Disciplinary complaint against prosecutor: Res judicata of criminal ruling on illegal passport retention does not bind judicial inspectorate's preliminary verification.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ, reclamanţii A. şi B. au solicitat infirmarea rezoluţiei de clasare nr. 2797/23.08.2019 şi efectuarea de cercetări reale cu privire la abaterile disciplinare sesizate de reclamanţi.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1402 din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate au formulat recurs A. şi B., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii susţin că, prin sentinţa atacată, instanţa de fond a încălcat regulile de procedură sancţionate cu nulitatea, a încălcat autoritatea de lucru judecat şi a interpretat greşit normele de drept material.

Pentru aceste motive, recurenţii apreciază că se impunea rejudecarea cauzei şi, în baza art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, anularea soluţiilor de clasare dispuse de Inspecţia Judiciară şi obligarea Inspecţiei Judiciare să completeze cercetările cu privire la abaterile disciplinare săvârşite de dna procuror C., şi anume cu privire la:

1. abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, pentru nerespectarea confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei de procuror în dosarul penal nr. x/2019 aflat pe rolul secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie:

2. abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, prin încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept procesual, urmărind şi acceptând vătămarea subsemnaţilor şi a fiicei noastre minore D. - în legătură cu dosarul penal nr. x/2019 aflat pe rolul secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţiei

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că la data de 10.07.2019 au sesizat Inspecţia Judiciară cu privire la abaterile disciplinare săvârşite de dna procuror C., în calitate de procuror instrumentator al dosarului penal nr. x/2019 aflat pe rolul secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, prin divulgarea de informaţii şi documente cu caracter confidenţial şi secret din dosarul de urmărire penală şi din dosarul de adopţie al minorei D. şi prin încălcarea normelor cu rea-credinţă, deoarece procurorul a reţinut paşaportul minorei D., lipsind-o de un drept fundamental (dreptul la liberă circulaţie).

Prin încheierea penală (definitivă) nr. 265/14.07.2020 din dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că măsura de reţinere a paşaportului minorei D. dispusă de procurorul C. nu era prevăzută de lege, nu a urmărit un scop legitim şi a încălcat dreptul fundamental al minorei la liberă circulaţie.

Recurenţii arată că la data de 03.09.2020 au solicitat în prezentul dosar aplicarea puterii de lucru judecat a încheierii nr. 265/14.07.2020 a Înaltei Curţi, arătând că există indicii că a fost săvârşită o abatere disciplinară, care trebuia cercetată de Inspecţie, deoarece instanţa supremă a anulat ordonanţa din data de 21.06.2021 prin care procurorul a reţinut paşaportul minorei, reţinând că procurorul a încălcat un drept fundamental al minorei (dreptul la liberă circulaţie) şi că procurorul a săvârşit un abuz în cursul urmăririi penale în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile de drept material referitoare abaterile disciplinare art. 99 lit. j) şi t) din Legea nr. 303/2004 şi cele ale Legii nr. 317/20041. În opinia recurenţilor, instanţa a înlăturat nelegal incidenţa încheierii penale nr. 265/14.07.2020 din prezenta cauză, deoarece este indiferent faptul că încheierea a fost pronunţată ulterior rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare, iar încheierea Înaltei Curţi are efect declarativ, constată un abuz de drept, nu are efect constitutiv de drepturi noi, ci doar confirmă susţinerile reclamanţilor din sesizarea disciplinară. De vreme ce confirmă situaţia de fapt şi motivele pentru care reclamanţii au sesizat Inspecţia, încheierea penală nr. 265/14.07.2020 trebuia să conducă la admiterea acţiunii în contencios şi obligarea Inspecţiei să completeze cercetările.

Recurenţii au arătat că, la data sesizării Inspecţiei, existau suficiente indicii că procurorul a săvârşit abaterile disciplinare, dar Inspecţia nu a realizat cercetări efective.

Încheierea penală nr. 265/14.07.2020 constată aceeaşi situaţie de fapt ca cea sesizată Inspecţiei, şi anume că procurorul a reţinut ilegal paşaportul minorei si că procurorul a săvârşit un abuz în cursul urmăririi penale, că a încălcat dreptul fundamental al minorei la liberă circulaţie.

