Judicial Assistant's Loyalty Bonus in Salary Recalculation: Res Judicata Effects and Statutory Caps on Budgetary Allocations

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.03.2020 sub numărul x/2020, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, modificarea Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin, în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantelor, începând cu data de 01.12.2019, şi a sporului de fidelitate (spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei), corespunzător vechimii efective în funcţia de asistent judiciar. Totodată, reclamantele au cerut obligarea pârâtului la alocarea sumelor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârât, ca neîntemeiate, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele, a anulat parţial ordinul MJ nr. 5290/C/20.12.2019 numai în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantelor indicate în anexele ordinului şi a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamante în sensul recalculării, începând cu data de 01.12.2019, a indemnizaţiei lunare, prin includerea în indemnizaţie a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei (raportat la o vechime în specialitatea funcţiei de 5 - 10 ani), fără însă ca noua indemnizaţie să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3 - 5 ani).

Totodată, prima instanţa a obligat pârâtul să aloce sumele necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva hotărârii judecătoreşti menţionate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamantele A. şi B. şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

3.1. Prin calea de atac promovată, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., reclamantele A. şi B. au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecarea fondului cauzei, în sensul modificării O.M.J. nr. 5290/C/20.12.2019, recalculării retroactive, cu începere din data de 01.12.2019, a indemnizaţiei lunare brute de încadrare, cu luarea în considerare a unei vechimi în funcţie de 5-10 ani, eliminând dispoziţia instanţei de fond privind plafonarea indemnizaţiei lunare brute la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani).

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea primei instanţe ar conţine considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte, s-a motivat în sensul admiterii primului capăt de cerere, privind modificarea O.M.J. nr. 5290/C/20.12.2019 şi a fost obligat pârâtul ca, la recalcularea drepturilor salariale, să ia în calcul vechimea în funcţie de 5 -10 ani, iar, pe de altă parte, s-a dispus ca noua indemnizaţie brută rezultată să nu depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani).

Subsumat cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentele-reclamante au apreciat că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat izvorâtă din sentinţa civilă nr. 2079/24.10.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti.

Concret, în opinia recurentelor, instanţa de fond nu ar fi avut în vedere faptul că, prin sentinţa anterior menţionată, pârâtul Ministerul Justiţiei a fost obligat la acordarea despăgubirilor constând în acordarea sporului de fidelitate atât pentru trecut, începând cu data de 27.07.2014, dar şi pentru viitor, iar la momentul emiterii ordinului nr. 5290/C/20.12.2019, acelaşi pârât a stabilit în mod nelegal, începând cu data de 01.12.2019, indemnizaţia de încadrare, fără a ţine cont de vechimea în specialitatea funcţiei de asistent judiciar (sporul de fidelitate), recunoscută prin sentinţa Tribunalului Dâmboviţa.

Întrucât prin hotărâre judecătorească s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar trebuie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale indiferent de modalitatea de valorificare, spor sau altă modalitate de calcul al indemnizaţiei şi indiferent de modificările succesive ale legii salarizării bugetare, soluţia contrară adoptată de pârât este de natură a încălca un principiu de bază al sistemului de salarizare, prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării.

Au mai arătat recurentele că la soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere decizia CCR nr. 794/2016, care vizează includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti şi decizia Î.C.C.J. nr. 36/04.06.2018, conform căreia "soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unora dintre magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

3.2. În cauză a promovat recurs şi pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de argumente, recurentul - pârât a arătat că instanţa de fond ar fi respins în mod eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care acţiunea în contencios are ca obiect legalitatea hotărârii organului vizat de art. 7 din Legea nr. 153/2017, în speţă de hotărârea Ministerului Justiţiei, care are atribuţia de a soluţiona contestaţia formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, respectiv a OMJ nr. 5290/C/2019. Or, în opinia recurentului - pârât, câtă vreme reclamantele nu au învestit instanţa cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva OMJ nr. 5290/C/2019, ci au formulat acţiune, solicitând exclusiv modificarea respectivului ordinului, demersul judiciar promovat de acestea ar fi inadmisibil.

A mai apreciat recurentul - pârât că instanţa de fond a respins în mod greşit şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a dispus obligarea sa la alocarea sumelor necesare.

