Discrimination sanction against journalist: factual basis of value judgments and personal contraventional liability in editorial broadcast

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.10.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 329/10.06.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, având drept consecinţă anularea sancţiunii amenzii în cuantum de 2.000 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 793 din 24 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatului CNCD la achitarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului promovat.

În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Recurenta-reclamantă precizează că emisiunea "C." pe care o moderează, este o emisiune de dezbateri ce se difuzează în direct, iar în ediţia din data de 31.10.2018, discuţiile purtate cu invitaţii emisiunii au pornit de la un comunicat de presă oficial dat în data de 31.10.2018 de Ministerul de Justiţie condus la acea vreme de ministrul D., prin care se argumenta procedura de revocare din funcţie a Procurorului General E..

În contextul în care informaţiile prezentate şi afirmaţiile făcute nu contrazic cu nimic documentele şi datele oficiale aduse în discuţie, dat fiind caracterul public al acestora, recurenta-reclamantă susţine că este eronată aprecierea instanţei de fond că afirmaţiile pe care le-a făcut în cadrul emisiunii cu privire la retrocedările statului român către FDGR "punându-se accent pe aspectul că acest organ este succesor în drepturi al F. - organ de orientare fascistă" - ar fi vizat atingerea demnităţii şi crearea unei atmosfere de ofensare împotriva comunităţii germane, prin reprezentantul său FDGR.

Manţionează că este de notorietate şi incontestabil că F. a fost un organ de orientare fascistă, iar faptul că FDGR este succesor în drepturi al F. este dovedit de sentinţa civilă nr. 2790/28.05.2007 pronunţată de Judecătoria Sibiu, pe care a depus-o în cauză.

Prima instanţă a considerat că recurenta-reclamantă a avut un comportament verbal activ prin afirmaţiile "mai multe clădiri retrocedate", "o retrocedare enormă a patrimoniului F.", cât şi pasiv prin modul în care a moderat emisiunea, "fiind discriminat F., prin analogii nepotrivite şi insistente cu grupările naziste", validând, astfel, argumentele CNCD şi fără să efectueze o analiză amănunţită a faptelor ce îi erau imputate prin raportare la toate înscrisurile aflate la dosar.

Aşa cum a arătat prin intermediul contestaţiei formulate, susţinută de înscrisurl anexat la dosar (articol publicat de HotNews.ro în 2012), cele două afirmaţii, care în aprecierea instanţei de fond ar fi definit comportamentul său "activ", sunt afirmaţii făcute prin raportare la materialul jurnalistic difuzat pe post, dar şi la declaraţiile ministrului de finanţe de la acea vreme, G. şi la sumele indicate de acesta ca reprezentând valoarea revendicărilor.

Mai mult, din transcriptul emisiunii anexat contestaţiei rezultă cu evidenţă faptul că afirmaţiile sale referitoare la patrimoniul retrocedat către FDGR au lăsat loc de îndoială, exemplificatoare în acest sens fiind întrebarea pe care i-a adresat-o invitatului H., respectiv "Cât înseamnă prejudiciul în opinia dumneavoastră care aţi făcut de asemenea rost de multe documente despre ruta acestor clădiri?" sau "Este corect să afirmăm domnule H. că la FDGR a ajuns cota parte din aceste 16-18 miliarde?".(pag. 3 din transcript)

Mai arată că intervenţiile sale pe parcursul dezbaterilor s-au centrat cu precădere pe ordonanţa de clasare adusă în atenţia publică de ministrul justiţiei, D., precum şi pe identificarea motivelor pentru care a primit o soluţie de clasare plângerea formulată de jurnalistul de investigaţii I., având în vedere toate faptele sesizate de acesta în mod fundamentat.

În ceea ce priveşte modul de prezentare a emisiunii, recurenta-reclamantă arată că tonul său nu a fost nicidecum unul acuzator la adresa FDGR, având în vedere că problema subiectului aflat în discuţie era în esenţă cu totul alta şi viza modul în care era gestionată la nivel instituţional problema retrocedării patrimoniului F..

