Extraordinary appeals rejected; prescription-based termination affirmed in excise goods case with civil damages upheld.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursurilor în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1266 din 23 aprilie 2021, pronunţată în al doilea ciclu procesual, Judecătoria Baia Mare a hotărât, printre altele, următoarele:

A respins excepţiile şi cererile formulate de inculpaţii A. şi B. prin apărători.

În baza art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă în formă continuată.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65, alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 72, alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi a arestării preventive, de la 20.12.2011 la 17.02.2012.

În baza art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat-o pe inculpata B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă.

În baza art. 65, alin. (2) C. pen. din 1969, a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a) şi b) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 71, alin. (1) C. pen. din 1969, a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64, lit. a) şi b) C. pen. din 1969.

În baza art. 861 C. pen. din 1969, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare, iar în baza art. 862 C. pen. din 1969, a stabilit un termen de încercare de 4 ani, calculat de la rămânerea definitivă a sentinţei.

În baza art. 863 C. pen. din 1969, a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpata să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Maramureş;

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă;

A dispus ca datele prevăzute la lit. b), c) şi d) să se comunice serviciului menţionat la lit. a).

În baza art. 71, alin. (5) C. pen. din 1969, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 864 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere.

Prin aceeaşi hotărâre a pronunţat soluţii şi faţă de inculpaţii C. şi D. Dumitru.

În baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., a dispus confiscarea specială a cantităţii de 17.580 de pachete de ţigarete marca x de provenienţă Ucraina, depuse în camera de corpuri delicte a I.P.J. Maramureş, conform ordonanţei din 27.02.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra sumelor de 35.375 RON şi 130 euro, găsite cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la imobilul din Petrova nr. 121/B, jud. Maramureş.

În baza art. 397, alin. (1) şi art. 25, alin. (1) C. proc. pen., a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - ANAF, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi a obligat: în solidar, inculpaţii A. şi C., la plata către aceasta a sumei de 636.162 RON, în solidar şi cu inculpatul D. Dumitru până la concurenţa sumei de 118.749 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, cu dobânzi şi penalităţi aferente de la data naşterii datoriei vamale şi până la data plăţii efective; pe inculpata B., la plata către partea civilă a sumei de 118.749 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, cu dobânzi şi penalităţi aferente de la data naşterii datoriei vamale şi până la data plăţii efective.

A dispus păstrarea la dosarul cauzei a obiectelor înregistrate la poziţia nr. 46/2015 din Registrul corpurilor delicte al Judecătoriei Baia Mare, respectiv: un telefon mobil marca x, un telefon mobil marca x, un telefon mobil marca x, un telefon mobil marca x, un telefon mobil marca x şi o agendă de culoare neagră.

A dispus păstrarea la dosarul cauzei a copiilor suporturilor care conţin rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, înregistrate la poziţia nr. 12/2015 din Registrul mijloacelor de probă al Judecătoriei Baia Mare.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 274 alin. (1) teza finală C. proc. pen., a dispus ca onorariile parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., aferente fazei de judecată în dosarul nr. x/2015, în cuantum de câte 200 RON, să rămână în sarcina statului, urmând a fi avansate din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alţii, inculpaţii A. şi B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, la data de 29 iulie 2021, sub nr. x/2015*.

Prin încheierea din 19 octombrie 2022, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 176/2022, instanţa de apel a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor imputate inculpaţilor A. şi B., după cum urmează: din infracţiunea de contrabandă în formă continuată prev. de art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., în infracţiunea de deţinere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării peste limita a 10.000 de ţigarete, prev. de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 C. pen. - în privinţa inculpatului A.; din infracţiunea de contrabandă prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., în infracţiunea de deţinere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării peste limita a 10.000 de ţigarete, prev. de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplic. art. 5 C. pen. - în privinţa inculpatei B..

Ulterior, prin decizia penală nr. 1452/A din 23 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, printre altele, s-au admis apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 1266 din 23 aprilie 2021 a Judecătoriei Baia Mare, s-a desfiinţat hotărârea atacată, iar în rejudecare pe fond:

1. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de deţinere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării peste limita a 10.000 de ţigarete, prev. de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 C. pen., înlăturându-se consecinţele condamnării, respectiv pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, precum şi pedepsele complementare şi accesorii.

