ASF contraventional fine: discrepancy between statutory reporting consistency requirements and factual findings; validity of executive management liability under insurance supervision norms

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 29 ianuarie 2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară contestaţie împotriva Deciziei A.S.F. nr. 2309 din 29.12.2014, solicitând în principal, anularea în tot a acesteia, iar în subsidiar, anularea parţială, prin înlăturarea dispoziţiilor contrare legii şi reindividualizarea sancţiunii în avertisment, cu consecinţa restituirii sumei de 20.000 RON.

Prin Sentinta civila nr. 1549 pronunţată la data de 02.06.2015, Curtea de Apel Bucuresti - sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal in dosarul nr. x/2015 a admis excepţia lipsei procedurii prealabile invocata de pârâta şi a respins cererea de chemare în judecata ca inadmisibilă.

Sentinţa civila nr. 1549 pronunţată la data de 02.06.2015, Curtea de Apel Bucureşti - sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal in dosarul nr. x/2015 a fost casata de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3763/06.11.2018, cauza fiind trimisa spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1377 pronunţată la 10 aprilie 2019 în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti - sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a admis cererea de chemare in judecata, a anulat Decizia nr. 2309/29.12.2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiara, a exonerat reclamanta de la plata amenzii de 20 000 RON aplicata prin aceasta decizie şi a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a amenzii achitate în cuantum de 20000 RON.

Prin Decizia nr. 943 pronunţată la data de 17 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a casat sentinţa civilă nr. 1377 pronunţată la 10 aprilie 2019 în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti - sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 358 pronunţată la 22 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare in judecata formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 358 pronunţată la 22 decembrie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe fond, admiterea acţiunii, cu consecinţa anularii Deciziei A.S.F. nr. 2309 din 29.12.2014, exonerarea de la plata amenzii si obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata.

În mod nelegal judecătorul fondului a stabilit că nu ar fi întemeiată critica de nelegalitate referitoare la faptul ca A.S.F. a ignorat obiecţiunile societăţii, deoarece reclamanta nu ar fi formulat/semnat obiecţiunile, fără să observe că recurenta nu dispunea de cadrul legal necesar formulării unei contestaţii/obiecţiuni în nume propriu, acestea fiind transmise de societate sub semnătura reprezentantului legal, respectiv Directorul General.

Precizează că instanţa de fond s-a raportat în mod greşit la normele de drept material când a stabilit ca nu ar fi întemeiată critica de nelegalitate referitoare la inexistenta neconcordanţelor între creanţele înregistrate în evidenţele tehnice şi cele raportate.

Sub acest aspect precizează că, în conformitate cu Procesul Verbal privind controlul efectuat, încheiat in data de 31.07.2014, se arată că există neconcordanţă între situaţia creanţelor de la asiguraţi din evidenta tehnica (17.699.575) si situaţia creanţelor din evidenta contabila la data de 31.05.2014 (17.711.489), iar prin decizia de sancţionare s-a reţinut că există o diferenţă între raportările trimise către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi datele din evidenţa contabilă a societăţii.

A fost reţinută greşit încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), pct. III.1, lit. c) din nomele puse în aplicare prin Ordin 2/2009 .

In ceea ce priveşte critica referitoare la aplicarea unei sancţiuni adresată de lege exclusiv persoanei juridice, instanţa de fond s-a raportat la un temei cu caracter general ce nu poate modifica în niciun mod conţinutul textului incriminator, reţinând încălcarea prevederilor art. 3 lit. e) si art. 36 alin. (1) si alin. (2) lit. e) din normele puse in aplicare prin Ordin 18/2009, deşi o astfel de vinovăţie nu poate fi stabilită in sarcina recurentei, atât timp cât, textul Ordinului 2/2009, face vorbire despre obligaţia asiguratorilor de a face aceste raportări.

În mod nelegal instanţa de fond a reţinut că a fost corect individualizată sancţiunea, deoarece sunt identificate elementele constitutive ale faptei si a fost aplicata o sancţiune a cărei valoare reprezintă mai puţin de jumătate din maximul stabilit de lege şi reclamanta fi trebuit să îşi asume răspunderea pentru neregulile constatate. Judecătorul fondului a constatat că, până la intrarea societăţii in faliment, contestatoarea nu ar fi făcut dovada unor minime demersuri efectuate in calitatea sa de Director General Adjunct, care sa aibă ca obiect remedierea neregularităţilor constatate.

Si cu privire la aceasta situaţie, judecătorul cauzei a aplicat greşit normele de drept material, întrucât nu a aplicat principiul proporţionalităţii prevăzut in art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia, în principal, a solicitat anularea recursului ca nemotivat, conform art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici care pot fi circumscrise formal motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivării în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei reţine următoarele:

Reclamanta a solicitat anularea Deciziei A.S.F. nr. 2309 din 29.12.2014, iar în subsidiar, anularea parţială, prin înlăturarea dispoziţiilor contrare legii şi reindividualizarea sancţiunii în avertisment, cu consecinţa restituirii sumei de 20.000 RON.