Referitor la presupusa asociere a termenului "J." cu FDGR, susţine că prima instanţă nu a ţinut cont de intervenţia sa promptă pe care a avut-o atunci când invitatul emisiunii, K., a intrat în legătură telefonică pentru a-şi exprima punctul de vedere faţă de subiectul dezbaterii din studio, iar la un moment dat a fost întrerupt de un alt invitat al emisiunii, dl. L.. Astfel, a intervenit pentru a clarifica faptul că atunci când a folosit termenul de "M.", K. nu s-a referit la B., ci la F., cu privire la care un tribunal internaţional a folosit termenul de "M.". (pag. 8 din transcrispt)

În ceea ce priveşte montajul şi grafica emisiunii, respectiv imaginile ce s-au derulat pe ecran în timpul difuzării emisiunii, precum şi în timpul prezentării interviului cu I., arată că atribuţii de acest fel nu sunt în sarcina moderatorului unei emisiuni, cum în mod greşit a considerat prima instanţă, o astfel de interpretare a instanţei fiind contrară dispoziţiilor din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, respectiv dispoziţiilor art. 40 alin. (4) şi (5), art. 67, precum şi art. 65 lit. a)-c) din actul antereferit, pe care le citează.

Practic, prin cele reţinute, prima instanţă stabileşte modalitatea de prezentare a discursului jurnalistic, iar menţinerea ca legală a sancţiunii ce i-a fost aplicată de CNCD reprezintă o substituire clară a instanţei în alegerea modului de relatare pe care un jurnalist trebuie să îl adopte într-un anumit caz (cauzele Jersild c. Danemarcei, pct. 31; Axel Springer Ag c. Germaniei, pct. 81).

De asemenea, atât timp cât instanţa de fond a apreciat că a fost sancţionată de CNCD pentru afirmaţiile litigioase făcute în emisiune, pentru tonul acuzator, dar şi pentru modul în care a moderat emisiunea - sens în care s-a raportat la grafica emisiunii, având în vedere aspectele anterior subliniate, recurenta-reclamantă consideră că sancţiunea aplicată nu respectă prevederile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, respectiv principiul personalităţii răspunderii contravenţionale.

Nu în cele din urmă, sentinţa recurată încalcă art. 10 CEDO - libertatea de exprimare.

Recurenta-reclamantă susţine că afirmaţiile "mai multe clădiri retrocedate" şi "o retrocedare enormă a patrimoniului F." reprezintă judecăţi de valoare, opinii jurnalistice emise de ea în legătură cu informaţii provenite de la un oficial al statului, ministrul de finanţe.

În practica sa, CEDO face distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Existenţa faptelor poate fi demonstrată, pe când veridicitatea judecăţilor de valoare nu poate fi demonstrată. Exigenţa de a demonstra veridicitatea unei judecăţi de valoare este imposibil de întrunit şi nu reprezintă în sine o ingerinţă în libertatea de opinie, care e parte esenţială a dreptului grantat de art. 10 din Convenţie.

De altfel, judecăţile de valoare ale jurnalistului sunt pe deplin admisibile prin prisma jurisprudenţei internaţionale, făcând trimitere în acest sens la cauza Dalban v. România, la cauza Thornhill v. Alabama, 3/0 US 88 (1940) - Decizie a Curţii Supreme a SUA, precum şi la cauza Ierusalem contra Austriei.

De asemenea, judecăţile de valoare derivă din dreptul la libera exprimare şi dreptul la opinie, garantat de art. 30 alin. (1), art. 31 alin. (1) şi art. 53 din Constituţia României, dar şi de prevederile Statutului jurnalistului şi Codului deontologic, semnate de Convenţia Organizaţiilor de Media, la Sinaia, 9 - 11 iulie 2004.

În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că expresiile şi cuvintele folosite pentru a-şi exprima părerea vizavi de subiectul aflat în dezbatere nu pot fi considerate ca aducând atingere dreptului la imagine, demnitate, onoare şi prestigiu al apartenenţilor FDGR şi al etnicilor germani din România, astfel cum eronat a reţinut prima instanţă, pentru că aceste afirmaţii au fost făcute în exercitarea unei îndatoriri de interes social şi moral, circumscriindu-se dreptului la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din CEDO, iar eventualele exagerări din emisiune pot fi considerate rezonabile, într-o societate democratică.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

II.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât B. prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurenta-reclamantă se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 acelaşi Cod.

II.2. În ceea ce priveşte fondul recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente.

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte reţine că la data de 11.12.2018, pe rolul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a înregistrat sesizarea B. referitoare la emisiunea "C." difuzată de postul de televiziune N. în data de 31 octombrie 2018.

