, ca şi valoarea de referinţă sectorială (VRS), reprezintă elemente care se utilizează în prima etapa a calculului indemnizaţiei, însă ori de câte ori valoarea acesteia atinge maximul din anexă corespunzător pentru funcţia ocupată - în speţă, de judecător cu grad de curte de apel-, indemnizaţia este limitată, în mod corespunzător, la acest maxim.

4. Apărările formulate de intimată şi alte aspecte relevante

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

Recurentul Ministerul Justiţiei a depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca fiind rămasă fără obiect, ca urmare a emiterii O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, iar prin notele scrise depuse la data 28.02.203 a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, faţă de dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 304/2022 care reglementează subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile acestuia.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al excepţiei rămânerii fără obiect a acţiunii reclamantei invocate de recurentul-pârât în cuprinsul răspunsului la întâmpinare. Astfel, rămânerea fără obiect a acţiunii a fost invocată de recurentul-pârât în raport de emiterea O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al curţilor de apel, la nivelul maxim din grilele de salarizare din anexa V a Legii nr. 153/2017, fără a se mai ţine seama de vechea salarizare bazată pe VRS şi coeficienţi de multiplicare, care a devenit inaplicabilă.

Se constată, însă, că prin Ordinul colectiv de salarizare - O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021 de care se prevalează recurentul-pârât, emis la 30 decembrie 2021, au fost stabilite drepturi salariale începând cu luna ianuarie 2022.

În speţă însă, prin raportare la petitul acţiunii, se constată că reclamanta a solicitat instanţei cenzurarea refuzului recurentului-pârât, de executare întocmai a obligaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-a dispus ca recalcularea drepturilor să se realizeze începând cu data de 23.10.2015.

În aceste condiţii, va reţine instanţa de recurs că recalcularea dispusă prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021, ce produce efecte de la 01.01.2022, nu este de natură a lăsa fără obiect acţiunea introductivă, în legătură cu refuzul de emitere a unui act care să ducă la îndeplinire obligaţii stabilite în sarcina Ministerului Justiţiei, prin hotărâre judecătorească definitivă a Curţii de Apel Ploieşti (dosar nr. x/2018).

În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către recurent prin notele scrise, Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 555 din 30.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Vrancea au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei A., conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din O.G. nr. 13/2011, începând din data de 23.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare.

Reclamanta a pretins prin cererea administrativă şi, mai apoi, prin acţiunea formulată, că deşi se află în posesia unei hotărâri definitive de recalculare a drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, debitorul obligaţiei de recalculare, care este printre alţii şi Ministerul Justiţiei, refuză să emită actul de salarizare corespunzător.

Or, din această perspectivă, având în vedere că în speţă se contestă refuzul, apreciat nejustificat, de emitere a unui act în materia salarizării în acord cu cele reţinute deja prin hotărâre judecătorească definitivă, iar acest refuz emana, la momentul introducerii prezentei acţiuni, de la recurentul-pârât Ministerul Justiţiei (debitor al obligaţiei de recalculare, conform hotărârilor din dosarul nr. x/2018 al CA Ploieşti), Înalta Curte va reţine că subrogarea Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile Ministrului Justiţiei, în virtutea prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, nu este de natură a conduce la înlăturarea din cauză a recurentului-pârât, legalitatea acestui refuz urmând a se aprecia, în continuare, prin raportare la condiţiile de la momentul emiterii sale, precum şi în contradictoriu cu emitentul, care justifică astfel calitate procesuală pasivă.

Analizând punctual motivele de recurs formulate, instanţa de control judiciar nu poate primi critica recurentului vizând greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. În speţă, reclamanta nu a învestit instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea unui ordin de încadrare, pentru a fi incidentă procedura specială prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 şi dispoziţiile similare din Legea nr. 153/2017, ci a înţeles să sesizeze instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâţilor de a emite un act administrativ, respectiv de a pune în executare întocmai dispoziţiile deciziei nr. 555 din 30.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din acelaşi act normativ, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2), se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, anterior formulării acţiunii, reclamanta a solicitat recurentului emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 23.10.2015, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, iar prin adresa din 15.03.2021 acesta a comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat, în mod corect, că nu a fost învestită cu o acţiune în anulare a unui ordin de reîncadrare salarială, pentru a fi incidentă procedura specială de contestare invocată de către recurent şi a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, reţinând că acţiunea reclamantei vizează refuzul pârâtului, act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, materializat prin adresa nr. x/15.03.2021, de a pune în executare titlul executoriu deţinut de aceasta, prin emiterea unui ordin de salarizare corespunzător.

În privinţa argumentelor vizând fondul acţiunii, se constată că, în esenţă, acestea sunt subsumate ideii conform căreia admiterea solicitării reclamantei, de acordare a indemnizaţiei de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor DNA şi DIICOT, determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului, expuse la pct. 3 al prezentei decizii, ignoră motivaţia esenţială ce a stat la baza admiterii acţiunii de către prima instanţă, care nu a analizat fondul dreptului dedus judecăţii, ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive (decizia nr. 555/30.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018,) prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor, începând cu 23.10.2015 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19, precum şi la plata diferenţelor salariale rezultate.

Această decizie a intrat în puterea lucrului judecat şi, în raport de considerentele acesteia, prima instanţă a constatat corect că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei în prezenta cauză, reiterate în recurs, au fost deja analizate prin decizia nr. 555/2020, devenind aplicabile prevederile art. 430 si art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, prin recursul de faţă, recurentul-pârât nu combate în niciun mod cele avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti, referitoare la incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat, ci reiterează argumente de fond, ce au fost în mod legal înlăturate de prima instanţă, care, în mod corect şi cu justa aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a constatat caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, aceasta fiind singura modalitate prin care puteau fi duse la îndeplinire obligaţiile de recalculare stabilite cu caracter definitiv în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Ploieşti.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge atât excepţiile rămânerii fără obiect a acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi recursul promovat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 1350 din 4 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 4 mai 2023.