Acţiunea sa a fost respinsă, instanţa de fond reţinând că reclamanta nu a făcut dovada că, pe durata exercitării funcţiei sale de Director General Adjunct al B. S.R.L, a luat toate masurile necesare îndeplinirii de către aceasta societate de asigurare reasigurare, a obligatiei de raportare trimestriala a activelor admise si de formulare a unor precizari privind acoperirea rezervelor tehnice brute aferente acestei activitati.

Un prim motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prin care a susţinut că instanţa de fond a raporta situaţia de fapt la un criteriu neprevăzut de lege, respectiv a reţinut că "reclamanta nu ar fi formulat/semnat obiecţiunile, fără să observe că recurenta nu dispunea de cadrul legal necesar formulării unei contestaţii/obiecţiuni în nume propriu, acestea fiind transmise de societate sub semnătura reprezentantului legal, respectiv Directorul General".

Procedând în această manieră instanţa de fond ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, aplicând o soluţie neprevăzută de lege şi erijându-se în legiuitor.

Critica formulată este nefondată, iar motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu este incident in legătură cu aspectele invocate, neputând fi vorba despre depăşirea de către curtea de apel a limitelor atribuţiilor sale, actele săvârşite de către instanţa de fond nu intrau în atribuţiile altei autorităţi.

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, din perspectivă teoretică, motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 4 se referă la situaţia în care hotărârea este reformabilă întrucât au fost depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, prin încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat sau imixtiunea instanţelor în domenii excluse puterii judecătoreşti, neputându-se identifica cu depăşirea competenţei. Prin excesul de putere se încalcă, aşadar, ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Revenind la critica formulată, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Textul vizează acele situaţii în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate.

Instanţa de recurs, în urma propriului demers judiciar apreciază că este întemeiată doar critica din recurs referitoare la fapta de la pct. 1 din decizie, celelalte critici fiind nefondate.

Recurenta-reclamantă a susţinut faptul că nu există corespondenţă între una dintre faptele reţinute în procesul-verbal şi norma juridică în care a fost încadrată prin decizia de sancţionare, respectiv dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. III.1 lit. c) din Normele de punere în aplicare prin Ordinul 2/2009 care presupune o diferenţă între înregistrări şi raportări.

În esenţă, sub aspect factual s-a reţinut că, instrumentarea de către B. S.A. a dosarelor de daună în perioadele menţionate a avut loc cu încălcarea unor prevederi ale Normei ASF, respectiv a art. 2 alin. (1) pct. III.1 lit. c) din Normele puse în aplicare prin Ordinul 2/2009 (prin neconcordanţe între creanţele înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii şi cele raportate la ASF) şi a art. 22 alin. (2) din Normele puse în aplicare prin Ordinul 18/2009 (nu au fost efectuate controale adecvate care să asigure respectarea cerinţelor fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 3 lit. e), art. 36 alin. (1) şi alin. (1) lit. e) din Normele puse în aplicare prin Ordinul 18/2009, fapte ce constituie contravenţii potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 32/2000.

Art. 2 alin. (1) pct. III.1 lit. c) din Normele puse în aplicare prin Ordinul 2/2009 prevăd că:

"Raportările transmise de asigurători şi/sau reasigurători Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor trebuie să corespundă cu datele înregistrate în evidenţele tehnico-operative şi contabile ale acestora. Raportările pe care asigurătorii şi/sau reasigurătorii trebuie să le întocmească şi termenele de transmitere a acestora către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt următoarele(...) III.1. Raportări trimestriale: (...): c) raportarea activelor admise şi explicaţii privind acoperirea rezervelor tehnice brute aferente activităţii de asigurări generale, în forma prevăzută în anexa nr. 12, şi raportarea activelor admise şi explicaţii privind acoperirea rezervelor tehnice brute aferente activităţii de asigurări de viaţă, în forma prevăzută în anexa nr. 13, formularele 1-3;(...)."

Art. 22 alin. (2) din Normele puse în aplicare prin Ordinul 14/2011 prevede că "Asigurătorii RCA nu pot practica tarife de primă diferite de cele notificate Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor".

Răspunderea contravenţională a fost reţinută în sarcina reclamantei, în calitatea sa de director general adjunct al B. S.A., în temeiul art. 39 alin. (2) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 32/2000.