În acest sens, recurentul a arătat că îndeplineşte anumite atribuţii specifice, strict determinate de lege, iar în calitatea sa de autoritate de stat, asigură controlul asupra aplicării unitare şi respectării reglementărilor legate privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor şi unităţilor care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, prevăzute în anexa nr. 3 din H.G. nr. 652/2009. Încadrarea intimatelor-reclamante s-a realizat prin decizia preşedintelui Curţii de Apel Craiova, iar ministrul justiţiei nu are atribuţii în legătură cu încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale ale personalului instanţelor judecătoreşti, de aceea obligaţia de recalculare a indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor excedă atribuţiilor Ministerului Justiţiei.

În susţinerea acestor argumente, recurentul - pârât a făcut trimitere la aspectele statuate prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, la jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti şi a evocat prevederile art. 222 C. civ., care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În opinia recurentului - pârât, în litigiile dintre salariaţi şi angajatori având ca obiect drepturi salariate, ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă, întrucât raportul juridic existent între ordonatorii de credite nu este rezultatul unui raport juridic de muncă.

Raportul obligaţional care are ca obiect reîncadrarea şi recalcularea salariului se desfăşoară între intimaţi şi angajator, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar, situaţie faţă de care nu se justifică atragerea Ministerului Justiţiei în cauză.

A mai evocat recurentul - pârât şi prevederile art. 3 at. 1 pct. 3 din H.G. nr. 34/2009 şi pe cele ale art. 30 alin. (1), (3) şi 4 din Legea nr. 69/2010 şi decizia nr. 10 din 19.09.20211, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Din perspectiva fondului cauzei, recurentul - pârât a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 şi art. 110 din Legea nr. 304/2004, dar şi al Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010, O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 27/2006 şi Legii - cadru nr. 330/2009.

A arătat recurentul că deşi reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe reaua credinţă a pârâtului şi refuzul total nejustificat de a pune în executare, prin ordinul contestat, sentinţa civilă nr. 2079/2017, instanţa fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuţia părţilor această prezumţie, încălcând astfel, principiul contradictorialităţii, cu atât mai mult cu cât a pronunţat soluţia numai în baza acestei prezumţii.

Totodată, recurentul - pârât a subliniat că prima instanţă nu a analizat legalitatea ordinului contestat şi actele care au stat ta baza emiterii acestuia, ci a reţinut numai sentinţa nr. 2079/2017, prin care reclamantelor le-au fost acordate diferenţe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate.

Recurentul a subliniat faptul că stabilirea indemnizaţiilor la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenţilor judiciari nu presupune includerea sporului pentru vechimea efectivă în magistratură, reclamantele neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obţinut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câştigat de aceştia, în aceleaşi condiţii de vechime. Ca atare, stabilirea nivelului maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, astfel cum se stabileşte prin Legea nr. 71/2015, nu legitimează recunoaşterea vechimii efective în magistratură pentru asistenţii judiciari.

Astfel, în ceea ce priveşte asistenţii judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispoziţiile art. 16 din Capitolul VII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiţiei", din Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "justiţie", la Legea cadru nr. 284/2010 - alin. (1) "(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Ulterior, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani".

Mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.

A mai arătat recurentul că potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar se reîncadrează în aceeaşi funcţie şi gradaţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI ta Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100."

Totodată, recurentul - pârât a făcut trimitere la pct. III. A. din Ordinul comun MMFPS şi MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi a concluzionat că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizaţiei reclamantelor cu luarea în calcul a unui spor de 15%, aceasta neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obţinut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câştigat de aceştia, în aceleaşi condiţii de vechime.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, recurentele - reclamante A. şi B. au solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

