Excess of jurisdiction in anti-discrimination sanction based on incorrect discrimination criterion and proportionality of judicial costs.

Şedinţa publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în data de 06.05.2019, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună anularea Hotărârii nr. 129 din 06.03.2019, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1189 din 11 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

- a admis acţiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, şi B.;

- a anulat Hotărârea nr. 129/06.03.2019, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata către reclamantă a sumelor de 2.379 RON şi de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru şi onorariu avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat şi motivat, casarea sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii în contencios administrativ formulată de către reclamanta A.., cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a Hotărârii nr. 129/06.03.2019, emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2017.

În motivarea recursului, după o prezentare a situaţiei de fapt, se arată, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d), art. 15, art. 20 alin. (1) şi (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv:

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispoziţiile art. 16, art. 18 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ, pentru următoarele considerente:

În considerentele sentinţei civile nr. 1189/11.11.2020, judecătorul fondului a constatat, în mod greşit, că, "prin hotărârea contestată, Consiliul a reţinut că discriminarea s-a bazat pe criteriul veniturilor mici şi nu pe criteriul dizabilităţii, pronunţându-se deci pe un alt tip de discriminare decât cel reclamat de petent şi depăşind, deci, limitele în care a fost învestit.

Acest aspect rezultă din întreaga motivare a Consiliului, acesta raportându-se la persoanele cu venituri mici şi la necesitatea ca şi acestea să poată accesa serviciile publice printre care şi cel privind obţinerea unui credit bancar".

A reţinut instanţa că, procedând astfel, Consiliul a încălcat prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deoarece, din moment ce textul atribuie facilitatea sesizării Consiliului numai persoanei "care se consideră discriminată", rezultă logic că aceasta este cea care trebuie să menţioneze criteriul în baza căruia se consideră discriminată.

Or, după cum rezultă expres din conţinutul petiţiei sale, petentul s-a considerat discriminat pe criteriul dizabilităţii, apreciind conduita băncii ca fiind îndreptată împotriva persoanelor cu dizabilităţi, categorie din care face parte şi petentul.

În consecinţă, instanţa a reţinut, în mod greşit că hotărârea contestată este anulabilă pentru depăşirea limitelor învestirii.

Recurentul arată că sub nicio formă nu rezultă din acest text de lege obligaţia "persoanei care se consideră discriminată" de a preciza în sesizarea adresată C.N.C.D. criteriul în baza căruia se simte discriminată, astfel cum, în mod eronat, a reţinut instanţa de fond.

În opinia recurentului, este mai mult decât evident faptul că instanţa de fond a ajuns la concluzia că "hotărârea contestată este anulabilă pentru depăşirea limitelor învestirii" interpretând şi aplicând în mod greşit prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Mai mult decât atât, instanţa nu a ţinut cont absolut deloc de dispoziţiile art. 20 alin. (6) din acelaşi act normativ, care stabileşte în mod expres sarcina persoanei care depune o sesizare în faţa Consiliului National pentru Combaterea Discriminării şi anume aceea de a prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte.

Subliniază recurentul că, dacă judecătorul fondului ar fi aplicat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi ar fi analizat toate înscrisurile depuse în dosarul administrativ nr. x/2017, ar fi observat cu siguranţă faptul că refuzul A.. de a-i acorda petentului B. un credit de nevoi personale are la bază veniturile acestuia şi nu calitatea sa de persoană cu dizabilităţi.

În opinia recurentului, în prezenta cauză dedusă judecăţii este mai mult decât evident faptul că judecătorul fondului s-a rezumat doar la a achiesa la alegaţiile reclamantei A.. fără a cerceta adevărul, astfel încât a ajuns la concluzia că "hotărârea contestată este anulabilă pentru depăşirea limitelor investirii".

Se arată în motivele de recurs că, în raport de prevederile art. 16, art. 18 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în virtutea calităţii sale de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării şi beneficiind de marja de libertate în decizie şi acţiune, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a analizat situaţia prezentată în petiţie prin prisma criteriului veniturilor petentului B. şi nu al criteriului dizabilitate, astfel cum în mod eronat a reţinut judecătorul fondului, nefiind vorba despre o depăşire a limitelor învestirii.