Prin Hotărârea nr. 329/10.06.2019, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, atacată în prezentul litigiu, s-a stabilit că faptele prezentate în petiţie întrunesc elementele constitutive ale art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, declaraţiile neîncadrându-se în limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 2 alin. (8) din acelaşi act normativ, şi s-a dispus sancţionarea părţilor reclamate, moderatorul (A.) şi invitaţii emisiunii (H., O., I., K.), cu amendă contravenţională în cuantum de 2.000 RON fiecare, potrivit art. 2 alin. (11) şi art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Părţile reclamate s-au adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti solicitând efectuarea unui control de legalitate asupra Hotărârii nr. 329/10.06.2019, pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2018, moderatorul emisiunii, reclamanta A., în cadrul prezentului litigiu.

Curtea de apel a respins acţiunea reclamantei prin care s-a solicitat anularea hotărârii menţionate, reţinând, în esenţă, că actul administrativ atacat este legal.

În raport de soluţia pronunţată, Înalta Curte consideră că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, aspect de natură să conducă la reformarea sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii, anulării în parte a actului administrativ atacat, în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi a exonerării acesteia de la plata amenzii stabilită în sarcina sa.

Prin textele normative apreciate de recurenta-reclamantă ca fiind eronat aplicate de prima instanţă, legiuitorul a reglementat astfel:

- art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

- art. 15 din acelaşi act normativ:

"Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Se observă că, pentru ca o faptă să fie calificată ca ilicit contravenţional în sensul dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, respectiv caracterul public al comportamentului, scopul sau vizarea lezării dreptului la demnitate prin discriminare şi criteriul de discriminare. Totodată, în virtutea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pentru reţinerea discriminării este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente constitutive: existenţa unui tratament diferit, existenţa unui criteriu ca motiv determinant al tratamentului diferit, atingerea adusă unui drept sau unei libertăţi şi absenţa unei justificări obiective.

Din elementele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că aspectele apreciate de către CNCD ca având natura unei fapte de discriminare au fost afirmaţiile făcute de reclamanta A. în cadrul dezbaterilor emisiunii "C." din data de 31.10.2018, emisiune moderată de aceasta şi difuzată pe postul N., şi anume: "multe clădiri retrocedate", respectiv "o retrocedare enormă a patrimoniului F." către FDGR.

În plus, după cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, judecătorul fondului a reţinut că aceasta nu a fost sancţionată doar pentru afirmaţiile redate anterior, cât şi pentru tonul acuzator utilizat pe întreg parcursul emisunii dar şi modalitatea de moderare a acesteia apreciată ca fiind tendenţioasă.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus statuate, Înalta Curte reţine că din materialul probator administrat, nu rezultă că afirmaţiile analizate au fost făcute de reclamantă în scopul creării unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare îndreptată împotriva comunităţii germane, prin reprezentantul său, B., ci au fost făcute în contextul difuzării în emisiune a unui material video ce a avut la bază o anchetă jurnalistică, respectiv al invocării unor documente oficiale, cu referire la subiectul retrocedărilor de care a beneficiat FDGR, organizaţie pe care reclamanta a prezentat-o ca fiind o formaţiune politică democratică post decembristă din România.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, în sensul că prin afirmaţiile incriminate este încălcat dreptul la imagine, demnitate, onoare şi prestigiu al apartenenţilor FDGR şi al etnicilor germani din România, asupra cărora se aruncă suspiciunea însuşirii şi continuării culturii naziste şi/sau politicii fasciste, se poate uşor constata că afirmaţiile părţii reclamate, de genul "mai multe clădiri retrocedate" şi "o retrocedare enormă a patrimoniului F." nu se constituie drept un comportament care vizează crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa unui grup de persoane (membrii ai asociaţiei dar şi etnicii germani pe care B. îi reprezintă) şi, prin urmare, nu se încadrează în sfera art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Totodată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o greşită aplicare a principiului răspunderii contravenţionale personale.

Este adevărat că, prin petiţia depusă la CNCD, petentul B. în virtutea art. 11 alin. (1) din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor aprobată prin Ordinul preşedintelui CNCD nr. 144/2008, a stabilit cadrul procesual şi, de asemenea, a particularizat "contribuţia" fiecăreia dintre părţile reclamate de discriminare.

Însă, în materie contravenţională răspunderea se antrenează pentru fapta proprie nu pentru fapta altei persoane, nefiind aplicabile dispoziţiile corespunzătoare din cadrul răspunderii civile delictuale, căci, astfel cum rezultă din norma incriminatoare - art. 15 din O.G. nr. 137/2000 - răspunderea contravenţională presupune o faptă comisivă nemijlocită a subiectului răspunderii contravenţionale.