Reclamanţii au sesizat Inspecţiei Judiciare exact fapta cu privire la care Înalta Curte a reţinut că procurorul a săvârşit un abuz în cursul cercetării penale. Reclamanţii au arătat în plângerea disciplinară că procurorul si-a exercitat funcţia cu rea-credinţă (art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004), pentru că a reţinut ilegal paşaportul minorei, încălcând astfel un drept fundamental al minorei D..

Interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia în prezenta cauză nu poate avea incidenţă încheierea ÎCCJ nr. 265/14.07.2020, deoarece această încheiere este ulterioară rezoluţiilor de clasare, este eronată, deoarece încheierea penală nr. 265/14.07.2020 constată fapta deja săvârşită de procuror, hotărârea având efect declarativ, iar nu efect constitutiv.

Or, încheierea penală nr. 265/14.07.2020 nu stabileşte o situaţie de fapt diferită de cea sesizată Inspecţiei, nici nu naşte şi nici nu modifică raporturi juridice dintre părţi, aşadar aceasta are efect declarativ.

Prin încheierea penală nr. 265/14.07.2020 nu s-au stabilit drepturi noi, ci instanţa penală a constat că un fapt preexistent - reţinerea paşaportului de către procuror - este un abuz în cursul cercetării penale, că este o încălcare a unui drept fundamental al minorei.

Efectul declarativ al hotărârii penale nr. 265/14.07.2020 este acela că instanţa penală transformă o situaţie juridică incertă, într-o situaţie juridică certă, confirmând afirmaţiile reclamanţilor din sesizarea Inspecţiei Judiciare.

Instanţa confundă faptul juridic în sine (fapta ilicită, abaterea disciplinară în materialitatea sa) cu actul juridic civil în care se consemnează un fapt juridic (hotărârea judecătorească).

Obiectul sesizării în prezentul dosar este aspectul de fapt - reţinerea paşaportului minorei de către procuror - care s-a produs în concret de la data de 26.06.2019 şi până la data de 19.07.2019. Abaterea disciplinară este un fapt juridic. Fapta în sine, abaterea disciplinară putea fi constatată de către Inspecţia Judiciară, independent de pronunţarea unei hotărâri care să desfiinţeze ordonanţa procurorului. Conform Legii nr. 317/2004, inspectorul judiciar avea tocmai atribuţia de a constata săvârşirea abaterii disciplinare. Contrar interpretării eronate a instanţei, inspectorul judiciar nu era împiedicat să constate abaterea disciplinară sau să cerceteze abaterea din cauză că o instanţă nu a dispus anterior desfiinţarea ordonanţei.

În speţă, instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile de drept material privitoare la abaterile disciplinare, deoarece a confundat abaterea disciplinară propriu-zisă cu actul prin care se constată, se califică fapta ca abuz de drept.

În baza art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, puterea lucrului judecat a încheierii irevocabile nr. 265/14.07.2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr. x/2020, care a constatat că procurorul a încălcat dreptul fundamental al minorei la liberă circulaţie.

Recurenţii susţin că instanţa a încălcat normele de procedură sancţionate cu nulitatea (art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004 şi art. 21 din Constituţia României - liberul acces la justiţie), apreciază că instanţa realizează de fapt o denegare de dreptate, întrucât, deşi legea stabileşte că instanţa poate impune Inspecţiei completarea cercetărilor cu privire la abaterea disciplinară, instanţa reţine eronat că inspectorul judiciar ar avea o putere "discreţionară" de apreciere, că instanţa nu ar putea să analizeze indiciile săvârşirii abaterii, nici să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea reţinută de inspectorul judiciar.

Conform art. 28 C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o." Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Recurenţii arată că, deşi au solicitat distinct aplicarea puterii de lucru judecat în baza art. 430-431 C. proc. civ. asupra chestiunilor litigioase deja tranşate anterior de Înalta Curte, instanţa a omis să analizeze aceste dispoziţii legale invocate de reclamanţi a omis să cerceteze puterea de lucru judecat si efectele acesteia.