Recurentele - reclamante au apreciat nefondat primul motiv de recurs invocat de recurentul - pârât, ce viza excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că, în mod temeinic şi legal, instanţa de fond a respins această excepţie, câtă vreme au formulat contestaţie împotriva ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019, însă pârâtul nu a emis o hotărâre (aşa cum impuneau prevederile art. 7 alin. (1) şi (2) din anexa V la Legea nr. 153/2017), ci răspunsul/adresa administrativă nr. x/24.02.2020, în care a arătat că îşi menţine punctul de vedere exprimat prin adresa nr. x/2019 şi a respins contestaţia.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârât, recurentele - reclamante au apreciat eronată afirmaţia Ministerului Justiţiei, potrivit căreia încadrarea lor s-a realizat prin decizia preşedintelui Curţii de Apel Craiova, iar ministrul justiţiei nu are atribuţii în legătură cu încadrarea şi stabilirea drepturilor în discuţie. Făcând trimitere la prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, în conformitate cu care, recurentele au argumentat în sensul că asistenţii judiciari nu au calitatea de angajaţi ai instanţelor în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea, chiar dacă curţile de apel şi tribunalele, în calitate de ordonatori de credite secundari, respectiv, terţiari, au obligaţia de plată efectivă a drepturilor salariale, iar Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă în cadrul acestei acţiuni, fiind entitatea care stabileşte cuantumul indemnizaţiei, având şi obligaţia de a asigura sumele necesare plăţii drepturilor .

În opinia recurentelor - reclamante, Ministerul Justiţiei, în calitatea sa de ordonator principal de credite gestionează bugetele instanţelor judecătoreşti, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi dispoziţiilor art. 14 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, coroborat cu art. 21 alin. .l din Legea nr. 500/2002, fiind instituţia care are obligaţia de a asigura sumele necesare plăţii drepturilor noastre salariale.

Or, în lipsa alocării de fonduri necesare de către ordonatorul principal de credite, Tribunalul Ilfov, care are obligaţia de plată efectivă a drepturilor salariale restante, nu îşi poate îndeplini această obligaţie.

De asemenea, recurentele - reclamante au apreciat temeinic şi legal demersul instanţei de fond de a reţine că, în cauză, nu este incidentă Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât vizează Ministerul Afacerilor Interne, motivul pentru care raţionamentul Î.C.C.J. regăsit în decizia invocată nu poate fi aplicat, prin analogie, şi în situaţia Ministerului Justiţiei.

Cât priveşte cel de-al treilea motiv de recurs invocat de recurentul - pârât, recurentele - reclamate au învederat că valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat s-a realizat cu respectarea principiului contradictorialităţii, iar aplicarea prevederilor de drept material a fost una corectă, cu excepţia dispoziţiei privind plafonarea indemnizaţiei lunare brute la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani).

4.2. Faţă de recursul promovat de recurentele - reclamante A. şi B. a formulat întâmpinare recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat.

Recurentul - pârât a învederat că s-a formulat propunere de recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, iar dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 nu sunt aplicabile asistenţilor judiciari.

Reiterând aspectele evocate prin propriul recurs şi aspectele legate de modul de evaluare a existenţei sau inexistenţei unei discriminări, recurentul - pârât a apreciat că recurentele - reclamante nu pot invoca discriminarea, pentru a obţine recunoaşterea sporului prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006, abrogat prin art. 48 din Legea nr. 330/2009, întrucât nu este vorba despre stabilirea existenţei unui drept prevăzut de lege şi încălcat, ci despre obţinerea unei dezdăunări la care instanţa a obligat în temeiul art. 296 din Codul muncii.

A mai arătat recurentul - pârât că indemnizaţia de încadrare, majorată cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, pentru funcţia similară de asistent judiciar, cu gradaţia 5 şi o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani (tranşa maximă în care pot fi încadraţi asistenţii judiciari) nu depăşeşte indemnizaţia de încadrare stabilită de Legea-cadru nr. 153/2017, pentru anul 2022, pentru această funcţie, începând cu data de 1 ianuarie 2018, s-au stabilit indemnizaţia de încadrare, precum şi sporurile din luna decembrie 2017, majorate cu 25%, astfel că prin OMJ nr. 5290/C/20.12.2019 drepturile salariale au fost stabilite la nivelul de salarizare pentru funcţia similară.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căilor de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A. şi B. este nefondat, în timp ce recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

A. În ceea ce priveşte recursul promovat de recurentele - reclamante A. şi B., Înalta Curte consideră nefondate criticile subsumate de acestea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reţine o că soluţia recurată ar cuprinde motive contradictorii sau ar fi fost dată cu nerespectarea, de către prima instanţă, a obligaţiilor ce îi incumbau în virtutea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentelor privind existenţa unei contradictorialităţi între argumentele expuse de judecătorul fondului, câtă vreme prin considerentele la care fac trimitere recurentele prima instanţă a analizat două ipoteze distincte (recalcularea prin includerea în indemnizaţie a sporului de fidelitate, raportat la o vechime în specialitatea funcţiei de 5 - 10 ani şi plafonarea la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1), pentru o vechime în funcţie de 3 - 5 ani).

