Civil servant salary dispute: Ministerial standing to issue classification orders versus obligation to pay wage differences as principal credit officer

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită, începând 05.03.2017 şi în continuare raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru completarea şi modificarea O.U.G. nr. 57/2015, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat in plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; luarea de către ambii pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamant a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 349 din 1 noiembrie 2021 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Respinge excepţiile (excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune).

Admite acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti.

Obligă Ministerul Justiţiei să emită reclamantului ordin individual de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 05.03.2017, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605.225 RON (valoarea de referinţă sectorială la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016).

Obligă ambii pârâţi să plătească reclamantului diferenţele salariale rezultate, începând cu data de 05.03.2017 şi până la emiterea noului ordin, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective."

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs recurenţii-pârâţi Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, ambii criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat casarea hotărârii, având în vedere aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv Anexa V Ia Legea-cadru nr. 153/2017 şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte obligarea acestui minister la plata diferenţelor salariale rezultate şi în rest, ca neîntemeiată.

Un prim motiv de recurs a vizat lipsa calităţii procesuale pasive în privinţa obligaţiei de plată a diferenţelor salariale, în acest sens fiind invocată Decizia Î.C.C.J. nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială". O caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligaţional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale".

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc, formulate de către personalul instanţelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei. Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale reclamantului au fost stabilite cu instanţele angajatoare, astfel că drepturile salariate ale acestora au fost datorate, calculate şi plătite direct de către acestea. Aşadar, Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamantul-intimat, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi băneşti.

Totodată, au fost invocate şi statuările de la punctele 48-57 din cuprinsul deciziei nr. 60/2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002 şi art. 222 C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţite cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Ca atare, s-a solicitat admiterea recursului, casarea soluţiei primei instanţe sub acest aspect şi admiterea exceptiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte obligarea la plata diferenţelor salariale şi respingerea acestui capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Printr-un al doilea set de critici, recurentul a apreciat că modalitatea de aplicare a creşterii de 25% prin care s-ar obţine o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON este eronată şi pierde din vedere faptul că această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Astfel, pe de o parte, aceste dispoziţii legale nu se aplică categoriei profesionale din care face parte reclamantul-intimat. În acest sens, dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevede în mod clar că:

"Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut a! salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "Începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinre se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.".

Spre deosebire de Legea nr. 293/2015, prin care s-a prevăzut în mod expres faptul că majorarea cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015 se aplică şi cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizaţia brută, opţiunea legiuitorului la momentul edictării O.U.G. nr. 57/2015, a fost una diferită, în sensul că a făcut o netă distincţie între cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare (art. 1 alin. (1), pe de o parte şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare (art. 1 alin. (2), pe de altă parte.

Ţinând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creşterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referinţă. De altfel, unele instanţe s-au pronunţat deja definitiv în privinga pretenţiilor formulate de consilierii de probaţiune şi au statuat că procentul de 25% se aplică numai la salariul de bază şi nu la alte elemente de salarizare (cum este cazul sporurilor ori al VRS), iar alte instanţe s-au pronunţat deja, în mod direct, în sensul respingerii majorării de 25% prin acordarea unei VRS de 605,225 RON.

Recurentul a invocat şi prin Decizia nr. 51/2020, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bacău, constatându-se că dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi ate art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, ale art. 1 atin. (5) din Legea nr. 285/2010 şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională reţinând că a doua premisă avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016, în sensul că "pentru toate categoriile de personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică unde sunt încadraţi" (paragraful 47), reprezintă " o modificare a opţiunii legiuitorului, dar s-a substituit şi instanţei de contencios constituţional, cu încălcarea prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant suprem at Constituţiei, efectuând un veritabil control de constituţionalitate ce a avut drept rezultat refuzul aplicării unor dispoziţii legale ce ar fi fost, în opinia sa, contrare principiului egalităţii în drepturi".

În ceea ce priveşte discriminarea implicită, raţionamentul pleacă de la premisa eronată că personalului din familia ocupaţională "Justiţie" i se aplică valori sectoriale de referinţă diferite.