În opinia recurenţilor, instanţa de contencios trebuia să analizeze tocmai indiciile de săvârşire a unor abateri disciplinare ale procurorului, astfel încât nu se putea ignora faptul că Înalta Curte a statuat irevocabil că măsura luată de procuror a fost nelegală şi că procurorul a încălcat dreptul fundamental al minorei la liberă circulaţie. Încheierea vizează aceeaşi situaţie de fapt, fiind soluţionată chestiunea litigioasă a nelegalităţii măsurii dispuse şi chestiunea litigioasă a urmăririi unui scop legitim.

În realitate, încheierea penală nr. 265/14.07.2020 produce efectul puterii de lucru judecat în fata prezentei instanţe civile cu privire la fapta săvârşită, cu privire la existenţa faptei de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă.

Dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. nu disting, astfel că hotărârea instanţei penale va avea autoritate de lucru judecat cu privire la faptă în fata instanţei civile, indiferent dacă instanţa civilă a fost sesizată în materia răspunderii delictuale sau în materia răspunderii disciplinare.

Instanţa civilă nu putea analiza acţiunea civilă din prezentul dosar diferit faţă de ceea ce s-a statuat deja de către instanţa penală. Instanţă sesizată în materia disciplinară este ţinută de puterea de lucru judecat a încheierii penale definitive cu privire la fapta constatată de instanţa penală.

În continuare, recurenţii fac trimitere la considerentele încheierii prin care Înalta Curte a reţinut că:

- deşi documentele au fost reţinute pentru efectuarea unei expertize grafologice şi se aflau în posesia organelor judiciare încă din 26.06.2019, nu s-a dispus expertizarea acestora, iar în cadrul adresei interinstituţionale prin care a fost preluat paşaportul nu s-a indicat durata măsurii reţinerii paşaportului.

- deşi s-a dispus reţinerea paşaportului minorei D., acest document nu se regăseşte printre cele puse la dispoziţia specialiştilor din cadrul DGPMB - Serviciul Criminalistic, în vederea efectuării constatării tehnico-ştiinţifice grafice şi tehnice, astfel încât reţinerea paşaportului şi limitarea libertăţii de circulaţie nu a fost justificată de nevoia administrării unei probe în procesul penal.

- în cauză, minora D. nu se regăsea în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 248/2005 (...) şi nu se afla nici în situaţia de a nu fi respectat măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate, dispusă în condiţiile acestei legi.

Recurenţii susţin că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, deoarece următoarele chestiuni litigioase din prezentul dosar au fost deja judecate irevocabil de către Înalta Curte în dosarul nr. x/2020:

1. dispoziţiile legale nu permiteau reţinerea paşaportului pe durată nedeterminată prin aplicarea procedurii predării sub luare de dovadă;

2. nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru restrângerea dreptului minorei de a călători în străinătate;

3. măsura nu a fost necesară pentru administrarea probelor în dosarul penal nr. x/2019;

4. măsura a încălcat dreptul fundamental al minorei la liberă circulaţie:

În opinia recurenţilor, având în vedere că sentinţa recurată a fost pronunţată în luna octombrie 2021, iar încheierea penală a Înaltei Curţi a fost pronunţată încă din august 2020, soluţia Curţii de Apel Bucureşti nu putea contrazice sau ignora hotărârea definitivă. Instanţa de fond era ţinută de puterea de lucru judecat tocmai cu privire la:

- latura obiectivă a abaterii disciplinare - deoarece instanţa anterioară statuează că reţinerea paşaportului minorei de către procuror este un abuz în cursul urmăririi penale, procurorul a încălcat un drept fundamental (aspect constatat irevocabil la pag. 43 a încheierii nr. 265/14.07.2020);

- latura subiectivă a abaterii disciplinare - deoarece instanţa anterioară statuează că procurorul a încălcat un drept fundamental (aspect constatat irevocabil la pag. 44 a încheierii nr. 265/14.07.2020).

În opinia recurenţilor, faţă de chestiunile litigioase statuate irevocabil de instanţa anterioară, este evident că în prezentul dosar instanţa nu mai putea reţine că nu ar exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea abaterilor disciplinare de către procurorul C. în ceea ce priveşte reţinerea paşaportului minorei D..

În baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea normelor sancţionate cu nulitatea - încălcarea liberului acces la justiţie.

În acest sens, recurenţii fac trimitere la prevederile art. 21 din Constituţia României, ale art. 5 C. proc. civ., ale art. 47 din Legea nr. 317/2004, susţinând, în esenţă, că prin sentinţa atacată instanţa a săvârşit o gravă denegare de dreptate, deoarece a reţinut că aprecierea indiciilor de săvârşire a abaterii disciplinare ar fi atributul exclusiv şi discreţionar al inspectorului judiciar.

În opinia recurenţilor, instanţa a reţinut, cu încălcarea liberului acces la justiţie, că inspectorul judiciar ar avea un drept discreţionar de apreciere a cercetărilor pe care este necesar să le realizeze, precum şi cu privire la existenţa sau nu a indiciilor de săvârşire a abaterii disciplinare. Or, acest mod de soluţionare încalcă flagrant art. 47 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004, transformă această cale de acces la justiţie într-o procedură golită de orice eficienţă, norma rămâne fără nici un scop.

În realitate, instanţa de judecată are atribuţia expresă de a analiza dacă este necesară completarea cercetărilor, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţă în cursul cercetării judecătoreşti şi chiar prevede atributul instanţei de a obliga Inspecţia să realizeze în concret anumite cercetări.

Prin interpretarea instanţei de fond, este anihilată etapa cercetării judecătoreşti, în cadrul căreia instanţa stabileşte situaţia de fapt probată în cursul judecăţii. Ad absurdum, nicio acţiune în contencios administrativ nu ar mai putea fi admisă, deoarece instanţa ar fi limitată de situaţia de fapt stabilită de autoritatea administrativă cu ocazia emiterii actului, indiferent dacă părţile probează, în cursul judecăţii, o situaţie de fapt diferită de cea reţinută eronat de autoritatea publică. Instanţa de contencios administrativ a săvârşit o denegare de dreptate tocmai deoarece a reţinut că aceasta nu ar putea, nu este ţinută sau limitată de situaţia de fapt reţinută de inspectorul judiciar, de autoritatea administrativă pârâtă.

În rejudecare, pe fond, recurenţii au arătat că instanţa de contencios administrativ are atribuţia de a verifica dacă Inspecţia a realizat suficiente cercetări, să stabilească o situaţie de fapt în baza probelor administrate în faţa instanţei şi să dispună completarea de către Inspecţie a cercetărilor. În lipsa unor cercetări reale cu privire la faptele sesizate, nu erau îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 45 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 pentru soluţionarea plângerii, astfel încât clasarea sesizării a fost dispusă nelegal. Inspecţia a interpretat eronat art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Reclamanţii au sesizat Inspecţiei că procurorul a săvârşit un abuz în cursul urmăririi penale, a încălcat un drept fundamental al minorei, a reţinut abuziv paşaportul minorei, Inspecţia retine eronat că nu ar putea analiza abaterile disciplinare ale procurorului, reclamanţii nu au criticat soluţiile dispuse de procuror, nu au utilizat Inspecţia ca o cale de atac, ci au arătat că procurorul a luat măsuri abuzive, nelegale, neprevăzute de lege, care au încălcat dreptul fundamental al minorei D. la liberă circulaţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

În esenţă, arată că instanţa de fond a judecat cauza pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, astfel încât nu se poate pune problema nerespectării dreptului la apărare sau liberului acces la justiţie.

De asemenea, intimata-pârâtă susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate cu privire la părţile, obiectul şi cauza a două sau mai multor dosare, dintre care cel puţin unul dintre acestea să fie soluţionat. În acest sens, intimata-pârâtă arată că instanţa de fond s-a aplecat asupra unei eventuale incidenţei a încheierii pronunţate de Înalta Curte atât raportat la procedura verificărilor prealabile efectuate de inspectorul judiciar, cât şi raportat la momentul judecăţii la fond.