În prezenta cauză dedusă judecăţii, obiectul sesizării formulate de către petentul B. 1-a constituit constatarea faptei de discriminare săvârşită de către A.. prin refuzul de acordare a unui credit bancar, faptă ce se încadrează în prevederile art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, iar, astfel cum se observă din considerentele Hotărârii nr. 129/06.03.2019, Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a analizat şi s-a pronunţat exclusiv asupra obiectului petiţiei domnului B., constatând că refuzul acordării unui credit bancar de către A.., din cauza veniturilor mici ale petentului - persoană încadrată în grad de handicap grav - constituie faptă de discriminare în baza prevederilor art. 2 alin. (1). art. 10 lit. d) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că recurentul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a pronunţat exclusiv asupra obiectului dedus judecăţii, nu ne aflăm în prezenţa unei depăşiri a limitelor învestirii, astfel cum, în mod eronat, a concluzionat judecătorul fondului.

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pentru următoarele considerente:

În considerentele sentinţei civile nr. 1189/11.11.2020, judecătorul fondului a constatat faptul că veniturile petentului B. - persoană încadrată în grad de handicap grav nerevizuibil - constau în indemnizaţia de handicap, respectiv indemnizaţia de însoţitor şi, conform Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, sunt afectate unui scop special, prin urmare neputând fi urmărite astfel cum prevede art. 729 alin. (7) C. proc. civ.

În opinia recurentului, judecătorul fondului a concluzionat, în mod greşit că "Astfel spus, în materie de creditare bancară, astfel de discriminări, pe criteriul veniturilor, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că "sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare", întrucât, deşi, ne aflăm în prezenţa unui scop legitim şi obiectiv în prezenta cauză dedusă judecăţii, luarea în considerare de către A.. exclusiv doar a constituirii garanţiei asupra veniturilor petentului B. - indemnizaţia de handicap şi indemnizaţia de însoţitor neputând fi urmărite potrivit dispoziţiilor art. 729 alin. (7) C. proc. civ., are drept rezultat imposibilitatea acestuia de a accesa un credit bancar exclusiv pe motivul apartenenţei la categoria persoanelor cu dizabilitaţi şi implicit a persoanelor cu venituri mici, fapt ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) si art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

- hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prin obligarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata către reclamantă a sumelor de 2.379 RON şi de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocat, judecătorul fondului, în mod eronat, nu a ţinut cont de statutul pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi anume acela de autoritate administrativ-jurisdicţională care este sesizată de către persoanele care se consideră discriminate şi care, în baza atribuţiilor stabilite de prevederile art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în urma parcurgerii unei proceduri speciale administrativ-jurisdicţionale, emite acte administrative-jurisdicţionale (hotărâri) prin care constată/nu constată săvârşirea faptelor de discriminare sesizate şi aplică/nu aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de acelaşi act normativ mai sus-enunţat.

Prin urmare, în prezenta cauză dedusă judecăţii, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu se află în culpă procesuală, fiind doar organul administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care a emis hotărârea contestată şi care nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În opinia recurentului, deşi cunoştea complexitatea redusă a cauzei, totuşi judecătorul fondului a refuzat aplicarea, din oficiu, a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nedispunând diminuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.379 RON, solicitate de către apărătorul convenţional al reclamantei A..

Arată recurentul că, în aprecierea cuantumului onorariului avocaţial, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Recurentul apreciază că judecătorul fondului a încălcat flagrant dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispunând, în mod eronat şi nejustificat, obligarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata sumei de 2.379 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, neţinând cont de complexitatea extrem de redusă a cauzei, necenzurând un onorariu tendenţios şi nejustificat de mare, motiv pentru care sentinţa recurată se impune a fi casată ca fiind nelegală sub acest aspect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A.. a depus concluzii scrise, solicitând ca, prin hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză, să se dispună admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, pe fond, respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte apreciază că argumentele recurentului vizând în fapt pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost expuse, nu sunt întemeiate.

