Subrogated compensation body deemed insurance creditor; contested FGA rejection annulled and claim remitted for merits review

Şedinţa publică din data de 31 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 19362/04.03.2019, emisă de comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1160 din 16 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond, recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraţilor RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), recurentul consideră că despăgubirile în discuţie trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acţiune în regres, însuşi obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere.

Cum răspunderea celor vinovaţi de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuţie, era acoperită de poliţele RCA încheiate de aceştia cu A. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiţi.

Având în vedere că respectiva societate de asigurări a fost declarată în faliment, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligaţia de dezdăunare a trecut asupra Fondului de Garantare a Asiguraţilor, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Astfel, în final, creanţele sale care, prin despăgubirea persoanelor păgubite, s-a subrogat în drepturile acestora, în temeiul art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, trebuie să fie onorate de către Fondul de garantare a asiguraţilor.

Drepturile dobândite de BAAR care s-a subrogat în drepturile creditorilor iniţiali sunt aceleaşi cu drepturile pe care le aveau creditorii (victimele) înainte ca subrogaţia să fi operat împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului şi a asigurătorului său de răspundere civilă.

În opinia recurentului, dacă nu ar fi operat subrogaţia, fiecare persoană păgubită (în calitate de creditor) ar fi avut dreptul de a se îndrepta împotriva Fondului. Prin plata făcută de altul (în speţă B. - BAAR) şi subrogaţia acestuia în drepturile creditorului iniţial, nu operează niciun fel de modificare a creanţei originare, aceasta transmiţându-se astfel cum exista în patrimoniul celui plătit (împreună cu drepturile, acţiunile contra debitorului şi toate garanţiile creanţei -art. 1.594 C. civ. - deci inclusiv garanţia datorată de Fond), ceea ce constituie nota distinctivă a subrogaţiei, care este un mijloc de transmitere a obligaţiilor, fiind diferită de mijloacele de transformare a obligaţiilor, aşa cum sunt novaţia şi delegaţia, operaţiuni care conduc la crearea unor noi obligaţii.

Recurentul mai susţine că în considerarea caracterului de ius generale (drept comun) al reglementărilor cuprinse în noul C. civ., în măsura în care normele legale aplicabile care conţin norme de drept administrativ (Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor) nu conţin dispoziţii speciale, raporturilor juridice guvernate de normele mai sus menţionate li se vor aplica nu numai strict regulile cuprinse în legea specială, ci şi cele ale noului C. civ. ca ius generale (drept comun), în măsura în care sunt compatibile cu reglementarea specială.

Astfel, sumele plătite cu titlu de despăgubiri, vizează repararea prejudiciului acoperit de poliţa de asigurare RCA emisă de asigurătorul A. S.A, iar FGA garantează rambursarea respectivelor despăgubiri.

În acest context, recurentul consideră că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este pe deplin aplicabilă, astfel că, ori de câte ori în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON. În consecinţă, se consideră creanţe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanţele izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment. Acelaşi principiu se aplică şi în cazul în care subrogaţia se produce în baza unei obligaţii legale, cum ar fi Directiva 2009/103/CE (a-VI-a) a Parlamentului European şi Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

Prin urmare, recurentul susţine că, în cauză, creanţa pretinsă reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA, valabil încheiat la o societate de asigurare, intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

Recurentul consideră că instanţa de fond a reţinut în mod greşit, că nu poate să pretindă calitatea de creditor de asigurare din disponibilităţile FGA în condiţiile în care, pretenţiile vizează recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat şi în temeiul unei poliţe de asigurare RCA în baza căreia asigurătorul preia răspunderea asiguratului său astfel că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate.

Faţă de aceste argumente recurentul consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4, lit. e) şi 15, alin. (2) din Legea 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare. Astfel, trebuie constatat că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este fondat.

Recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 19362/04.03.2019 emisă de comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

B. a fost avizată de către Organismul de compensare omolog din Germania cu privire la producerea daunei, fiind deschis în acest sens dosarul de daună x/27.04.20152015. Ulterior, la data de 04.04.2018, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate - continuator al B. a achitat persoanei prejudiciate prin intermediul Organismului de compensare din Germania suma de 391,33 euro, cu titlu de despăgubiri.

La data de 31.03.2017, întregul patrimoniu al B. a fost preluat de către Asociaţia Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în baza unui protocol, urmat de dizolvarea fostei asociaţii prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/2017.

În contextul deschiderii procedurii de faliment al societăţii A., recurentul-reclamant a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 28.06.2018, o cerere de plată pentru recuperarea sumei de 391,23 euro reprezentând despăgubiri plătite şi costuri de instrumentare.

Prin Decizia nr. 19362/04.03.2019 emisă de Comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cererea de plată a fost respinsă pe motiv că s-a atins plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În prezentarea motivelor de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul-reclamant a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a făcut o greşită aplicare a legii în timp.

Astfel, cererea de plată vizează un prejudiciu pe care asigurătorul A. S.A. trebuia să îl achite în temeiul unei poliţe RCA cu valabilitate în perioada 26.02.2014 - 25.08.2014.

Încheierea poliţiei, producerea evenimentului asigurat şi expirarea poliţei s-au produs sub imperiul Legii nr. 136/1995, care este legea aplicabilă raportului juridic de drept substanţial.

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în soluţionarea cererii de plată din data de 28.06.2018, având în vedere că atât hotărârea privind deschiderea procedurii falimentului A. S.A., cât şi cererea reclamantului de plată, sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, astfel încât, deşi despăgubirea solicitată îşi are originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esenţial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul naşterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

În consecinţă, contrar susţinerilor reclamantului, Curtea constată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în soluţionarea cererii de plată din data de 28.06.2018.

Fondul a soluţionat cererea de plată prin raportare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare prevăzut Legea nr. 213/2015, act normativ care a intrat în vigoare la 27.07.2015.

Recurentul-reclamant a arătat că raportul juridic în baza căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor este chemat să plătească sumele datorate de A.. S.A., în temeiul poliţei, este un raport de garantare născut în temeiul legii, care este accesoriu raportului principal de asigurare şi totodată grefat pe acesta.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai precizat că, având în vedere caracterul accesoriu, raportul de garantare de care este ţinut Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a născut în strânsă legătură şi la aceeaşi dată cu poliţa RCA.

În aceste condiţii, atât raportul de asigurare grefat pe o poliţa RCA, cât şi raportul de garantare născut în legătură cu respectiva poliţă, au luat fiinţă în acelaşi moment şi sunt supuse legii care era în vigoare în anul 2014.

S-a mai arătat faptul că dreptul recurentului-reclamant de a solicita despăgubirea de la asigurător şi, implicit, de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, conferit persoanei păgubite în calitatea sa de creditor de asigurare, nu se stinge ca urmare a efectelor subrogării în drepturile acesteia. Dimpotrivă, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România înlocuieşte pe fiecare dintre persoanele prejudiciate care au beneficiat de despăgubiri, în drepturile acestora împotriva asigurătorului, fiind astfel îndreptăţit să îşi exercite şi să se bucure de aceste drepturi.

Pentru fiecare prejudiciu acoperit prin poliţa de asigurare RCA există un set de creditori de asigurare şi un set de creanţe de asigurări.

În aceste condiţii, prin faptul că recurentul-reclamant s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare nu înseamnă că a dobândit o creanţă unică.

Dimpotrivă, pornind de la natura juridică a subrogaţiei, rezultă că a dobândit în patrimoniu un număr de creanţe distincte, fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON.

Fiecare creditor de asigurare se poate adresa Fondului cu o cerere de despăgubire ce este garantată în limita unui plafon de 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

Recurentul-reclamant a susţinut că nu s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor în vederea plăţii unei creanţe proprii pe care ar avea-o în calitatea sa de creditor în asigurare, ci a formulat cererea ca urmare a subrogării în drepturile fiecărui creditor de asigurare plătit.