S-a menţinut dispoziţia de obligare a inculpatului A. la plata către partea civilă ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş a sumei de 636.162 RON, din care, în solidar cu inculpatul F., pentru suma de 287.655,9594 RON şi cu inculpatul E., pentru suma de 154.891,6766 RON, cu dobânzi şi penalităţi aferente de la data naşterii datoriei vamale şi până la data plăţii efective.

S-a constatat imposibilitatea obligării inculpatului D. Dumitru la plata sumei 154.891,6766 RON către partea civilă, conform art. 418 C. proc. pen.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, în măsura în care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare din apelul inculpatului.

2. În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei B. pentru infracţiunea de deţinere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării peste limita a 10.000 de ţigarete, prev. de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplic. art. 5 C. pen., înlăturându-se consecinţele condamnării, respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare, precum şi pedepsele complementare şi accesorii.

S-a menţinut dispoziţia de obligare a inculpatei B. la plata sumei de 118.749 RON către partea civilă ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, cu dobânzi şi penalităţi aferente de la data naşterii datoriei vamale şi până la data plăţii efective.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, în măsura în care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare din apelul inculpatei.

Împotriva deciziei penale nr. 1452/A din 23 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., prin apărător ales.

În motivarea căilor de atac, apărarea recurenţilor inculpaţi a invocat cazurile de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen.:

În argumentarea cvasiidentică a celor două cereri, făcând o scurtă prezentare a obiectului acuzaţiilor aduse inculpaţilor şi a soluţiilor pronunţate faţă de aceştia în cursul procesului penal şi susţinând că decizia recurată este nelegală raportat la ambele cazuri de recurs în casaţie invocate, apărarea a arătat, în esenţă, următoarele:

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărâre definitivă s-a reţinut, în mod eronat, incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 517/2017 s-a reţinut că "în situaţia în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, nu numai procurorul şi partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat -vizând o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei, ci şi inculpatul poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., în scopul obţinerii, însă, a unei soluţii de achitare".

Ca urmare, acest caz de casare poate fi invocat şi de inculpat pentru a obţine o soluţie de achitare. În acest context, singura posibilitate de a se pronunţa o soluţie de achitare vizează ipoteza în care, la momentul încetării nelegale a procesului penal, existau deja probe care justificau pronunţarea unei soluţii de achitare, respectiv fapta pentru care s-a dispus încetarea definitivă a procesului penal nu întrunea elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Pe de altă parte, dacă recursul în casaţie întemeiat pe art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. este admis, se va proceda la rejudecarea cauzei numai cu privire la incidenţa cauzei de încetare a procesului, situaţia de fapt fiind reţinută cu autoritate de lucru judecat în hotărârea definitivă. Pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Tocmai de aceea, dacă situaţia reţinută prin hotărârea definitivă relevă lipsa vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv lipsa tipicităţii, iar această cauză de stingere a acţiunii penale exista la momentul rămânerii definitive a hotărârii, fiind ignorată de către instanţă, recursul în casaţie trebuie întemeiat şi pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., alături de pct. 8 al aceluiaşi articol, urmând a fi însă criticată soluţia de încetare a procesului penal, care nu putea fi pronunţată câtă vreme acţiunea penală a rămas fără temei, context legal în care s-ar fi impus o soluţie de achitare. Chiar dacă art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. se referă la soluţia de condamnare, nu şi de încetare a procesului penal, având în vedere că atât nelegalitatea soluţiei de condamnare, cât şi a celei de încetare a procesului penal sunt determinate de aceeaşi cauză (fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce înseamnă lipsa de temei a acţiunii penale), în virtutea principiului ubi eadem ratio, ibi eadem solutio/idem jus esse debet, cazul de casare sus-menţionat este incident şi în ipoteza în discuţie (M.Udroiu, C. proc. pen.. Comentariu pe articole, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, pag. 2223-2224).

În contextul acestor consideraţii teoretice, apărarea a susţinut că, în situaţia particulară a recurenţilor, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru fapta de deţinere de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal [art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Codul fiscal anterior, respectiv art. 452 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal în vigoare], ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, întrucât, la momentul pronunţării deciziei recurate, faptele pentru care s-a dispus încetarea definitivă a procesului penal nu întruneau elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În acest sens, prezentând acuzaţiile aduse inculpaţilor A. (în perioada 05.09.2011-20.12.2011, ajutat de alte persoane, a procurat, transportat cu autoturismul marca x cu nr. x şi a comercializat cantitatea totală de 115 baxuri de ţigarete, marca x de provenienţă ucraineană, bunuri ce trebuiau supuse unui regim vamal, introduse în ţară prin contrabandă) şi B. [în noaptea de 20-21.12.2011, a deţinut în vederea comercializării 21 de baxuri de ţigarete de provenienţă ucraineană, care ar fi fost mutate de către aceasta (cu ajutorul inculpatului D. şi a martorului G.), din imobilul personal, în casa aflată în construcţie a martorului H., cu scopul de a nu fi găsite de către organele de urmărire penală], apărarea a arătat că instanţa de fond a apreciat că probele administrate în cauză dovedesc faptul că inculpaţii au comis infracţiunile în maniera descrisă în actul de sesizare a instanţei, optică însuşită de instanţa de apel.