În fapt, instanţa de fond a apreciat că, deşi reclamantele au dreptul la recalcularea drepturilor salariale cu luarea în calcul a vechimii în funcţie de 5-10 ani, prevederile Legii nr. 153/2017 reglementează o plafonare a cuantumului acestora la nivelul prevăzut pentru anul 2022, acesta fiind sensul concret al aspectelor statuate de prima instanţă.

Din această perspectivă relevante sunt dispoziţiile art. 38 alin. (6) din sus indicatul act normativ, ce prevăd că "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Prima linie de argumentaţie expusă de instanţa de fond vizează ipoteza generală, a stabilirii drepturilor salariale, iar a doua, ipoteza particulară, incidentă în cazul atingerii nivelului maxim al acestor drepturi, aferent anului 2022. Verificarea caracterului corect sau incorect al analizei antereferite nu intră în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aşa încât astfel de critici vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nici referirile din dispozitivul şi considerentele sentinţei atacate ce privesc faptul că indemnizaţia nu trebuie să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017 în anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1), pentru o vechime în funcţie de 3 - 5 ani, nu vin în contradicţie cu cele referitoare la luarea în calcul a vechimii în funcţie de 5-10 ani, întrucât privesc doar mecanismul de determinare a nivelului maxim al indemnizaţiei lunare prevăzut pentru anul 2022.

Art. 16 antereferit, relevant pentru determinarea cuantumului maxim al indemnizaţiei aferente anului 2022, reglementează, drept criterii de salarizare a asistenţilor judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, doar indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în anexa V la cap. I fit. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel încât prima instanţă a indicat, în cuprinsul dispozitivului, valoarea maximă prevăzută de art. 16 alin. (1) din cap. VIII, anexa V la Legea nr. 153/2017.

În raport de toate aceste considerente, instanţa de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 61 din Convenţia EDO, sentinţa atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile reclamantelor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismului logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat de părţi, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României). Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, Înalta Curte reţine că nici criticile recurentelor - reclamante fundamentate pe incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât ipoteza vizată de acest motiv de nelegalitate presupune îndeplinirea cerinţei triplei identităţi, cu efect asupra unei noi judecăţi în sensul că se opune ca aceeaşi cauză să fie din nou dedusă soluţionării, fiind anterior pronunţată o hotărâre judecătorească între aceleaşi părţi, asupra unei cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică.

Or, între cauza finalizată prin sentinţa civilă nr. 2079/24.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti şi prezenta cauză nu este îndeplinită tripla identitate, cererile deferite soluţionării în cele două litigii având obiect şi cauze juridice diferite.

Ceea ce se invocă, în fapt, prin recursul recurentelor - reclamante, în raport de existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare, este puterea lucrului judecat cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă asupra căreia s-a decis deja în prima hotărâre, instanţa fiind ţinută de dezlegarea dată prin hotărârea precedentă. Această putere de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti, dar o astfel de prezumţie nu opreşte judecarea celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare, care nu pot fi ignorate. În atare situaţie, criticile subsumate de recurentele - reclamante cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. vor fi analizate deodată cu cele subsumate pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Procedând, în continuare, la verificarea criticilor recurentelor - reclamante prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8, Înalta Curte consideră că nu pot fi identificate aspecte care să genereze o reformare a hotărârii atacate, prima instanţă interpretând şi aplicând corect normele de drept material.

Din această perspectivă, se constată că argumentele evocate de recurentele - reclamante vizează, în realitate, soluţia dată de judecătorul fondului tezei a II-a a primului petit al cererii de chemare în judecată, referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin. Ceea ce nemulţumeşte recurentele este demersul primei instanţe de a reţine incidenţa unei limitări a indemnizaţiei lunare la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3 - 5 ani).

După cum s-a arătat şi anterior, în susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamantele s-au prevalat de chestiunile tranşate în mod definitiv de instanţa de dreptul muncii în contradictoriu cu autoritatea pârâtă prin sentinţa civilă nr. 2079/24.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti .

Prin acestea s-a recunoscut recurentelor-reclamante dreptul la sporul pentru vechimea în funcţia de asistent judiciar raportat la dispoziţiile Legii nr. 71/2015, astfel încât, arată recurentele - reclamante, nu mai este posibil ca acest drept să fie negat în cadrul prezentului litigiu, care are drept scop verificarea legalităţii Ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019, din perspectiva stabilirii drepturilor salariale în raport de aceleaşi dispoziţii legale şi obligarea recurentului - pârât la emiterea unui nou ordin, tocmai în vederea valorificării chestiunilor dezlegate în litigiul anterior.

Pe de altă parte, întrucât prima instanţă a fost chemată, pe lângă verificarea legalităţii Ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019, să dispună şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, Curtea de Apel Bucureşti avea îndatorirea ca, în analiza acestei solicitări a recurentelor - reclamante, să identifice parametrii reglementaţi de Legea nr. 153/2017 cu efect în materia încadrării salariale şi întinderea efectelor sus indicatelor hotărâri judecătoreşti .

Din această perspectivă, Înalta Curte observă, însă, că efectele produse de hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Dâmboviţa şi Curtea de Apel Ploieşti în materia existenţei unei obligaţii a pârâtului de a emite un ordin de salarizare în sensul recalculării indemnizaţiei lunare prin includerea sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei (raportat la o vechime în specialitatea funcţiei de 5 - 10 ani) au fost verificate şi în cadrul dosarului nr. x/2019

Acesta a avut aceleaşi părţi şi aceeaşi cauză juridică, diferit fiind doar în mod parţial obiectul său. Astfel, în cadrul dosarului nr. x/2019 a fost verificată legalitatea altui ordin emis de recurentul - pârât recurentelor - reclamante (Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019), iar perioada pentru care s-a solicitat emiterea noului ordin în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantelor şi a sporului de fidelitate, avea drept moment de debut data de 01.01.2019 (în timp ce, în cauza pendinte, momentul de debut este 01.12.2019). Chestiunea obligării Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin, în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantelor şi a sporului de fidelitate (spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei), corespunzător vechimii efective în funcţia de asistent judiciar, este însă comună celor două cauze (dosarul pendinte şi dosarul nr. x/2019), cum este şi cea a obligării pârâtului la alocarea sumelor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate (ce va fi, însă, analizată în cadrul verificării recursului promovat de recurentul - pârât).

Prin sentinţa civilă nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceste chestiuni litigioase au fost tranşate, iar, dat fiind efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat hotărârilor judecătoreşti antereferite, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, atare dezlegări nu pot fi ignorate de Înalta Curte în soluţionarea cauzei pendinte.

În acest sens se reţine că, prin sentinţa civilă nr. 432 din 17 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a modificat în parte Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, numai în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizaţiei lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unei "vechimi în funcţie" de 5-10 ani, fără însă ca noua indemnizaţie lunară de încadrare brută să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani) şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la alocarea sumelor de bani necesare, ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Din analiza deciziei civile nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi, rezultă că, în calea de atac a recursului exercitată în dosarul nr. x/2019, recurentele - reclamante A. şi B. au criticat tot demersul primei instanţe de a reţine necesitatea plafonării indemnizaţiei lunare la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, astfel încât, între cauza pendinte şi cea în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 există identitate de chestiune litigioasă ce priveşte raporturile dintre părţi, inclusiv din perspectiva criticilor evocate în recurs.

Or, respingând recursul declarat de reclamantele A. şi B., în sus indicata decizie, din perspectiva încadrării, s-a reţinut că, deşi prin hotărârea definitivă din anul 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 este recunoscut reclamantelor dreptul de a le fi acordat sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei), la momentul emiterii ordinului contestat salarizarea asistenţilor judiciar era reglementată de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 153/2017, iar potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ, "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", astfel încât, în mod corect, prima instanţă a stabilit că noua indemnizaţie lunară de încadrare brută nu trebuie să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani), acesta fiind nivelul maxim pe care drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

Congruent cu decizia nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se reţine că simpla îndreptăţire a reclamantelor la includerea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei) în calculul salariului lor inclusiv pe viitor, până la încetarea raporturilor de serviciu (sau până la o modificare relevanta sub acest aspect a legislaţiei, cum a reţinut judecătorul fondului), nu înlătură de la aplicare prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ce sunt incidente în ipoteza în care, urmare calculării drepturilor salariale, inclusiv prin includerea antereferitului spor, acestea sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin mai mari.