În relaţia cu Fondul, vine din poziţia fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecţia distinctă, reală şi efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre aceşti creditori.

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie interpretate în sensul limitării sumelor acordate de Fond, pentru fiecare creditor de asigurări, fără să prezinte relevanţă dacă acesta urmează să fie plătit direct sau prin intermediul unei entităţi care s-a subrogat în drepturile sale.

Recurentul a mai susţinut că la baza raportului juridic ce constituie obiectul prezentei cauze stau fapta ilicită şi implicit răspunderea civilă delictuală a autorului accidentului de circulaţie - asiguratul.

În aceste condiţii, angajarea obligaţiei de garantare a Fondului la plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment reprezintă un element determinant în raport cu posibilitatea recurentului-reclamant de a se îndrepta direct împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului, în temeiul art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

Astfel, în situaţia în care angajarea obligaţiei de garanţie va fi respinsă, asiguratul de bună-credinţă care a încheiat contractul de asigurare RCA, cunoscând că acesta este garantat în caz de faliment, va rămâne expus urmând a răspunde civil pentru repararea prejudiciului.

Instanţa de fond a respins acţiunea, soluţie pe care Înalta Curte nu o împărtăşeşte.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că la data de 27.07.2014 conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatricularea x a produs un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat avarierea autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea unei persoane având rezidenţa în Germania.

În ceea ce priveşte reglementarea europeană referitoare la condiţiile intervenţiei Fondului de protecţie a victimelor străzii, trebuie menţionat că prin Directiva Europeană 84/5/CEE (a II-a) s-a dispus înfiinţarea în fiecare din statele membre a unui organism în măsură să protejeze victimele accidentelor de circulaţie produse de autori neidentificaţi sau de persoane neasigurate RCA.

Ulterior, prin Directiva Europeană 2000/26/CE (a IV-a) s-a dispus înfiinţarea în fiecare din statele membre a unor organisme în măsură să ofere asistenţă persoanelor prejudiciate, în recuperarea prejudiciilor suferite prin accidente produse în alte state decât cele în care îşi au rezidenţa.

Prevederile directivelor menţionate anterior au fost preluate în Directiva 2009/103/CE (a VI-a) a Parlamentului European şi Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, care reprezintă o versiune consolidată a tuturor directivelor în acest domeniu şi care a intrat în vigoare începând cu data de 27.10.2009.

Potrivit art. 24 alin. (1) lit. b) din Directiva 2009/103/CE, în favoarea persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, pe teritoriul altui stat decât cel în care au rezidenţa (vizitatori), se stabileşte dreptul de a prezenta cereri de despăgubire Organismului de Compensare din statul lor de reşedinţă, pentru prejudiciile ce trebuie a fi reparate de către asigurătorul RCA al persoanei vinovate, în cazul în care respectivul asigurător nu a desemnat un reprezentant de despăgubire pe teritoriul acelui stat sau reprezentatul de despăgubire desemnat nu a transmis persoanei prejudiciate un răspuns motivat în termen de 3 luni de la data avizării daunei către acesta.

Reglementările europene au fost transpuse în legislaţia naţională în prevederile art. 251 din Legea nr. 32/2000 şi Ordinul CSA nr. 1/2008.

Reglementarea naţională a fost structurată astfel încât, Organism de plată a despăgubirilor, Centrul de informare şi Organismul de compensare să funcţioneze în cadrul unei singure organizaţii, aceasta fiind B..

Conform prevederilor art. 20 din Ordinul CSA nr. 1/2008, "(1) Fondul intervine, în calitate de organism de compensare, pentru soluţionarea unui caz de daună în următoarele situaţii:

a) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A.. dar societatea de asigurare sau reprezentantul de despăgubiri al acesteia nu a despăgubit persoanele păgubite sau nu a transmis acestora un răspuns motivat în termen de 3 luni de la avizarea daunei...:"

Totodată, conform prevederilor art. 27 (1):

"Fondul în calitate de organism de compensare, este obligat să ramburseze organismelor de compensare din statele Spaţiului Economic European toate cheltuielile..., pentru cazurile de daună soluţionate de acestea la cererea rezidenţilor lor care au suferit prejudicii pe teritoriul unuia dintre aceste state, altul decât statul lor de reşedinţă, dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A. de un asigurător care funcţiona legal în România."

