Admissibility of constitutional review challenge to criminal cassation procedure and grounds: lack of connection to merits and legislative overreach

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2023

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 07 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de A. şi B..

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut următoarele:

La data de 07 martie 2023, recurenţii condamnaţi B. şi A., prin avocat ales, au transmis, prin poşta electronică, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor prevederi:

- art. 433 C. proc. pen. - susţinând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fiind o formulare ambiguă, neclară în contradicţie cu art. 1 alin. (5) Constituţie, fiind lipsită de previzibilitate şi predictibilitate. S-a mai susţinut că se aduce atingere atribuţiei constituţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a realiza interpretarea legii şi unificarea practicii judiciare, privând instanţa supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casaţie;

- art. 438 C. proc. pen., în totalitate, cu privire la cazurile în care se poate face recurs în casaţie, fiind în contradicţie cu prev. art. 1 alin. (5), art. 21, 126 alin. (3) Constituţie, raportat la art. 20 Constituţie si art. 6 CEDO;

- art. 440 C. proc. pen. - admiterea în principiu - susţinând că se încalcă dreptul la apărare al părţilor, publicitatea şedinţei de judecată, contradictorialitatea şi oralitatea procesului penal, garantat de art. 10 C. proc. pen. şi 6 din CEDO, fiind în contradicţie cu art. 21 din Constituţia României, câtă vreme pretenţiile părţilor nu pot fi susţinute în mod oral şi nemijlocit în fata judecătorului învestit cu soluţionarea admisibilităţii în principiu, sens în care s-au invocat Deciziile CCR nr. 599/21.10.2014 şi nr. 641/11.11.2014, prin care s-a constatat încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor, părţile fiind lipsite de posibilitatea de a dezbate în mod efectiv observaţiile depuse în cuprinsul recursului în casaţie, iar dreptul la un proces echitabil trebuie impus şi în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, procedura eminamente scrisă este insuficientă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în toate componentele sale, contradictorialitatea şi oralitatea, iar egalitatea de arme nu poate exista în absenţa dezbaterilor contradictorii la care să participe părţile şi ceilalţi subiecţi procesuali;

- art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9,13 şi 14 din Legea nr. 135/2010, în redactarea adoptată de legiuitor, contravin prevederilor art. 21 şi art. 126 alin. (3) din Constituţie, raportat la art. 20 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, întrucât limitează garanţii fundamentale ale dreptului la un proces echitabil şi, totodată, aduc atingere atribuţiei constituţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a realiza interpretarea legii şi unificarea practicii judiciare, privând instanţa supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casaţie.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de recurenţii B. şi A., Înalta Curte a constatat următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanţei de contencios constituţional. Aşadar, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale în strictă conformitate cu dispoziţiile legii, dar şi cu specificul cauzei. În acest sens este şi Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituţională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanţelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate "sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale. Instanţa de judecată are rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii".

Înalta Curte, examinând cererea de sesizare prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor legale în această materie, a constatat că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi nici condiţia ca excepţia să vizeze dispoziţii legale în vigoare.

Criticile formulate de recurenţi susţin aplicarea unor texte de lege în prezent abrogate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 9, 13 şi 14 C. proc. pen., astfel că neconstituţionalitatea vizează norme în prezent abrogate pe care recurenţii le consideră a fi incidente în raport de considerentele soluţiei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte, însă, legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a constatat că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, respectiv să decurgă dintr-o restrângere a dreptului părţilor ca urmare a aplicării unor texte de lege. Chiar dacă s-ar considera că excepţia de neconstituţionalitate vizează limitele în care pot fi formulate critici din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen., se constată că respectivele cazuri de recurs în casaţie vizează orice aspect de nelegalitate, astfel că nici din acest punct de vedere nu există o legătură între excepţia invocată şi soluţionarea fondului cauzei, în recurs în casaţie fiind posibilă invocarea oricăror critici de nelegalitate cu privire la conţinutul laturii obiective a infracţiunii sau la sancţiunea aplicată. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei. Drept urmare, condiţia legăturii cu fondul cauzei nu trebuie analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.

Aşadar, s-a arătat că examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă (Încheierea nr. 128/23.02.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, încheierea nr. 304/Rc/27.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2019). Într-o manieră similară s-a mai pronunţat instanţa supremă şi în alte speţe, statuând că această condiţie nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul (Decizia nr. 3120 din 8 martie 2013 pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a articolului unic din O.U.G. nr. 62/2010 şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 117/2012).

Astfel, în fond, cauza pendinte are ca obiect recursul în casaţie formulat de condamnaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1235/A din 21 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, întemeiat pe cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen.