În ceea ce o priveşte de reclamanta A., s-a reţinut un comportament pasiv al acesteia prin modul în care a moderat emisiunea, în acest sens, atât CNCD, cât şi judecătorul fondului având în vedere montajul şi grafica emisiunii.

Or, grafica emisiunii şi alte aspecte de imagine nu îi pot fi imputate reclamantei, care era doar moderator al emisiunii.

De altfel, potrivit art. 65 lit. a)-c) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, "În emisiunile de ştiri şi dezbateri, radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele reguli: a) rigoare şi acurateţe în redactarea şi prezentarea ştirilor; b) între subiectul tratat şi imaginile ce însoţesc comentariul să existe o conexiune reală; c) titlul afişat pe ecran să reflecte cât mai fidel esenţa faptelor şi datelor prezentate în acel moment; […]".

În concluzie, în cazul contravenţiei de discriminare, sancţiunea este aplicabilă, în conformitate cu cadrul normativ incident, persoanelor în sarcina cărora, datorită comportamentului lor activ sau pasiv, poate fi reţinută o contribuţie la săvârşirea faptei cu caracter discriminatoriu.

Or, în cauză, în raport cu cele mai sus relevate, o astfel de contribuţie a fost în mod nelegal reţinută în sarcina recurentei-reclamante de către CNCD prin hotărârea contestată.

În fine, în dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă este exonerată de răspundere administrativă prin invocarea exercitării dreptului la liberă exprimare, astfel cum este acesta menţionat în art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Deşi dreptul la liberă exprimare a fost considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca piatra de temelie a unei societăţi democratice sau ca una dintre condiţiile esenţiale pentru progres, din cauza domeniului său vast de aplicare şi a limitelor adesea incerte, acest drept se află permanent în conflict cu alte drepturi convenţionale. Aceasta deoarece, astfel cum s-a apreciat în literatura de specialitate, libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi, fiind intitulată şi "libertatea-obligaţie".

Astfel, Înalta Curte constată că este deosebit de important a se stabili natura unor afirmaţii, respectiv dacă acestea reprezintă fapte sau judecăţi de valoare de vreme ce, de aceasta depinde chiar soluţia pe fondul cauzei - proporţionalitatea soluţiei pronunţate trebuie adaptată în funcţie de aceste variabile.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, regula de tradiţie este aceea că faptele trebuie să fie supuse probei verităţii, iar judecăţile de valoare nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă. Totuşi, judecăţile de valoare ce vizează acuzaţii determinate nu pot fi lipsite de o bază factuală rezonabilă, ce va trebui, la rândul ei, dovedită de autorul afirmaţiilor.

Astfel, se impune a identifica modul de calificare a afirmaţiilor în fapte şi judecăţi de valoare.

Un algoritm universal valabil pentru acest demers de calificare, din păcate, nu există, însă, ca regulă generală, se poate preciza că, atunci când anumite exprimări vizează "fapte", este vorba despre acuzaţii concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor. De pildă, s-a reţinut, în jurisprudenţa Curţii, că reprezintă fapte, iar nu judecăţi de valoare, pe motiv că vizează o acuzaţie concretă, punctuală: publicarea unei informaţii în sensul că preşedintele unui stat a decedat; acuzaţii privind colaborarea cu securitatea; epitete precum "delapidator" sau "hoaţă"; acuzaţii în sensul că o anumită persoană ar fi determinat o alta să se sinucidă; acuzaţii privind comiterea infracţiunii de omor. De asemenea, acuzaţii privind acordarea unui loc de muncă exclusiv pe criterii de rudenie sau acuzaţii de lipsă a calificării profesionale sunt fapte, iar nu judecăţi de valoare.

Prin urmare, ca regulă generală, ori de câte ori se indică informaţii punctuale, precise, care sunt susceptibile de a fi probate, acestea trebuie calificate drept fapte.

La polul opus, diverse afirmaţii precum "imoral", "nedemn", "imbecil", "care ultragiază", "antisocial", sunt considerate judecăţi de valoare, având în vedere inclusiv doza de exagerare specifică presei. Trebuie menţionat că, de regulă, CEDO a arătat generozitate în calificarea unor afirmaţii ca judecăţi de valoare, mai ales când la mijloc se află un interes public. În egală măsură, în unele cauze mai complexe, Curtea a integrat noţiunea de interes public în analiza fapte-judecăţi de valoare.