A mai arătat că, deşi a analizat mijloacele de probă, instanţa de apel nu a motivat de ce starea de fapt reţinută întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 (actualmente art. 452 alin. (1) lit. h) Codul fiscal), deşi o astfel de evaluare era necesară având în vedere că schimbarea încadrării juridice a faptei s-a dispus în faza apelului, iar starea de fapt din rechizitoriu viza o altă infracţiune.

De altfel, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel s-a raportat în continuare la infracţiunea de contrabandă, reţinând că "în dovedirea laturii subiective şi obiective a infracţiunii de contrabandă nu prezintă relevantă dacă apelantul a refuzat sau nu legitimarea, sau dacă acesta ar fi încercat să părăsească locul unde a fost oprit pentru control de către poliţie sau dacă ar fi refuzat să dea detalii cu privire la conţinutul coletelor." (pag. 85)

Or, pentru a intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 571/2003 trebuie, printre altele, să fie îndeplinite următoarele condiţii referitoare la latura obiectivă a infracţiunii, care sunt relevante în prezenta cauză: produsele trebuie să intre sub incidenţa antrepozitului fiscal; produsele trebuie să nu fie marcate sau să fie marcate necorespunzător ori cu marcaje false.

În cauză nu s-a stabilit însă incidenţa antrepozitului fiscal în ceea ce priveşte cele 115/21 baxuri ţigarete x de provenienţă Ucraina. Prin noţiunea de "deţinere de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării" nu se înţelege orice deţinere sau comercializare de produse din tutun, indiferent dacă tutunul este gata pentru consum sau se află în stare de materie primă.

Aceste 2 categorii de bunuri sunt reglementate distinct în Codul fiscal, în art. 362 fiind expuse regulile antrepozitării, iar în art. 340 - reglementată eliberarea pentru consum a bunurilor.

Potrivit art. 336 alin. (1) pct. 3 Codul fiscal, antrepozitul fiscal este locul în care produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de accize (adică în cadrul căruia nu se calculează şi nu se achită accizele), de către un antrepozitar autorizat, în cadrul activităţii sale.

Potrivit art. 362 alin. (8) Codul fiscal, este interzisă producerea sau transformarea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal.

Potrivit art. 340 alin. (1) lit. e) Codul fiscal, eliberarea pentru consum reprezintă şi utilizarea de produse accizabile în interiorul antrepozitului fiscal, altfel decât ca materie primă.

Din aceste dispoziţii rezultă că în antrepozit se află bunurile care nu sunt gata pentru consum pentru că nu sunt încă produse, transformate sau marcate corespunzător pentru a putea fi comercializate, aceastea fiind doar în stare de materie primă.

Potrivit art. 340 din Codul fiscal, la data ieşirii produselor accizabile, chiar şi neregulamentară, din antrepozit, bunurile dobândesc statut de bunuri eliberate pentru consum, moment în care trebuie achitate şi accizele.

Or, având în vedere împrejurarea că legea fiscală face distincţie între bunurile aflate în antrepozit şi cele eliberate pentru consum, dar şi modul cum sunt reglementate şi alte interdicţii în Codul fiscal, cum ar fi, de exemplu, cele prev. de art. 362 alin. (7) şi (8), se constată că prin deţinerea în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea bunurilor la care face referire lit. h) a alin. (1) al art. 452 se înţelege deţinerea sau comercializarea de bunuri care nu sunt eliberate pentru consum.

De altfel, acest aspect rezultă şi din dispoziţiile Codul fiscal şi ale normelor metodologice de aplicare a acestuia referitoare la marcarea produselor accizabile (art. 421-423), prin care s-a stabilit că responsabilitatea marcării produselor accizabile revine antrepozitarilor autorizaţi (producătorii interni), destinatarilor înregistraţi (persoanele autorizate să primească produse accizabile care se deplasează în regim suspensiv de accize dintr-un alt stat membru) sau importatorilor autorizaţi (persoanele autorizate să importe produse accizabile supuse marcării prin banderole sau timbre).

