Insurance Guarantee Fund liability limited to contractual indemnities; exclusion of insurer’s legal interest and litigation costs

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin contestaţia înregistrată la data de 02.03.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor desfiinţarea parţială a Deciziei nr. 22686/12.02.2020 emisă de FGA; obligarea pârâtului la plata sumei de 13.405,23 RON şi 36.000 euro compusă din: 7.221,95 RON diferenţa despăgubire pentru autotractor x; 36.000 EUR lipsa de folosinţă ca urmare a distrugerii x şi y; 3.208,28 RON dobânda legala plătită pentru daunele produse mărfii transportate; 2.974,00 RON cheltuieli de judecată şi taxa judiciară de timbru în procesul civil privind marfa transportată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1353 pronunţată la 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1353 pronunţate la 16 decembrie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost motivată.

În cuprinsul motivelor de recurs reclamanta a susţinut că argumentele primei instanţe pentru respingerea acţiunii sunt nefondate, iar dispozitivul hotărârii recurate este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material aplicabile, precum şi a încălcării normelor de procedură.

- Cu privire la obligarea intimatei la plata sumei de 7221,95 RON cu titlu de diferenţă de despăgubire pentru daunele autotractorului x, arată că urmare a accidentului rutier din data de 09.02.2014, a devenit daună totală - art. 50 alin. (13) din Ordinulul CSA 14/2011, astfel că pârâta trebuia să acorde toată suma cerută.

Conform evaluării făcute de S.C. B., valoarea epavei autotractorului x este de 500 de euro, respectiv: 6000 kg deşeu feros înmulţit cu 0,43 RON/kg.

Prin urmare, din valoarea reală a vehiculului, stabilită de FGA la suma de 20413,5 euro se scade suma de 500 de euro (valoarea rămasă) şi rezultă suma de 19913,5 euro. Aplicând procentul de culpă de 35% al conducătorului auto C., stabilit de organele de urmărire penală, rezultă suma de 6969,725 euro. Convertind această ultimă sumă în RON - la cursul BNR de la data producerii accidentului - rezultă suma de 7221,95 RON.

- În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumei de 36.000 de euro cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a autotractorului x şi a semiremorcii BT19EST, instanţa de fond nu a dat curs dispoziţiilor legale aplicabile, respectiv art. 45 pct. 1 din Norma C.S.A. nr. 14/2011.

Motivul invocat de prima instanţă este unul nefondat, având în vedere că a depus la dosar întreaga documentaţie în baza căreia şi-a fundamentat susţinerile. Mai mult adresa nr. x/30.09.2019 emisă de FGA către reclamantă nu cuprinde nicio solicitare de a depune documente suplimentare privind lipsa de folosinţă.

- în mod nelegal instanţa de fond a respins capătul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 3208,28 de RON, ce reprezintă dobânda legală pentru suma de 11460 de euro (daune pentru marfa transportată), stabilită prin sentinţa nr. 591/30.03.2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 539/09.05.2017, apreciind că nu este o creanţă de asigurări.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile din recurs subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., instanţa de fond făcând o corectă interpretare în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., Ordinului CSA 14/2011 şi a normelor sale de aplicare, a Legii nr. 503/2004 şi a Legii 213/2015.

Instanţa de fond a respins acţiunea reţinând că reclamanta nu a probat faptul că evaluarea efectuată de către pârât nu reflectă valoarea reală a prejudiciului la data producerii accidentului, că nu au fost depuse documente justificative pentru pretenţiile reprezentând lipsa de folosinţă (reclamanta nu a precizat care sunt înscrisurile justificative depuse în procedura administrativă şi de care pârâtul nu a ţinut cont la respingerea solicitării formulate cu acest titlu, această probă nefiind efectuată nici în faţa instanţei de judecată, tabelul inserat în cererea de chemare în judecată referitor la calculul lipsei de folosinţă neprezentând relevanţă în lipsa unor documente concrete care să justifice suma solicitată de reclamantă) şi că, dobânzile şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta consideră că sentinţa este nelegală întrucât, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece în speţă, instanţa de control judiciar nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5) din C. proc. civ.. Aceasta întrucât potrivit alin. (6) al acestui din urmă articol "... părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), invocat de către recurentă, se poate observa că nu este incident.

Prima critică din cadrul acestui motiv de recurs a vizat greşita evaluare a epavei făcută de către instituţia-pârâtă, faţă de înscrisurile depuse la dosar şi reţinerea instanţei de fond, ca fiind legal stabilită prin decizia contestată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că la momentul depunerii cererii de daună reclamanta nu a făcut dovada că acea epavă avea o altă valoare decât cea stabilită prin Decizia contestată.

În ceea ce priveşte oferta nr. 6/2020 depusă în dosarul de recurs, se poate observa că a fost emisă la data de 25 februarie 2020, deci ulterior emiterii deciziei nr. 22686/12.02.2020 de către FGA, astfel că nu are relevanţă în cauză.

Instanţa de recurs precizează că, în mod legal, instanţa de fond a reţinut că despăgubirile acordate de către instituţia pârâtă au fost corect stabilite, în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (13) din Ordinul CSA 14/2011 şi faţă de actele depuse la dosar.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat dispoziţiile legale aplicabile, respectiv art. 45 pct. 1 din Norma C.S.A. nr. 14/2011, atunci când a respins cererea de obligarea pârâtei la plata sumei de 36.000 de euro cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a autotractorului x şi a semiremorcii BT19EST.

Conform acestor dispoziţii legale, păgubitul avea obligaţia de a prezenta dovezi sub aspectul lipsei de folosinţă, respectiv societatea reclamantă avea obligaţia să depună înscrisuri din care să rezulte tarifele practicate (pentru transportul de mărfuri sau de persoane) la momentul producerii pagubei.

În opinia Înaltei Curţi, sunt exclusiv formale susţinerile recurentei potrivit cărora ar fi depus la dosar "întreaga documentaţie" atâta timp cât aceasta nu precizează în mod concret înscrisurile depuse şi ce dovedesc acestea.

Contrar susţinerilor societăţii recurente, sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu sunt creanţe de asigurare, întrucât nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită.

Totodată, instanţa constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Recurenta - reclamantă nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte precizează că dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului D. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de către S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1353 din 16 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023.