Intimata-pârâtă susţine că este nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu se poate trage concluzia că instanţa fondului a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile de drept material privitoare la abaterile disciplinare, motivarea Curţii de Apel Bucureşti făcând în repetate rânduri trimitere la prevederile legii speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, Legea nr. 317/2004, republicată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Elemente de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

Prin plângerea înregistrată pe rolul Inspecţiei Judiciare la data de 10 iulie 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat cercetarea disciplinară şi exercitarea acţiunii disciplinare împotriva doamnei procuror C., pentru comiterea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) şi j) din Legea nr. 304/2004 în activităţile desfăşurate în legătură cu dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect soluţionarea sesizării vizând o presupusă faptă de abuz de serviciu a procurorului E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

Prin plângerea adresată Inspecţiei Judiciare, recurenţii-reclamanţi au reclamat, în esenţă, nerespectarea confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter şi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă prin încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept procesual.

Prin Rezoluţia nr. 2797/23.08.2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în lucrarea nr. 19-3292 a dispus clasarea sesizării formulate de A. şi B., întrucât a constatat că aspectele criticate în cadrul memoriului nu conturează indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare din cele prevăzute în art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, de natură să atragă răspunderea disciplinară a magistratului reclamat, soluţie confirmată de inspectorul şef şi menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, care a respins contestaţia petenţilor.

În continuare, în conformitate cu dispoziţiile articolului 499 din C. proc. civ., vor fi analizate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ. invocate prin cererea de recurs.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv, casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 174 din C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea liberului acces la justiţie, susţinând în esenţă că prin sentinţa atacată instanţa a săvârşit o gravă denegare de dreptate, deoarece a reţinut că aprecierea indiciilor de săvârşire a abaterii disciplinare ar fi atributul exclusiv şi discreţionar al inspectorului judiciar.

Înalta Curte constată că din considerentele sentinţei atacate nu rezultă încălcarea vreunei norme procedurale a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care nu se poate reţine o vătămare a reclamanţilor, în sensul celor evocate de aceştia, şi nici o încălcare a liberului acces la justiţie.

Este de observat, din perspectiva activităţii inspectorilor judiciari, a verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua, că trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004). Conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.

C. proc. pen. reglementează în art. 304, 339 şi 340 competenţele procurorului ierarhic superior în verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor adoptate de către procurorul ierarhic inferior, cadrul legal pentru formularea plângerii împotriva actelor procurorului şi a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată (art. 339 şi art. 340).

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa. Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea şi în relaţia cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate, în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia."

Din analiza tuturor acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea inspectorilor judiciari, trebuie să se respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze constituie un element obiectiv care ar pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Cu privire la încălcarea normele de drept material ori procesual, abaterea disciplinară priveşte încălcarea cu ştiinţă a acestora, urmărindu-se sau acceptându-se vătămarea unei persoane (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), sau nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil (exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă).

În acelaşi timp, răspunderea disciplinară a magistratului este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar pe de altă parte, instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea care face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, caracterul complet al probatoriului şi, în consecinţă, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurenţi, prin hotărârea pronunţată prima instanţă nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalităţii în care inspectorul judiciar şi-a desfăşurat activitatea, ci a procedat la analiza mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării şi a activităţii inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu sunt incidente dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2024, care se referă la respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii. Incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 451din Legea nr. 317/2004, privind soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în contestaţia împotriva rezoluţiei de clasare, respectiv: a) respingerea contestaţiei; b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, caz în care hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost desfiinţate rezoluţiile atacate şi să indice faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor.