În fapt, prin Hotărârea nr. 129 din 06.03.2019 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pronunţată în dosarul nr. x/2017, pârâtul a sancţionat reclamanta A.. cu amendă contravenţională în cuantum de 5.000 RON, aplicând în acest sens dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 şi a recomandat Băncii "să ofere informaţii persoanelor cu dizabilităţi şi să publice pe prima pagină rezumatul hotărârii de constatare", pentru încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), coroborate cu art. 10 lit. d) şi cu art. 15 din O.G. nr. 137/2000, prin aceea că reclamanta a refuzat acordarea unui credit către pârât, pe motiv că veniturile acestuia sunt mici.

În cuprinsul hotărârii s-a reţinut că în data de 17.12.2017 pârâtul B. a solicitat un credit de 20.000 RON, invocând ca venituri: 500 RON/lună -pensie, 1.400 RON/lună - indemnizaţie de handicap şi indemnizaţie de însoţitor, cererea fiind respinsă cu motivaţia că veniturile sunt prea mici.

Consiliul a reţinut că Regulamentul BNR nr. 17/2012 este discriminatoriu "faţă de persoanele care au venituri mici", că veniturile pârâtului erau sigure, că acesta încasa lunar aceste venituri din anul 2014, chiar în conturile deschise la această bancă şi că reclamanta ar fi putut să-i facă o ofertă personalizată, astfel încât să acorde un împrumut în funcţie de nivelul veniturilor.

De asemenea, s-a reţinut că:

"Astfel, Colegiul director este de opinie că situaţia unei persoane cu un venit mic nu poate fi privată de la accesarea unor credite de consum doar pentru că aceste venituri sunt mici".

S-a concluzionat că:

"la baza tratamentului diferenţiat invocat este venitul mic al petentului prezentat la momentul aplicării online de către petent (persoană încadrată în grad de handicap grav cu asistent personal)".

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în data de 06.05.2019, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., solicitând anularea Hotărârii nr. 129 din 06.03.2019, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând legalitatea hotărârii emise de pârât, prin prisma motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin sentinţa civilă nr. 1189 din 11 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

- a admis actiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Colegiul Director, şi B.;

- a anulat Hotărârea nr. 129/06.03.2019, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata către reclamantă a sumelor de 2.379 RON şi de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru şi onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d), art. 15, art. 20 alin. (1) şi (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată că este nefondată critica recurentului-pârât în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispoziţiile art. 16, art. 18 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât instanţa de fond a ajuns la concluzia că "hotărârea contestată este anulabilă pentru depăşirea limitelor învestirii", interpretând şi aplicând în mod greşit prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Sub acest aspect, în ceea ce priveşte depăşirea limitelor învestirii, instanţa de fond a constatat, în mod corect, în urma analizării întregului material probator, că, prin petiţia formulată de dl. B., acesta a invocat discriminarea sa pe baza de apartenenţă la grupul persoanelor cu dizabilităţi, iar, prin hotărârea contestată, Consiliul a reţinut ca discriminarea s-a bazat pe criteriul "veniturilor mici", şi nu pe criteriul "dizabilităţii", pronunţându-se deci pe un alt tip de discriminare decât cel reclamat de petent şi depăşind, astfel, limitele în care a fost învestit.

S-a reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate că acest aspect rezultă din întreaga motivare a Consiliului, acesta raportându-se la persoanele cu venituri mici şi la necesitatea ca şi acestea să poată accesa serviciile publice, printre care şi cel privind obţinerea unui credit bancar.

Instanţa de fond a avut în vedere motivarea Consiliului potrivit căreia, raportându-se la "situaţia unei persoane cu un venit mic", devine nerelevant dacă acea persoană este o persoană cu dizabilităţi sau nu şi, deci, dacă veniturile mici sunt consecinţa unei dizabilităţi sau consecinţa unui loc de muncă remunerat nesatisfăcător, sau chiar, de exemplu, a lipsei unui loc de muncă.

Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut Curtea de Apel că, procedând astfel, Consiliul a încălcat prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, text legal potrivit căruia numai persoana care se consideră discriminată trebuie să menţioneze criteriul pe baza căruia se consideră discriminată, felul în care a perceput ea atitudinea părţii adverse, felul în care a resimţit la nivel subiectiv conduita părţii pe care o reclamă.

În cauză, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, după cum rezultă expres din conţinutul petiţiei sale, petentul s-a considerat discriminat pe criteriul dizabilităţii, apreciind conduita băncii ca fiind îndreptată în general împotriva persoanelor cu dizabilităţi, categorie din care face parte şi petentul.

Or, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a analizat situaţia prezentată în petiţie prin prisma criteriului veniturilor petentului B. şi nu al criteriului dizabilitate, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, instanţa de fond apreciind în consecinţă că hotărârea contestată este anulabilă pentru depăşirea limitelor învestirii.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici considerentele recurentului-pârât potrivit cărora hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

În opinia recurentului, judecătorul fondului a concluzionat în mod greşit că astfel de discriminări, pe criteriul veniturilor, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că "sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare", întrucât, deşi, ne aflăm în prezenţa unui scop legitim şi obiectiv în prezenta cauză dedusă judecăţii, luarea în considerare de către A.. exclusiv doar a constituirii garanţiei asupra veniturilor petentului B. - indemnizaţia de handicap şi indemnizaţia de însoţitor neputând fi urmărite potrivit dispoziţiilor art. 729 alin. (7) C. proc. civ., are drept rezultat imposibilitatea acestuia de a accesa un credit bancar exclusiv pe motivul apartenenţei la categoria persoanelor cu dizabilitaţi şi implicit a persoanelor cu venituri mici, fapt ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

În opinia instanţei de fond, împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, în urma analizei întregului material probator administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale şi regulamentare aplicabile, rezultă că nu poate fi primită susţinerea cu caracter de principiu şi necircumstanţiată a pârâtului, în sensul că şi persoanele cu venituri mici trebuie să beneficieze de credite bancare, având în vedere că acordarea unei sume de bani de către o entitate privată trebuie dublată de o analiză a posibilităţilor de restituire a acelei sume, această condiţionare fiind rezonabilă şi ţinând de împărţirea riscurilor contractului. Altfel spus, în materie de creditare bancară, astfel de discriminări, pe criteriul veniturilor, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că "sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare".

Înalta Curte apreciază că în mod corect curtea a admis acţiunea şi a anulat hotărârea contestată, amplele considerente expuse de instanţa de fond în sentinţa recurată fiind la adăpostul oricăror critici.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici motivele de recurs referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte obligarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata sumei de 2.379 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs privitor la cheltuielile de judecată, invocat de recurent, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020, emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca urmare, nu vor fi analizate criticile din recursul pârâtului care antamează chestiunea proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor acordate de prima instanţă reclamantei care a câştigat procesul.

În ceea ce priveşte susţinerea privind lipsa culpei procesuale, Înalta Curte reţine căderea în pretenţii a pârâtului şi existenţa culpei procesuale prin emiterea actului contestat cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile. Nu este necesară reţinerea unei exercitări abuzive a drepturilor procesuale pentru a se realiza obligarea la plata cheltuielilor de judecată, textul art. 451 din C. proc. civ. neprevăzând o asemenea condiţie; singura condiţie cerută de textul legal amintit este aceea ca partea să fi căzut în pretenţii prin constatarea nelegalităţii conduitei sale, în speţă emiterea nelegală a unui act administrativ-fiscal. Astfel, şi acest motiv de recurs invocat de recurent este nefondat.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Având în vedere soluţia ce va fi pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurent, întrucât aceasta este partea aflată în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale în materie, respectiv cea care a căzut în pretenţii.

Prin urmare, în considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat, şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 1189 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2023.