De menţionat că, în cazul importatorilor, timbrele sau marcajele româneşti eliberate acestora sunt trimise de către importator direct producătorului, pentru ca acesta din urmă să le aplice pe produse în procesul de producţie şi pentru ca, odată intrate în România, acestea să nu fie marcate, ci să facă obiectul regimului vamal "punerea în liberă circulaţie".

În situaţia în care furnizorul extern nu aplică timbrele sau banderolele, acestea pot fi aplicate de către importatorul autorizat în antrepozite vamale, antrepozite libere sau zone libere. Astfel, nici măcar în această ultimă situaţie, bunurile importate nu intră în antrepozitele fiscale pentru aplicarea timbrelor, ci în antrepozitele vamale, antrepozitele libere sau zonele libere, după caz. Prin urmare, nu se poate considera că ţigările intrate în România prin încălcarea normelor privind trecerea peste frontiera de stat a bunurilor, fără să aibă aplicate timbrele legale şi fără ca pentru acestea să se fi achitat accizele, ar putea fi considerate ca fiind deţinute în afara antrepozitului fiscal.

Antrepozitul vamal nu este asimilat antrepozitului fiscal, textul art. 362 alin. (9) Codul fiscal prevăzând cu claritate că Secţiunea a 9-a - Regimul de antrepozitare nu se aplică produselor accizabile care fac obiectul unei proceduri sau unui regim vamal suspensiv.

Prin urmare, fapta unei persoane de a deţine sau de a comercializa ţigări, eliberate pentru consum în alt stat, nu poate constitui infracţiunea prev. de art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 571/2003 sau de actualul art. 452 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal, care se referă la bunuri neeliberate pentru consum, aflate în procesul de marcare, anterior celui de punere în liberă circulaţie.

Această concluzie rezultă cu mai multă evidenţă din disp. art. 340 alin. (2) Codul fiscal, care stabileşte că "eliberare pentru consum se consideră şi deţinerea în scopuri comerciale de către o persoană a produselor accizabile care au fost eliberate în consum în alt stat membru şi pentru care accizele nu au fost percepute în România".

De altfel, chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 17/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, a statuat că situaţia premisă în cazul infracţiunii de deţinere de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal se referă la depozite clandestine de produse accizabile, rezultate din producerea fără forme legale sau scoaterea din antrepozite fiscale fără forme legale a unor produse supuse accizării.

În considerentele finale ale acestei decizii s-a arătat că deţinerea de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal reprezintă incriminarea generală în cazul omisiunii plăţii taxelor şi impozitelor pentru acest tip de bunuri, iar infracţiunea de contrabandă (atât în cazul variantei-tip, cât şi a celei asimilate) reprezintă o infracţiune complexă ce include în obiectul juridic şi în elementul material al laturii obiective atât omisiunea plăţii aceloraşi taxe şi impozite (ce se regăsesc fie în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, dacă nu este vorba despre produse accizabile supuse marcării, cărora să le lipsească marcajul corespunzător, fie în conţinutul constitutiv al deţinerii de bunuri în afara antrepozitului fiscal, dacă este vorba despre produse accizabile supuse marcării şi care sunt marcate necorespunzător), cât şi introducerea acestora în ţară în mod fraudulos. Se concluzionează astfel că fapta de a deţine în afara antrepozitului fiscal produse accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limitele prevăzute de lege, cunoscând că acestea provin din contrabandă, constituie infracţiunea prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.

Cu toate acestea, întrucât nu s-a referit la alte bunuri, ci doar la cele rezultate din producerea fără forme legale în fabrici clandestine şi deţinute în depozite clandestine sau scoase din antrepozitele fiscale fără forme legale, această decizie nu poate fi aplicată bunurilor eliberate în consum.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 101 din Codul vamal, potrivit cărora mărfurile străine destinate comercializării pe piaţa românească fac obiectul punerii în liberă circulaţie, care implică: achitarea drepturilor de import datorate; achitarea, dacă este cazul, a altor plăţi prevăzute de legislaţia în vigoare; aplicarea de măsuri de politică comercială, precum şi de măsuri de prohibiţie sau restricţie; îndeplinirea altor formalităţi prevăzute pentru importul de mărfuri. După plata drepturilor de import şi acordarea liberului de vamă, deci după punerea în liberă circulaţie, se conferă mărfurilor străine statutul de mărfuri autohtone româneşti, care pot fi deţinute şi comercializate ca orice alte produse de producţie românească.