Potrivit celei de-a doua decizii de casare nr. 943/17.02.2021, ICCJ -SCAF a reţinut următoarele:

"Prin Decizia nr. 2309/29.12.2014, A.S.F. a reţinut în sarcina directorului general adjunct al B. următoarele:

1. existenţa unor neconcordanţe între creanţele înregistrate în evidenţele contabile şi tehnice ale societăţii şi cele raportate la A.S.F., fiind astfel încălcate prevederile art. 2 alin. (1) pct. III.1 lit. c) din Normele privind forma şi conţinutul raportărilor financiare şi tehnice pe care trebuie să le întocmească societăţile de asigurare/reasigurare, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 2/2009, faptă ce constituia contravenţie potrivit art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 32/2000;

2. inexistenţa unor controale adecvate, atât din parte angajaţilor, cât şi din partea conducerii executive, care să asigure respectarea cerinţelor art. 22 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, faptă ce constituia contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că, în cazul deciziei de sancţionare a recurentei-pârâte, situaţia de fapt este prezentată în mod detaliat în cuprinsul procesului-verbal de control (pag. 13 şi, respectiv, pag. 19-20 din procesul-verbal de control), care reprezintă actul de constatare şi care stă la baza deciziei de sancţionare, în decizia de sancţionare fiind reţinute motivele care atrag sancţionarea şi care decurg din situaţia de fapt reţinută în procesul-verbal şi temeiul de drept al sancţiunii aplicate.

Astfel, la pag. 13 din Procesul-verbal încheiat în urma controlului se menţionează că "între situaţia creanţelor de la asiguraţi din evidenţa tehnică (17.699.575 RON) şi situaţia creanţelor din evidenţa contabilă de la data de 31.05.2014 (17.711.789 RON) s-au constatat diferenţe care totalizează -11.614 RON, fiind indicate diferenţe semnificative, mai mult de 1% din valoarea creanţelor, respectiv cele aferente claselor 8, 10, 13, 15 şi 18 de asigurare, conform Anexei nr. 1 la Legea nr. 32/2000".

Cea de a doua faptă care a atras sancţionarea intimatei-reclamante este descrisă detaliat la paginile 19-20 din acelaşi proces-verbal, situaţia de fapt reţinută de echipa de control a A.S.F. fiind, în esenţă aceea că, din verificarea tarifelor pentru poliţele vândute în perioada 01.01.2014 - 31.05.2014, pentru autoturisme deţinute de persoane fizice (Anexa USB), s-a constatat că, dintr-un număr de 428.864 de poliţe vândute, 285.089 de poliţe au reduceri faţă de tarifele notificate la A.S.F. mai mari de 25%."

Faţă de cele expuse anterior, se constată că descrierea faptei din procesul-verbal de constatare, nu corespunde cu cea din decizia de sancţionare, în ceea ce priveşte fapta de la punctul 1. Astfel, prin procesul-verbal de control s-a reţinut că există diferenţe "între situaţia creanţelor de la asiguraţi din evidenţa tehnică şi situaţia creanţelor din evidenţa contabilă la data de 31.05.2014", iar în decizia de sancţionare s-au reţinut diferenţe între raportările trimise la ASF şi creanţele înregistrate în evidenţa societăţii.

Cât priveşte celelalte critici aduse de către reclamantă hotărârii pronunţate de către instanţa fondului, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

Astfel, Înalta Curte constată că nu a fost indicat un text de lege care să interzică recurentei-reclamante să formuleze obiecţiuni în nume propriu la procesul-verbal de control, chiar dacă a vizat activitatea societăţii.

Criticile reclamantei vizând reţinerile instanţei de fond asupra contravenţiei de la punctul 2 din decizia de sancţionare nr. 2309/2014 nu au suport legal. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi (2) lit. e) din Ordinul C.S.A. nr. 18/2009 prevăd explicit obligaţiile conducerii executive a Asiguratorului.

Potrivit art. 36. "(1) Conducerea executivă a asigurătorului/reasigurătorului are responsabilităţi pe linia monitorizării funcţionării adecvate şi eficiente a sistemului de control intern. (2) În contextul prevederilor alin. (1), conducerea executivă are cel puţin următoarele atribuţii: (...) e) urmăreşte dacă personalul societăţii îşi cunoaşte propriul rol şi propriile responsabilităţi, cu scopul de a fi efectiv implicat în desfăşurarea controlului ca şi cum ar face parte din propria sa activitate; (. . . . . . . . . .)."

Mai mult, trebuie precizat că nu au fost indicate dispoziţii legale care să prevadă sancţionarea exclusivă a societăţii, nu şi a conducerii executive a acesteia.

În acest context, luând în considerare săvârşirea numai a contravenţiei prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 32/2000, ce priveşte lipsa unor controale adecvate din partea conducerii executive, care să asigure respectarea cerinţelor art. 22 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, Înalta Curte va anula în parte decizia de sancţionare nr. 2315/21.12.2016, respectiv în sensul reducerii amenzii aplicate reclamantei, la 10.000 RON.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, va admite recursul, va casa sentinţa atacată, iar în rejudecare, va admite în parte cererea reclamantei, va anula în parte decizia nr. 2309/29.12.2014 în sensul reducerii amenzii aplicate reclamantei, la 10.000 RON şi va respinge în rest acţiunea.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata pârâtă, ca parte care a pierdut procesul, la plata către recurenta reclamantă a sumei de 150 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 358 din 22 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

Admite în parte acţiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ.

Anulează în parte decizia nr. 2309/29.12.2014 în sensul reducerii amenzii aplicate reclamantei, la 10.000 RON.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă intimata-pârâtă la 150 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023.