Interpretând dispoziţiile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, aşa cum s-a arătat anterior, reiese că, începând cu august 2016, a fost acordată în favoarea consilierilor de probaţiune o creştere de 25% a cuantumul brut al salariilor de bază, raportată la cuantumut brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016, fără să aibă loc o majorare a valorii de referinţă sectorială aplicabile în cazul consilierilor de probaţiune. Cu atât mai puţin a avut loc o majorare a valorii de referinţă sectorială aplicabile în familia ocupaţională "Justiţie", aşa cum a fost trasată în Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în vigoare la acel moment, respectiv de către Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, nu sunt aplicabile cele stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 privind nivelul maxim de salarizare, care trebuie să se stabilească prin raportare la aceeaşi valoare de referinţă sectorială aplicată la nivelul instanţelor judecătoreşti, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unor VRS diferite.

În realitate, dispoziţiile legate invocate i-au vizat în mod expres pe consilierii de probaţiune, cu referire exclusivă la salariile de bază ale acestora, aşa că nu poate fi reţinută vreo discriminare nici prin raportare la restul temeiurilor de drept invocate. Fiind vorba de profesii distincte, reglementate prin statute diferite, situaţia reclamantului-intimat nu este analoagă sau comparabilă cu cea a consilierilor de probaţiune.

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017:

"(6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale, potrivit legii. Cu titlu de practică judiciară recurentul a invocat sentinţa civilă nr. 486/30.10.2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr. x/2019, modificată prin decizia civilă 404/09.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, decizia civilă nr. 944/04.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2020, decizia civilă nr. 848/14.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2020.

Prin recursul declarat în cauză recurenta-pârâtă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat casarea hotărârii primei instanţe, rejudecarea acţiunii şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

În esenţă, prin apărările formulate s-a subliniat faptul că reclamantul deţine hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce priveste plata, începând cu data de 05.03.2017 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit unei valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plăţii efective (sentinţa civilă nr. 927/23.07.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 162/28.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă). Toate susţinerile recurentului referitoare la fondul pretenţiilor reprezintă aspecte inutile si străine cauzei de fată, acesta refuzând executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, care se impune cu putere de lucru judecat între părti, conduită ce încalcă flagrant şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul-reclamant a invocat şi statuările din cuprinsul Deciziilor nr. 55/2021, nr. 56/2018, nr. 36/2018 şi nr. 23/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitţe - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Deciziei CCR nr. 794/2016.

5. Alte aspecte relevante

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a solicitat instanţei de recurs să reţină autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive pronunţate în dosarul nr. x/2020, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în privinţa capătului de cerere vizând obligarea la plata către acelaşi reclamant a diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 5.03.2017.

Referitor la obligaţia instituită de prima instanţă, de emitere a ordinului de încadrare cu un VRS corespunzător (605,225 RON), recurentul a apreciat că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, întrucât a emis O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, conform căruia drepturile salariale ale judecătorilor se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, la data 28.02.2023 recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus note scrise, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, prin prisma dispoziţiilor art. 142 alin. (2), (5), (6) şi (8) din Legea nr. 304/2022, solicitând şi introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calitate de recurentă, ca urmare a subrogării de drept a acesteia în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei.

În şedinţa publică din data de 4 mai 2023, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Apel Bucureşti.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privinţa recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Apel Bucureşti, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

În aceste condiţii, sentinţa nr. 349 din 1 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, calea de atac trebuind să respecte termenul de declarare sus-menţionat.

Din verificarea actelor dosarului, se constată că sentinţa recurată a fost comunicată pârâtei la data de 15.11.2021, conform dovezii de comunicare aflate la dosar fond, iar cererea de recurs a fost transmisă prin fax la data de 3.12.2021 cu depăşirea termenului legal, absolut şi imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împlinit la data de 2.12.2021.

Întrucât recurenta a exercitat calea de atac după împlinirea termenului anterior menţionat şi nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii recursului invocată din oficiu şi va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Bucureşti, ca tardiv formulat.