De asemenea, prin decizia nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 s-a reţinut că nu pot fi primite susţinerile recurentelor vizând pretinsa ignorare a considerentelor deciziei CCR nr. 794/2016 şi a deciziei Î.C.C.J. nr. 36/4.06.2018, respectiv a principiului nediscriminării, ce trebuie să guverneze sistemul de salarizare, iar aceste dezlegări se impun şi în cauza pendinte.

În concluzie, Înalta Curte consideră că, din perspectiva criticilor formulate de recurentele - reclamante, nu pot fi identificate, prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., argumente care să justifice reformarea sentinţei civile nr. 1059 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal. Dimpotrivă, puterea de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunţate în dosarul nr. x/2019, impune confirmarea soluţiei pronunţaţi în fond, câtă vreme prin aceasta s-a stabilit cât şi ce poate fi valorificat, cu putere de lucru judecat, din cuprinsul aspectelor dezlegate prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentele - reclamante A. şi B..

B. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva aceleiaşi sentinţe, instanţa de control judiciar consideră nefondate criticile subsumate de pârât cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce privesc soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi soluţia de anulare parţială a ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019 numai în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantelor indicate în anexele ordinului şi de obligare a pârâtului să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamante în sensul recalculării, începând cu data de 01.12.2019, a indemnizaţiei lunare, prin includerea în indemnizaţie a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei (raportat la o vechime în specialitatea funcţiei de 5 - 10 ani), fără însă ca noua indemnizaţie să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3 - 5 ani).

Înalta Curte nu poate valorifica criticile prin care recurentul - pârât a contestat legalitatea soluţiei instanţei de fond de a se considera învestită cu o cerere de chemare în judecată admisibilă, câtă vreme teza propusă de Ministerul Justiţiei, în sensul existenţei, în opinia pârâtului, a unui fine de neprimire a acţiunii pe motivul neatacării în faţa instanţei de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea nr. 153/2017, a hotărârii emise în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, calificând răspunsul emis la contestaţia formulată de reclamante drept o hotărâre în sensul prevăzut de textul de lege anterior indicat, reprezintă o interpretare excesiv de formală a sus indicatelor prevederi legale.

Înalta Curte reţine că elementul central ce trebuie avut în vedere în interpretarea prevederilor art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017 şi art. 37 din Legea nr. 153/2017 este acela că formularea unei contestaţii, precum cea reglementată de prevederile alin. (1) al antereferitului text de lege, declanşează controlul de legalitate în contencios administrativ reglementat de prevederile alin. (2) al aceluiaşi art. 7 din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea nr. 153/2017.

Or, în cauza de faţă, procedura prealabilă (în sensul indicat mai sus) a fost urmată de recurentele - reclamante A. şi B., ce au formulat contestaţie împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.2019. Ca răspuns la această contestaţie, recurentul-pârât a emis adresa nr. x/2020, prin care, făcând trimitere la adresa nr. x/24.04.2019 emisă de Ministerul Justiţiei, pârâtul a susţinut că, prin sentinţa civila nr. 2079/24.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, nu s-a stabilit obligaţia ministerului de a emite ordine de salarizare, ci doar de a plăti despăgubiri, plata care se va face potrivit dispoziţiilor legale referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii.

În contextul parcurgerii procedurii prealabile, constatarea inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantelor de anulare a acestei adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privinţa ordinului atacat, cât şi în privinţa adresei de răspuns, iar actul vătămător al drepturilor şi intereselor reclamantei este ordinul de stabilire a încadrării salariale.

Astfel, indiferent dacă adresa nr. x/2020 prezintă sau nu caracteristicile formale ale unei hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017, aspectul ce atrage admisibilitatea unui demers judiciar precum cel pendinte, este cel al parcurgerii procedurii prealabile reglementate de antereferitele prevederi legale, fiind, astfel, lipsite de relevanţă şi trimiterile la natura juridică a ordinului de salarizare, dezlegată prin paragraful 41 al Deciziei nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, or la maniera de interpretare a sintagmei "în regim de putere publică", analizată în paragraful 33 din Decizia nr. 713/2018 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, Înalta Curte consideră nefondate şi criticile prin care recurentul - pârât argumentează în sensul unei greşite aplicări şi interpretări a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 110 din Legea nr. 304/2004.