S-a observat că asupra dispoziţiilor art. 438 C. proc. pen. a căror neconstituţionalitate a fost invocată de recurenţi, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant în sensul respingerii acestei excepţii (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, şi Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016). Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, finalitatea acestuia fiind aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Restrângerea de către legiuitor a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., aşa cum acesta a fost modificat prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate, aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 433 C. proc. pen.), şi de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen. cu denumirea marginală "Admiterea în principiu", susţinându-se de către recurenţi că se încalcă dreptul la apărare al părţilor, publicitatea şedinţei de judecată, contradictorialitatea şi oralitatea procesului penal, garantat de art. 10 C. proc. pen. şi 6 din Cedo, fiind în contradicţie cu art. 21 Constituţia României, câtă vreme pretenţiile părţilor nu pot fi susţinute în mod oral şi nemijlocit în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea admisibilităţii în principiu, s-a constatat că în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu temeinicia acestuia. Nici această critică nu vizează în realitate o restrângere a dreptului părţilor având în vedere că principiul contradictorialităţii este respectat prin depunerea în scris a criticilor formulate. Pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenţii ar trebui să invoce o restrângere a exerciţiului drepturilor lor ca urmare a aplicării unor texte de lege, astfel încât prin soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională să se ajungă la restabilirea drepturilor garantate de Constituţie. Atunci când aplicarea textelor de lege nu conduce la o restrângere a exerciţiului dreptului susţinut de apărare nu este necesară sesizarea Curţii Constituţionale, întrucât lipseşte însuşi fundamentul sesizării, şi anume încălcarea unor drepturi garantate de Constituţie.

Aşa cum s-a reţinut anterior, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză (Decizia nr. 155/2017 a ÎCCJ - Complet de 5 judecători).

În cauză, instanţa va examina cazurile de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea în raport de criticile invocate, iar admiterea sau respingerea recursurilor nu sunt influenţate de prevederea în lege a cazurilor de casare, ci de argumentele recurenţilor.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a constatat că textele de lege a căror neconstituţionalitate este invocată nu au legătură cu cauza şi nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, criticile invocate de recurenţi ţinând, în fapt, de aplicarea şi interpretarea legii - atribut ce revine instanţei de recurs în casaţie, iar nu Curţii Constituţionale conform dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În concluzie, s-a arătat că, în speţa de faţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenţii A. şi B..

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs condamnaţii B. şi A., aceştia apreciind că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, de un formalism excesiv, de natură a afecta însăşi substanţa dreptului, câtă vreme sesizarea a fost considerată ca inadmisibilă, cu motivarea ca excepţia nu are legatură cu soluţionarea cauzei, deşi excepţiile au fost invocate în legatură cu recursul în casaţie promovat şi susţinut în faţa Înaltei Curţi, iar, în mod evident, orice excepţie în legatură cu instituţia recursului in casaţie nu putea fi ridicată decat în faţa instanţei supreme, cu ocazia dezbaterii unui recurs în casaţie, nicidecum a vreunei alte căi de atac, ordinare sau extraordinare.

Au apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată are legătură cu soluţionarea cauzei, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului declarat.

Examinând recursul declarat de condamnaţii B. şi A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea recurenţilor inculpaţi B. şi A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 433, art. 438 şi art. 440 C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9,13 şi 14 din Legea nr. 135/2010, Înalta Curte constată că cererea întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către persoane având calitatea de recurenţi în speţă şi vizează prevederi aflate în vigoare (art. 433, art. 438 şi art. 440 C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9,13 şi 14 din Legea nr. 135/2010), care nu au fost anterior declarate neconstituţionale în raport cu criticile formulate.

În ceea ce priveşte cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, se constată că aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, în ceea ce priveşte art. 433 C. proc. pen., Înalta Curte reţine că acest articol reglementează scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă să-l judece, art. 438 C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate declara recurs în casaţie, art. 440 C. proc. pen. reglementează procedura de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie, iar art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 a abrogat, printre altele, pct. 9,13 şi 14 ale art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Reţine, totodată, că, în fond, cauza pendinte are ca obiect recursul în casaţie formulat de condamnaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1235/A din 21 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen.

În aceste condiţii, în acord cu prima instanţă, cu ale cărei considerente este întru totul de acord, Înalta Curte constată că excepţia invocată nu are legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în speţă şi să producă un efect real, concret, în soluţionarea cauzei pe fond, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

În plus, se observă că ceea ce au criticat, în concret, recurenţii inculpaţi B. şi A. este modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze, la art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă să-l judece, la art. 438 C. proc. pen. cazurile în care se poate declara recurs în casaţie, la art. 440 C. proc. pen. procedura de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie, iar la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 abrogarea, printre altele, a pct. 9,13 şi 14 ale art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Se constată că, în realitate, aceştia urmăresc modificarea textelor criticate în sensul dorit, prin completarea lor cu prevederi noi (şi, în special, reintroducerea unor motive de casare care au fost abrogate), ceea ce ar echivala, însă, cu o încălcare a separaţiei puterilor în stat, întrucât instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Constituţie şi de legea organică care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.

Faţă de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de normele legale, nefiind îndeplinită condiţia reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a dispus respingerea ca atare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurenţii B. şi A..

Pentru considerentele arătate, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 07 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa lor procesuală, îi va obliga la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 07 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 340 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2023.