Judicial assistant salary equalization at maximum level: exclusion of seniority-based coefficients exceeding five years

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea formulată înregistrată la data de 27 septembrie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI obligarea pârâtului ca începând cu data de 01.07.2018 să procedeze la stabilirea indemnizaţiei de încadrare brută lunară aflată în plată calculată la nivelul maxim din cadrul sistemului de justiţie corespondentă vechimii efective în funcţie, a coeficientului, gradaţiei şi a sporului reprezentând vechimea în funcţie, obligarea pârâtului la stabilirea cuantumului sporului pentru condiţii deosebite şi sporului pentru risc şi solicitare neuropsihică/confidenţialitate în procent fiecare de 15 %, respectiv plata sumei de 2.347 RON/lună, corespondentă fiecărui spor, începând cu data de 01.07.2018 şi obligarea pârâtului la plata diferenţelor băneşti nete datorate actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală corespondentă, începând cu data naşterii dreptului material, respectiv 01.07.2018 şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 113 pronunţată la 26 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civilă nr. 113 pronunţată la 26 martie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

După expunerea istoricului speţei, recurentul a precizat următoarele:

- hotărârea iudecătorească a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în: art. 11 alin. (1)-(2) şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 1, art. 6 paragraful 1, art. 17, art. 46 paragraful I din Convenţie: art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2) şi art. 431 C. proc. civ. (sub aspectul efectelor substanţiale, de drept material); art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi art. 15 din Constituţie, aceasta deoarece, acţiunea a fost respinsă pe un motiv care nu are absolut nici o relevanţă şi efect sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim, prin raportare la nivelul stabilit prin hotărari judecătoreşti definitive pentru aceeaşi categorie profesională (în speţă, a asistenţilor judiciari), indiferent dacă persoanele în cauză nu dispun de asemenea hotărâri judecătoreşti.

În acest context, apreciază că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită inclusiv a legii incidentă, prin neaplicarea în cauză a unui principiu de bază în materia salarizării, din cele instituite în art. 6 lit. b) din legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării şi a încălcat decizia RIL nr. 7 din 11 februarie 2019 pronunţată de ICCJ.

Aceste majorări pentru vechimea în funcţie erau incluse şi se cuveneau şi după 1.01.2010, inclusiv în perioada în litigiu, adică începând cu data de 1.12.2019, concluzie reconfirmată şi de dispoziţiile speciale şi derogatorii ale art. 4 alin. (3) şi art. 5 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, conform căreia începând cu data de 1 ianuarie 2010, asistenţii judiciari îşi păstrează, ca bază de calcul (de pornire, pentru adăugarea noilor sporuri şi majorări) indemnizaţiile de încadrare brute lunare avute la 31 decembrie 2009, acestea fiind preluate în continuare.

Începând cu data de 9.04.2015, în baza Legii nr. 71/2015, a operat egalizarea salariilor asistenţilor judiciari la nivelul maxim, cuprinzând şi drepturile salariale pentru vechimea în funcţie, astfel cum acestea au fost preluate şi menţinute începând cu 1.01.2010.

- judecătorul fondului nu s-a observat că reclamantul a acumulat o vechime în funcţie (neîntreruptă) între 15 - 20 ani, în funcţia de asistent judiciar în cadrul tribunalului, funcţie ce face parte integrantă, din familia ocupaţională de funcţii bugetare,Justiţie", conform art. I din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 şi Capitolului VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest context, în mod eronat asistenţii judiciar au fost înlăturaţi de la acordarea dreptului salarial pentru vechimea în funcţie în favoarea întregului personal din serviciul public al justiţiei (lucrători pe durată nedeterminată), pe motiv că sunt angajaţi pe durată determinată.

Apreciază că funcţiile din sistemul de justiţie comparabile ca activitate şi salarizare cu asistenţii judiciari sunt: judecători, procurori, magistraţii asistenti şi personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor. Ori, asistenţii judiciari, cu toate că sunt asimilaţi în sens larg (activitate şi interdicţii) cu judecătorii, nu beneficiază de sporul de vechime în funcţie aşa cum beneficiază restul personalului mai sus arătat, chiar şi de personalul asimilat magistraţilor, în sens strict, cu toate că similitudinea dintre activităţile lor cu cea a judecătorilor este inexistentă.

- Hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 71/2015 cu modificările şi completările ulterioare; O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările ulterioare; actele normative de salarizare anuală din perioada 2015-2018, art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie raportat la Decizia Curtii Constituţionale nr. 794/2016; art. 521 alin. (3) C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 36/4 iunie 2018 a ÎCCJ (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituţie: aceasta, deoarece obiectul acţiunii îl constituie respectarea noului cadru legislativ privind salarizarea sa la nivel maxim pentru funcţia deţinută (categoria profesională) de asistent judiciar, nivel rezultat din hotărâri judecătoreşti definitive de care beneficiază categoria sa profesională, nivel legal care însă nu a fost respectat de către prima instanţă.

În finalul motivelor de recurs susţine că refuzul egalizării drepturilor sale salariale la nivelul maxim cuvenit categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, incluzând şi majorarea pentru vechimea în funcţie, constituie o discriminare gravă, prohibită de Convenţie, aceasta potrivit inclusiv art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (1)-(4) din Constituţie raportat la Directiva 1999/CE/70 (şi clauza 4 pct. I din acordul - cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/CE/70).

Concluzionând solicită obligarea intimatului - pârât Ministerul Justiţiei, la emiterea şi comunicarea unui nou ordin de salarizare care să stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare potrivit petitului introductiv dedus judecăţii şi inclusiv în raport de vechimea efectivă în funcţie, începând cu data de 1.07.2018, potrivit introductiv supus aprecierii judecătoreşti, cu plata inclusiv a dezdăunărilor pecuniare şi a cheltuielilor de judecată.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

Demersul judiciar al reclamantului, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează anularea Ordinului nr. 2853/C/13.07.2018 emis de către pârât, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare începând cu data de 01.07.2018, corespunzător unei vechimi în funcţie de peste 18 an cu uzitarea coeficientului de 6,39 şi gradaţia 5, potrivit legii nr. 153/28 iunie 2017 anexa nr. V cap. 1.

Preliminar, se reţine faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin Ordinul nr. 2853/C/13 iulie 2018, emis de Ministrul Justiţiei, reclamantului i-au fost stabilite drepturile salariale corespunzătoare numirii sale ca asistent judiciar la Tribunalul Alba, cu un coeficient de încadrare 5,43 aferent unei vechimi în funcţie între 3 şi 5 ani şi gradaţiei 5.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul, asistent judiciar în cadrul Tribunalului Alba, a adresat pârâtului Ministerului Justiţiei o cerere, prin care a contestat Ordinul nr. 2853/C/22018, solicitare respinsă prin adresa nr. x/2018.

Referitor la criticile vizând solicitările recurentului-reclamant de a-i fi recunoscută majorarea indemnizaţiei pentru vechimea în funcţie, cu acordarea sporurilor şi celorlalte compensaţii acordate celorlalte funcţii din sistemul de justiţie comparabile ca activitate şi salarizare cu asistenţii judiciari (judecători, procurori, magistraţii asistenti şi personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor), Înalta Curte constată că sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă, urmând a se avea în vedere şi Decizia ICCJ - RIL nr. 12/2022.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Aşadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit intimatul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate criticile recurentului-reclamant, astfel că se impune menţinerea ca legal a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2853/C/13.07.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului.

De asemenea, reţine că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanţei de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecăţii primind o verificare corectă din partea instanţei de fond şi o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.

În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării, Înalta Curte aminteşte că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ari. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".

Relevantă este şi jurisprudenţa CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie."

În această speţă, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acţiuni în justiţie, invocate de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, şi nu de interpretare a legii.

Este de observat şi că hotărârile judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 şi Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţii-asistenţi). Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În acest sens prezintă relevanţă şi decizia nr. 1543/2009 a Curţii Constituţionale prin care, în efectuarea controlului de constituţionalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, statuându-se că "autorul doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii şi a asistenţilor judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 113 pronunţate la 26 martie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 aprilie 2023.