Cât priveşte argumentele recurentului - pârât, prin care acesta invocă încălcarea principiului contradictorialităţii prin demersul primei instanţe de a valorifica puterea de lucru judecat ataşată sentinţei civile nr. 2079/24.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti, Înalta Curte reţine că ceea ce a valorificat judecătorul fondului a fost valenţa de prezumţie a lucrului judecat, efectul pozitiv al acestuia, ce, după cum s-a arătat mai sus, vizează constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare, care nu pot fi ignorate.

Totodată, Înalta Curte observă că aceste efecte au fost evocate de recurentele - reclamante prin cererea de chemare în judecată, iar contestaţia a fost comunicată pârâtului la data de 9 iunie 2020, cu menţiunea de a formula întâmpinare. Astfel, valorificarea, de către prima instanţă, a efectului pozitiv al lucrului judecat s-a realizat cu respectarea principiului contradictorialităţii.

Cât priveşte argumentele recurentului - pârât referitoare la faptul că legiuitorul ar fi exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în funcţie, dată fiind perioada limitată a mandatului şi prevederile art. 110 din Legea nr. 304/2004, dar şi ale Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010, O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 27/2006 şi Legii - cadru nr. 330/2009, raportate la normele de aplicare a acestora, Înalta Curte reţine că, în privinţa reclamantelor, Ministerul Justiţiei a fost obligat să calculeze salariul acestora prin includerea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei) prin sentinţa civilă nr. 2079/24.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2017, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 430 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.", precum şi pe cele ale art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ, ce dispun în sensul că:

"(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 432 din 17 iunie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a stabilit că se impune modificarea ordinului de salarizare atacat în respectiva cauză, în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizaţiei lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unei "vechimi în funcţie" de 5-10 ani, fără însă ca noua indemnizaţie lunară de încadrare brută să depăşească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcţie de 3-5 ani).

Aşa cum s-a reţinut şi în analiza recursului recurentelor - reclamante, litigiile purtate între acestea şi recurentul - pârât Ministerul Justiţiei nu au privit doar acordarea sporului pentru vechimea în funcţia de asistent judiciar raportat la dispoziţiile Legii nr. 71/2015 (în privinţa căruia au fost date hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017), ci şi încadrarea salarială a reclamantelor prin ordin al Ministerului Justiţiei cu sporul pentru vechimea în funcţie recunoscut anterior, în limitele arătate prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2019.

După cum s-a arătat şi în paragrafele precedente, prin sentinţa civilă nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dezlegată chestiunea litigioasă a ceea ce poate fi valorificat dintre aspectele tranşate în dosarul nr. x/2017 şi a proporţiei în care acestea pot fi valorificate cu ocazia soluţionării unei cauze, precum cea pendinte (ce are drept obiect modificarea ordinului de salarizare emis de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin, în sensul includerii în indemnizaţia lunare a sporului recunoscut prin hotărârile emise în primul dosar).

Totodată, în raport de data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2079/24.10.2017 a Tribunalului Dâmboviţa, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curţii de Apel Ploieşti, nu pot fi valorificate în cauza pendinte nici aspectele dezlegate prin Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022 cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) indice 1 şi art. 5 alin. (1) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 3 indice 1 alin. (1)-(1) indice 3 din O.U.G. nr. 57/2015 în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII, Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 921 din 20 septembrie 2022 (la care recurentul - pârât a făcut trimitere prin întâmpinarea depusă în recurs).

În atare condiţii, criticile aduse de recurentul - pârât soluţiei de anulare parţială a ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019 şi de obligare a sa la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamante în sensul indicat în sentinţa recurată, sunt nefondate.

Cât priveşte soluţia de obligare a Ministerului Justiţiei la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante, Înalta Curte observă că, în fapt, prin cricile evocate, recurentul- pârât a antamat două chestiuni distincte:

- pe de o parte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale,

- iar, pe de altă parte, soluţia dată fondului solicitării reclamantelor de obligare a Ministerului Justiţiei la alocarea sumelor de bani necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare.

Înalta Curte consideră nefondate argumentele prin care Ministrul Justiţiei a susţinut o discordanţă între soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale şi dezlegările date problemelor de drept judecate prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii.

Potrivit prevederilor punctului 49 din sus indicata decizie:

"În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze".