Folosirea unor epitete ca "neo-fascist local", "M.", beneficiază de protecţia art. 10 CEDO şi nu presupun proba faptului că acea persoană chiar aparţine unui astfel de partid extremist, ci doar o bază factuală că persoana promovează politici de acel tip. La fel, în cauza Paturel c. Franţei, compararea metodei "deprogramming" cu metodele psihologice sovietice folosite împotriva dizidenţilor a fost catalogată drept judecată de valoare. Hrico c. Slovaciei - calificarea unei decizii ca "farsă legală" şi acuzaţia la adresa unei persoane că are un trecut fascist au fost considerate simple opinii.

Totodată, folosirea cuvântului P. a fost considerată o judecată de valoare ce nu depăşeşte limitele libertăţii de exprimare, nefiind un atac la persoană gratuit, întrucât autorul lui a explicat sensul în care a fost folosit.

Pe cale de consecinţă, judecăţile de valoare pot fi definite ca opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau unui obiect, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăţi de valoare.

Prin urmare, existenţa unei legături între judecata de valoare şi baza factuală pe care se sprijină diferă de la caz la caz, în funcţie de circumstanţe, analiza raportându-se întotdeauna la particularităţile de facto ale cauzei.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună-credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile. Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea-credinţă, iar subiectul este de interes public.

Astfel, cerinţa impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Este real că art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu acoperă informaţii false şi denigratoare, însă, în cauză, conţinutul emisiunii, prin prisma probatoriului administrat, nu poate fi considerată ca atare.

În cauză, afirmaţiile recurentei-reclamante, moderatorul emisiunii "C.", respectiv "mai multe clădiri retrocedate" şi "o retrocedare enormă a patrimoniului F.", nu constituie fapte de discriminare, de victimizare sau de incitare la ură împotriva FDGR, ci se înscriu în limitele libertăţii de exprimare a ziariştilor, care presupune recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, nu doar formularea unor informaţii de natură a fi primite favorabil, ci şi de arătare a unor aspecte care deranjează, deoarece acestea privesc la o chestiune de interes general şi public - modul în care era gestionată la nivel instituţional problema retrocedării patrimoniului F..

Pe de altă parte, informaţiile prezentate au fost făcute pe baza unui material jurnalistic şi a declaraţiilor Ministrului de Finanţe de la acea vreme, şi la sumele indicate de acesta ca reprezentând valoarea revendicărilor, dar şi a ordonanţei de clasare adusă în atenţia publică de Ministrul Justiţiei, cu centrarea pe identificarea motivelor pentru care s-a dispus o astfel de soluţie la plângerea formulată de jurnalistul de investigaţii I., prin urmare, informaţiile prezentate şi afirmaţiile făcute nu contrazic cu nimic documentele şi datele oficiale aduse în discuţie, dat fiind caracterul public al acestora.

De altfel, subiectul aflat în discuţie era altul, şi viza modul în care era gestionată la nivel instituţional problema retrocedării patrimoniului F..

În plus, prima instanţă nu a reţinut intervenţia reclamantei faţă de o afirmaţie a unui invitat în emisiune, pentru a clarifica faptul că atunci când a folosit termenul "M.", invitatul nu s-a referit la FDGR, ci la F., cu privire la care un tribunal internaţional a folosit termenul de "M.".

Chiar dacă aceste afirmaţii cuprind o doză de exagerare şi de provocare, acestea sunt judecăţi de valoare şi sunt admisibile într-o societate democratică pentru jurnalişti, iar pe de altă parte, chiar dacă au stârnit indignarea intimatului-pârât FDGR, instanţa de recurs apreciază că maniera în care jurnalistul a gestionat afirmaţiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, întrucât intenţia care a animat-o pe recurenta-reclamată nu a fost aceea de a afecta imaginea FDGR, ci de a informa publicul despre subiecte de interes public.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea CNCD contestată în prezenta cauză este nelegală, sancţionând o conduită care nu este discriminatorie, iar hotărârea instanţei de fond care o validează este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material incidente.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi rejudecând, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, va anula în parte hotărârea CNCD nr. 329/10.06.2019, în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi va dispune exonerarea acesteia de la plata amenzii în cuantum de 2.000 RON, stabilită în sarcina sa.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentă în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea intimaţilor la plata către recurentă a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 793 din 24 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte Hotărârea nr. 329/10.06.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2019, în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

Exonerează reclamanta de la plata amenzii în cuantum de 2.000 RON, stabilită în sarcina sa.

Obligă intimaţii-pârâţi la 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 6 aprilie 2023.