Guarantee Fund not liable for insurer's late-payment penalties and litigation costs; claim rejected.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.12.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, a solicitat: - anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25188 din 25.11.2020 ca fiind netemeinică şi nelegală; - obligarea intimatei FGA la plată sumei de 921.12 RON reprezentând penalităţi de întârziere, şi a sumei de 814.68 RON reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11636/15.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015; obligarea intimatei FGA la plată cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 474 din 26 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată; a anulat în parte decizia nr. 25188/25.11.2020 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere; a obligat pârâtul la plată către reclamantă a sumei de 921,12 RON reprezentând penalităţi de întârziere; a obligat pârâtul la plată către reclamantă a sumei de 142 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât arată că instanţa de fond a reţinut că FGA nu este un succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit (B., în această cauză) şi că nu datorează despăgubiri prin efectul legii, considerând, însă, că răspunderea contractuală aparţine în continuare FGA.

Subliniază că Legea nr. 213/2015 nu prevede asumarea de către FGA şi a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală şi implicit obligarea FGA de a suporta această culpă.

FGA nu are nici un raport contractual cu intimata-reclamantă şi nici obligaţii precontractuale.

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este ţinut să garanteze plata sumelor de bani care pot fi stabilite în sarcina asigurătorului falit şi care sunt determinate de comportamentul ilicit/culpabil al acestui asigurător care fie nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, fie şi le execută defectuos.

Aşadar, sumele de bani care derivă din fapta culpabilă ori ilicită a asigurătorului faţă de care s-a deschis procedura falimentului nu constituie creanţe de asigurare şi nu pot fi recuperate din disponibilităţile fondului de garantare a asiguraţilor.

4. Apărările formulate în cauză

Lega citată, intimata-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare în dosarul de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, fără a se face precizări cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte criticile dezvoltate de recurentul-pârât în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar definit.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, şi nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de faţă B.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora dobânzile şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamantă, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de dobânzi şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Intimata nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţi de întârziere a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar intimata nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului.

Pe cale de consecinţă, dobânzile şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora, reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noţiunea de creanţă de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 prevede că "(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015".

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător. Obligaţia sa de plată este una legală şi este consecinţa principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu consecinţa directă a preluării riscului asigurat.

În concluzie, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, aspect dezlegat în mod greşit de instanţa de fond.

Pentru aceste considerente, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 474 din 26 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 6 aprilie 2023.