Interpretând per a contrario sus indicatele dezlegări date problemei de drept în discuţie, rezultă că ordonatorul principal de credite (în speţa de faţă recurentul Ministrul Justiţiei) poate avea calitate procesuală pasivă în cauzele în care sunt puse în discuţie atribuţiile legal reglementate ale acestuia.

Nici argumentul privind incidenţa dispoziţiilor art. 222 din C. civ., nu este apreciat de instanţa de control judiciar ca fiind fondat, întrucât obligaţia stabilită în sarcina Ministerului Justiţiei nu vizează o răspundere a sa pentru neexecutarea obligaţiilor persoanei juridice subordonate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menţine soluţia primei instanţe de respingere a excepţiilor invocate de pârât.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră ca fiind fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluţiei de obligare a sa la alocarea sumelor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat şi chestiunea litigioasă dintre părţi referitoare la obligarea pârâtului la alocarea sumelor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate, reţinând că între reclamante şi pârât nu există un raport juridic direct din care să rezulte dreptul acestora de a pretinde alocarea sumelor de bani şi obligaţia corelativă a pârâtului de a face acest lucru, alocarea urmând a se realiza potrivit procedurilor si regulilor administrative impuse de elaborarea/modificarea bugetelor instituţiilor publice.

Pentru argumentele expuse în paragarfele anterioare, astfel de dezlegări se impun, cu efect de lucru judecat şi în cauza pendinte.

Nici dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi dispoziţiilor art. 14 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, coroborat cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, evocate de recurentele - reclamante prin întâmpinare, nu justifică stabilirea unei obligaţii în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei, şi ulterior, în sarcina Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul solicitat de reclamante.

Astfel, se constată că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 30 alin. (1) - (4) din Legea nr. 69/2010, conform cărora:

"(1) Fiecare ordonator principal de credite va depune o propunere de cheltuieli bugetare care va fi în concordanţă cu strategia fiscal-bugetară şi cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, ce includ plafoanele de cheltuieli şi numărul de personal, emise de Ministerul Finanţelor Publice. (2) Prealocarea unor sume bugetare cu destinaţie specială unor ordonatori principali de credite sau unor sectoare nu este permisă. Alocările de fonduri bugetare pentru ordonatori principali de credite sau sectoare pot fi făcute doar prin proiectul anual al bugetului. (3) Ministerul Finanţelor Publice va avea autoritatea de a respinge toate propunerile de buget ce includ propunerile de cheltuieli prezentate de ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale în cursul procesului bugetar anual, dacă acestea nu sunt în concordanţă cu strategia fiscal-bugetară şi cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, şi în cazul în care ordonatorii de credite nu aliniază propunerea lor de buget în intervalul de timp specificat de Ministerul Finanţelor Publice, acesta este abilitat, după negocieri, sub medierea prim-ministrului, să ajusteze unilateral propunerea de buget, spre a fi inclusă în bugetul anual. (4) Guvernul are obligaţia de a prezenta Parlamentului un buget anual care să respecte principiile responsabilităţii fiscale, regulile fiscale, strategia fiscal-bugetară şi orice alte prevederi ale prezentei legi, iar prim-ministrul şi ministrul finanţelor publice vor semna o declaraţie ce atestă această conformitate, declaraţie care va fi prezentată Parlamentului împreună cu bugetul anual."

Propunerea de fonduri se face pe baza centralizatoarelor transmise de ordonatorii secundari şi terţiari de credite, cu ocazia elaborării proiectului anual de buget/rectificării bugetare, urmare totalizării sumelor datorate în baza titlurilor executorii sau drept obligaţii salariale, alocarea acestor sume realizându-se potrivit procedurilor şi regulilor administrative impuse de elaborarea/modificarea bugetelor instituţiilor publice/bugetului consolidat. În atare context, nu este întemeiată solicitarea directă adresată de recurentele - reclamante, de obligare a recurentului - pârât Ministerul Justiţiei, iar, ulterior, în raport de prevederile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la alocarea sumelor de bani necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare.

Pe cale de consecinţă, în limitele expuse mai sus, se reţine incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va casa în parte sentinţa civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, va înlătura obligaţia stabilită în sarcina pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, către care a fost transmisă calitatea procesuală în cauză, de alocare a sumelor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1059 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte hotărârea recurată şi, rejudecând, înlătură obligaţia stabilită în sarcina pârâtei de alocare a sumelor necesare pentru plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.