Recurenţii sunt nemulţumiţi de motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi se prevalează de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă nemulţumirile în ceea ce priveşte opinia instanţei de fond cu privire la aprecierea indiciilor de săvârşire a abaterii disciplinare nu reprezintă neregularităţi procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, urmând ca acestea să fie avute în vedere în cadrul analizării criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., neputându-se reţine o încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Conform prevederilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă", iar art. 431 din C. proc. civ. prevede că "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Instanţa de fond a analizat incidenţa Încheierii judecătorului de Cameră Preliminară nr. 265/14.07.2020 din dosarul nr. x/2020, prin prisma faptului că nu se poate impune pârâtei să reia o procedură de verificare a abaterilor invocate, atâta timp cât se face referire la o încheiere de cameră preliminară ulterioară, iar instanţa realizează un control de legalitate asupra actelor Inspecţiei judiciare şi nu se află în judecarea unui raport juridic disciplinar în curs de definitivare, procedura de control al legalităţii dispoziţiei privind predarea sau luarea de dovadă a paşaportului paşaportului, finalizată prin încheierea nr. 265/14.07.2020, neavând incidenţă asupra procedurii anterioare, administrative, realizate de Inspecţia judiciară.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, în cauză nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a încheierii nr. 265/14.07.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020. Obiectul prezentei cauze îl reprezintă analizarea legalităţii Rezoluţiei nr. 2797/23.08.2019 şi a Rezoluţiei Inspectorului Şef din 23 octombrie 2019, iar dosarul nr. x/2020, în care a fost pronunţată încheierea nr. 265/14.07.2020, a avut ca obiect plângerea formulată de petenţi împotriva Ordonanţei nr. 215/P/2019 din 26.06.2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La data emiterii rezoluţiei de clasare şi a rezoluţiei Inspectorului şef din data de 23.10.2019 nu era pronunţată încheierea nr. 265/14.07.2020, instanţa de contencios administrativ fiind învestită pentru realizarea controlului de legalitate asupra actelor Inspecţiei judiciare, care a apreciat că nu există indicii pentru începerea procedurii disciplinare, în raport de data emiterii acestora.

În ceea ce priveşte motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile circumscrise acestui motiv de nelegalitate sunt nefondate, soluţia primei instanţe fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Faptele invocate de recurenţii-reclamanţi prin sesizarea adresată intimatei - pârâte au fost analizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de articolul 99 lit. j) şi t) din Legea nr. 303/2004.

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, constă în nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură, de care s-a luat cunoştinţă în exercitarea profesiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, este necesar să se constate, pe de o parte, existenţa unor informaţii de care magistratul a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, şi, pe de altă parte, nerespectarea caracterului secret sau confidenţial al acestor informaţii.

În lipsa unor dovezi în probarea celor susţinute sub acest aspect, nu se putea reţine existenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004.

În raport de cele reţinute în actele contestate, privind neîndeplinirea elementului material al laturii obiective, nu au fost invocate motive prin prisma cărora să fie analizată aplicarea dispoziţiilor legale.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, se referă la exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, iar sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Conform prev. art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de aceste dispoziţii. Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual, cu scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru. Pentru existenţa gravei neglijenţe, trebuie să se nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Cu privire la dispoziţiile care reglementează fapte ce constituie abateri disciplinare, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege", "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în sensul că "(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive" (Decizia nr. 96/2017, pronunţată în dosar nr. x/2016).

Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurenţii-reclamanţi nu vizează reaua - credinţă sau grava-neglijenţă a magistratului, care trebuie probate în mod distinct şi care se realizează printr-o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând voit vătămarea, ori prin nesocotirea din culpă, însă în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară analizează dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii procurorului în sensul reclamat, nu cenzurează argumentele procurorului care a emis ordonanţa ce a produs nemulţumirea titularilor sesizării. În acest sens, s-a reţinut prin rezoluţia de clasare faptul că petenţii sunt nemulţumiţi de actele şi măsurile dispuse de procuror, în considerarea probelor şi a dispoziţiilor procesuale penale, astfel că aspectele sesizate excedează competenţei Inspecţiei judiciare, iar din elementele analizate nu a rezultat cu privire la magistratul reclamat vreo culpă din perspectivă disciplinară.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că inspectorul judiciar nu se putea substitui unei instanţe în calea de atac, acesta efectuează o verificare prealabilă căutând "indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare", astfel că ceea ce trebuie lămurit sunt faptele şi împrejurările care ar putea constitui elementele abaterii disciplinare sesizate de aceştia, iar instanţa de contencios administrativ cenzurează legalitatea emiterii rezoluţiei de clasare.

Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, a constatat inexistenţa indiciilor pentru începerea procedurii disciplinare cu privire la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate, nefiind elemente din care să rezulte nelegalitatea rezoluţiilor contestate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1402 din 13 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.