Scope of Insurers' Guarantee Fund liability: exclusion of contractual late payment penalties and judicial costs from "insurance claims" under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul de Curţii Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (FGA) anularea deciziei FGA nr. 24585/19.10.2020, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 734,8 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 190,51 RON cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 10640/2014 a Judecătoriei Constanţa; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 614 pronunţată la 16 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 614 pronunţate la 16 aprilie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii ca netemeinică.

După expunerea istoricului speţei, recurenta-reclamantă a precizat următoarele:

- sentinţa a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020 întrucât creanţa este una de asigurare, izvorâtă din contractul de asigurare.

- hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, întrucât a respins cheltuielile de judecată deşi erau izvorâte dintr-un contract de asigurare;

- judecătorul fondului a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 5003/2004, reţinând greşit că penalitătile de întârziere si cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare;

- înlăturând din sarcina Fondului obligaţia de garanţie pe care aceasta o are în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea flagrantă a acestor dispoziţii legale.

- hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 având în vedere că, dacă Fondul poate plăti dobânzi aferent despăgubirilor principale, atunci, pentru aceleaşi considerente, poate plăti şi penalităţi de întârziere.

- sentinţa atacată este contrară dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

Sub acest aspect susţine că nu se poate permite Fondului să repună în discuţie natura juridică a sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 10640/2014, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. x/2014, echivalează cu o ignorare sau cu o negare a relativităţii efectelor acestei hotărâri judecătoreşti.

Stabilindu-se faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, datorate de B. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirilor, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească..", iar potrivit art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi/sau ale cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 36-37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 2214 C. civ., aceste norme coroborându-se cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în sensul obligării asigurătorului la plata unei despăgubiri către asigurat, plată care, în cazul falimentului asigurătorului, este garantată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte Ordinul CSA nr. 11/2014, aceasta stipulează plata unor penalităţi de întârziere datorate culpei contractuale a societăţii de asigurare, culpă care nu este opozabilă FGA, câtă vreme această autoritate nu este continuatoare a societăţii contractante, iar Fondul reprezintă un mecanism de garantare a plăţii despăgubirilor, astfel că nu răspunde pentru obligaţiile cu caracter pecuniar stabilite de instanţa de judecată în sarcina asigurătorului B. S.A. ca urmare a neplăţii ori plăţii cu întârziere a despăgubirii (în speţă, conform sentinţei civile nr. 10640/2014, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014).

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi în ceea ce priveşte accesoriile creanţei principale, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Nici invocarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu este în măsură să conducă la o altă concluzie. Acest text de lege stipulează că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.", reglementând obligaţiile de plată ale asiguratului, care sunt suportate de asigurător conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, între care se regăsesc şi cheltuielile de judecată pe care asiguratul este obligat să le achite persoanei vătămate. Or, recurenta-reclamantă a solicitat plata cheltuielilor de judecată datorate (conform hotărârii judecătoreşti pronunţate de Judecătoria Constanţa) de asigurătorul RCA către asigurătorul CASCO, în urma unui litigiu determinat de nerambursarea valorii despăgubirii achitate persoanei vătămate, situaţie care nu se încadrează în ipoteza prevăzută de norma legală amintită.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la nesocotirea considerentelor Deciziei nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Aşadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (şi căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susţinerea soluţiei) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanţe de asigurări a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".". Or, menţionarea termenului "penalităţi" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susţinerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităţilor de întârziere), precum şi în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiţie esenţială pentru calificarea unei creanţe ca fiind creanţă de asigurare şi anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că:

"(...) elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Ordinul CSA nr. 14/2011. Penalităţile au natura unui drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător şi nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancţiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Aceeaşi este situaţia şi în cazul cheltuielilor de judecată, stabilite în litigiul generat de neplata despăgubirii în termenul legal şi care sunt datorate de asigurătorul falit în temeiul culpei sale procesuale.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuşi Fondul le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

Cât priveşte critica relativă la încălcarea dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. de prima instanţă, Înalta Curte reţine faptul că hotărârea judecătorească nr. 10640/2014 a Judecătoriei Constanţa este obligatorie pentru părţile procesuale şi succesorii acestora însă, aşa cum s-a stabilit în precedent, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu este succesorul în drepturi al asiguratorului în faliment pentru a putea fi obligat la executarea tuturor prestaţiilor stabilite prin hotărârea menţionată.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalităţi contractuale şi cheltuieli de judecată datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A împotriva sentinţei nr.

614 pronunţată la 16 aprilie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 martie 2023.