Înalta Curte constată că la data de 27.04.2015, B. a fost avizată de Organismul de compensare omolog din Germania cu privire la producerea daunei, fiind deschis dosarul de daune cu referinţă OC/D/0094/2015.

Ulterior, la data de 04.04.2018 BAAR - continuator al asociaţiei B. a achitat persoanei prejudiciate, prin intermediul Organismului de Compensare din Germania, suma de 391,33 Euro cu titlu de despăgubiri.

Potrivit alin. (2) al art. 27 din acelaşi act normativ:

"după rambursare. Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva (…) societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

Astfel fiind, raportat la prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008, în contextul deschiderii procedurii falimentului societăţii A. S.A., F.P.V.S. a investit autoritatea pârâtă F.G.A., în acord cu cadrul juridic stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei nr. 16/2015 a Autoritarii de Supraveghere Financiara (ASF), cu o cerere de plată pentru recuperarea sumei de 391,23 Euro.

Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor a hotărât respingerea cererii de plată, invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1), lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins cererea reţinând, în mod eronat, că reclamantul are rolul unui organism de despăgubire care garantează terţilor rezidenţi ai statelor membre ale Uniunii Europene plata despăgubirii pentru accidente produse de vehicule asigurate RCA în România, iar această ipostază de agent plătitor nu permite asimilarea lui unei societăţi de asigurare care să poată pretinde calitatea de creditor de asigurare din disponibilităţile unui alt fond de garantare.

Procedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motiv pentru care Înalta Curte o va casa şi, rejudecând, va admite acţiunea, va anula Decizia nr. 19362/04.03.2019 emisă de Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze, pe fond, cererea de plată formulată.

Înalta Curte reţine că subrogaţia personală a fost definită în doctrină ca fiind un mecanism care permite înlocuirea creditorului iniţial cu o altă persoană, care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile creditorului iniţial.

Drepturile dobândite de BAAR, care s-a subrogat în drepturile creditorilor iniţiali, sunt aceleaşi cu drepturile pe care le aveau aceştia, înainte ca subrogaţia să fi operat, împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului şi a asigurătorului său de răspundere civilă.

În privinţa naturii dreptului de creanţă pretins, Înalta Curte constată că B. a plătit despăgubirea în calitatea de Organism de Compensare din România către Organismul de Compensare din Germania, întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Germania şi al cărei autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs în Ungaria din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de A. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţele de asigurări sunt "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, despăgubirea solicitată de BAAR, în calitate de succesor al B., reprezintă o creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare iar creanţa de asigurări este creanţa unui creditor de asigurări rezultată dintr-un contract de asigurare.

De asemenea, prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (i) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării facultative "persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare".

Înalta Curte mai reţine că persoanele care au suferit daune prin accidente auto cauzate din vina asiguraţilor RCA au dreptul de a fi despăgubite de către asigurătorii RCA, iar prin plata acestor despăgubiri, Organismul de Compensare plătitor (BAAR în speţă) se subrogă în drepturile lor, împotriva asigurătorilor RCA si/sau celor vinovaţi de producerea accidentelor auto, deoarece subrogaţia produce efecte atât faţă de debitorii principali - care, în speţă, sunt conducătorul autovehiculului (asiguratul) şi asigurătorul RCA cât şi faţă de garantul acestora - adică, Fondul de garantare a asiguraţilor.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că motivul de refuz al plăţii prezentat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate fi înlăturat.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, ca casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea reclamantului, va anula decizia contestată şi va obliga intimatul să soluţioneze, pe fond, cererea de plată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 1160 din 16 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Anulează Decizia nr. 19362/04.03.2019 emisă de Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi obligă intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze, pe fond, cererea de plată formulată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2023.