În privinţa recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere vizând obligarea la emiterea ordinului de încadrare, Înalta Curte reţine că rămânerea fără obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021 a fost invocată de recurentul-pârât în raport de emiterea O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al curţilor de apel.

Potrivit susţinerilor recurentului-pârât, prin O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021 a fost recunoscut, începând cu data emiterii ordinului, dreptul reclamantului la calcularea unei indemnizaţii lunare brute de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi s-a stabilit că achitarea drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, se va realiza în mod eşalonat.

Obiectul acţiunii civile deduse spre soluţionare în cauza pendinte este reprezentat de solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită, începând cu 5.03.2017, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte reţine că ordinul colectiv de salarizare - O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 30 decembrie 2021, ulterior pronunţării sentinţei recurate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii instanţei de fond (1 noiembrie 2021), cu atât mai mult cu cât solicitarea reclamantului viza emiterea ordinului începând cu data de 5.03.2017.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că emiterea O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la emiterea ordinului de salarizare, motiv pentru care nu se poate reţine ipoteza rămânerii fără obiect a cererii, chiar şi în parte.

Din perspectiva fondului cauzei, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 927/23.07.2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 162/28.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a fost definitiv stabilit, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/20169, dreptul subiectiv al reclamantului la plata unui salariu raportat la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 5.03.2017 şi în continuare.

Potrivit art. 74 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege, iar drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor şi procurorilor stabilindu-se prin lege specială .

De asemenea, conform dispoziţiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi ale personalului de instruire de la Institutul Naţional al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

Potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul emite ordine şi instrucţiuni scrise. Rezultă astfel că, în ceea ce priveşte judecătorii, Ministrul Justiţiei era, la data pronunţării sentinţei primei instanţe, cel care avea competenţa de a emite ordine privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi, fiind astfel nefondate criticile recurentului privind lipsa unei calităţi procesuale pasive a Ministrului Justiţiei în cauză. De asemenea, subrogarea Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile Ministrului Justiţiei, în virtutea prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 a operat în baza unor prevederi legale intrate în vigoare ulterior datei soluţionării cauzei în primă instanţă, motiv pentru care, la data pronunţării hotărârii atacate, Ministrul Justiţiei era subiectul de drept cu legitimitate procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce priveşte criteriile în raport de care trebuie stabilită indemnizaţia de încadrare, instanţa de control judiciar apreciază că şi din această perspectivă trebuie să se dea eficienţă autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei definitive nr. 927/23.07.2020 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, prin care instanţa a decis că reclamantul are dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare raportate la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 5.03.2017. Astfel, deşi în prezenta cauză nu este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa anterior menţionată, este, însă, incident efectul pozitiv al lucrului judecat.

Întrucât reclamantul se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit dreptul acestuia la acordarea unei indemnizaţii de încadrare raportate la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 5.03.2017, se constată că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiţiei avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin sentinţa definitivă nr. 927/23.07.2020, refuzul acestuia fiind nejustificat.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatat, în mod corect, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului de a emite pentru reclamant un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa calităţii recurentului-pârât de persoană obligată la acordarea/plata diferenţelor salariale cuvenite reclamantului, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina acestuia.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite aparţine curţilor de apel şi tribunalelor, care, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport cu obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară, în speţă, între intimatul-reclamant şi Curtea de Apel Bucureşti (în cadrul căreia activează acesta), în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002 şi art. 222 C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză: "55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Aşadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamant, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de acesta, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 din acelaşi cod Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere vizând obligarea la emiterea ordinului de încadrare, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor de drepturi salariale actualizate şi a dobânzii legale, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta Curtea de Apel Bucureşti, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei nr. 349 din 1 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere vizând obligarea la emiterea ordinului de încadrare, invocată de recurentul Ministerul Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei nr. 349 din 1 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor de drepturi salariale actualizate şi a dobânzii legale, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, în ale cărui drepturi şi obligaţii s-a subrogat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 4 mai 2023.