Scope of insurance claims under insurer insolvency: exclusion of late-payment penalties and litigation costs from statutory guarantee

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.04.2021, reclamanta A. S.A., a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 25960/30.03.2021, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 3.037,16 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cu obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1633 din data de 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1 633 din data de 12 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020.

Valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (124) - (127) din Decizia nr. 29/2020, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplicativă, şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

Pct. (124) din Decizia nr. 29/2020 priveşte următorul aspect:

"Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate acestea creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".

Pct. (127):

"Aşadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON".

Concluzionând, recurenta-reclamantă solicită să se dea eficienţă juridică dezlegării date prin considerentul de la punctul (124) din Decizia ICCJ nr. 29/2020 şi să se reţină că penalităţile de întârziere aferente unei creanţe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA, şi reprezintă creanţe de asigurare.

În continuare, recurenta-reclamantă susţine că hotărârera recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În continuare, recurenta-reclamantă apreciază că acest argument este eronat şi că a fost formulat cu ignorarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, ca re stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.

Art. 1 alin. (3) - Condiţiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta normă.

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus de lege, şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare -, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare.

Respingând contestaţia formulat de A. pe motiv că penalităţile şi cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat criteriul de calificare prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Nicăieri în cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu se face vorbire despre eventuala culpă, sau despre lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment şi nicăieri nu se prevede faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asiguratului aflat în faliment.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că hotărârera recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanţa a reţinut că dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Or, potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015, Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta Ie-a achitat din resursele sale.

Aşa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilităţiile sale dobânzi şi/sau cheltuieli, şi că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi şi cheltuieli) ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

Ca şi instituţie de drept civil, subrogaţia reprezintă posibilitatea celui care a despăgubit pe asigurat de a se subroga în drepturile acestuia împotriva celui răspunzător de producerea daunei.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2210 C. civ. potrivit cărora, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

Aşa cum se poate observa, subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului (în cazul speţă, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Deci, contrar interpretării date de instanţa de fond, prevederile art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie.

În final, recurenta-reclamantă invocă temeinicia pretenţiilor prin care solicită obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume.

Prin urmare, solicită admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată, anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 10.907,82 RON şi 1.529,07 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 26 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, reclamanta a solicitat pârâtului FGA cu cererea de plată înregistrată sub nr. x/14.11.2016, în temeiul Legii nr. 213/2015 şi ca efect al intrării în procedura de insolvenţă a B. S.A., plata sumei de 8.702 RON despăgubiri şi 3.037,16 RON penalităţi de întârziere, sume pe care asiguratorul B. S.A. le datora reclamantei pentru neplata la termen a sumei achitată asiguratului de reclamantă, în cadrul acţiunii în regres.

Prin Decizia nr. 25960/30.03.2021, fila x, decizie contestată în speţă, pârâtul a admis la plată suma de 8.702 RON, reprezentând despăgubiri şi a respins plata sumei de 3.037,16 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

În motivarea deciziei sale pârâtul FGA a arătat că, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin. (1) lit. i) din legea nr. 503/2004, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţă de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015. A arătat pârâtul că penalităţile de întârziere sunt determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale la termenul scadent, iar nu de modul de executare a contractului de asigurare. S-a mai învederat că penalităţile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii, aplicabile asiguratorului pentru plata cu întârziere a unor despăgubiri, însă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare, ci în temeiul culpei societăţii în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor derivate din contractul de asigurare, temeiul fiind răspunderea civilă delictuală.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii şi care să atragă incidenţa acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect se invocă încălcarea dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020, precum şi încălcarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 4 alin. (3) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă, iar analiza criticilor formulate va fi realizată prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

În esenţă, chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile recurentei-reclamante solicitate sub forma penalităţilor de întârziere nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţelor de asigurări, reprezentând obligaţii civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi a considerentelor reţinute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că din fondurile pârâtului nu se pot achita alte sume, cu un alt titlu decât despăgubiri/indemnizaţii care rezultă din contractele de asigurare, Legea 213/2015 limitând în mod expres tipul de pretenţii care pot fi satisfăcute, respectiv creanţe de asigurări în termenii strict definiţi de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din lege, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1633 din 12 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.