Prin urmare, şi din acest text de lege rezultă că în cazul importului de bunuri şi produse puse în liberă circulaţie într-un alt stat (cum sunt şi ţigările), acestea nu intră în vreun regim de antrepozitare fiscală, pentru a se considera că deţinerea sau comercializarea unor astfel de bunuri/produse puse în liberă circulaţie într-un alt stat, dar introduse ilegal în România, ar fi deţinute în afara unui antrepozit fiscal. Dimpotrivă, acestea sunt deţinute şi comercializate ilegal, în sensul că pentru ele nu au fost plătite drepturile de import şi accizele.

Mai mult, deţinerea de ţigarete în afara antrepozitului fiscal, fără timbru românesc legal aplicat, adică de ţigări produse fără forme legale şi deţinute în depozite clandestine sau scoase ilegal din antrepozite fiscale, este interzisă în orice situaţie. O astfel de faptă constituie infracţiune potrivit art. 452 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal, când sunt deţinute peste 10.000 ţigarete, şi contravenţie, potrivit art. 449 alin. (2) lit. k) din acelaşi cod, când limita deţinută se află sub 10.000 de ţigarete.

Or, în cazul ţigărilor produse şi puse în liberă circulaţie într-un alt stat este permisă deţinerea de orice călător a unei cantităţi necesare consumului propriu (de exemplu 200 ţigarete, în cazul călătorilor care sosesc în România din ţări terţe, folosind transportul aerian şi 800 ţigarete, în cazul călătorilor care sosesc în România din ţări membre UE).

Dacă s-ar interpreta că dispoziţiile art. 452 alin. (1) lit. h) şi art. 449 alin. (2) lit. k) Codul fiscal sancţionează deţinerea de ţigări netimbrate cu timbru românesc, indiferent dacă acestea se află în procesul de producţie şi marcare sau sunt puse în liberă circulaţie într-un alt stat, s-ar ajunge la sancţionarea, măcar contravenţională, a tuturor persoanelor care au călătorit în altă ţară şi au introdus în România ţigări, fără să aibă aplicat timbru românesc. Aceasta întrucât cele două texte de lege sancţionează nemarcarea ţigărilor cu timbre româneşti, fără să facă vreo distincţie, după cum ţigările sunt deţinute legal sau nu în afara antrepozitului.

Spre deosebire de aceste texte de lege, Codul vamal face distincţie, după cum bunurile sunt introduse sau nu legal în România, tocmai în considerarea faptului că regimul juridic al acestor bunuri, produse şi puse în liberă circulaţie în altă ţară, este diferit de cel a bunurilor produse, transformate şi marcate în România. Astfel, Codul vamal incriminează prin dispoziţiile art. 270 alin. (1), (2) şi (3) doar acţiunile de introducere în ţară, deţinere, vânzare, etc. a bunurilor care au fost sustrase de la controlul vamal, fie pentru că au fost introduse în ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, fie pentru că, deşi au fost introduse în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, au fost sustrase de la controlul vamal. (Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr. 1055/2022 din 13.07.2022)

În raport cu aceste argumente, apărarea a constatat că faptele concrete imputate recurenţilor nu îndeplinesc elementele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 452 alin. (1) lit. h) Codul fiscal actual, întrucât ţigaretele fiind eliberate deja spre consum într-un alt stat, acestea nu sunt supuse antrepozitului fiscal.

În acest sens, a notat că nici în rechizitoriu şi în cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză nu se susţine că bunurile nu ar fi fost marcate sau ar fi fost marcate necorespunzător ori cu marcaje false. Singura referire vizează faptul că ţigaretele sunt marca x, de provenienţă ucraineană, fără a se reţine existenţa unor probleme sau neconformităţi în ceea ce priveşte marcarea acestora.

În concluzie, susţinând că faptele pentru care s-a dispus încetarea procesului penal nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii prev. de art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 571/2003 (actualmente art. 452 alin. (1) lit. h) Codul fiscal), apărarea a invocat incidenţa în cauză a cazurilor prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursurilor în casaţie, casarea deciziei recurate, şi, în principal, pronunţarea unei soluţii de achitare faţă de cei doi recurenţi pentru infracţiunea susmenţionată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 27 ianuarie 2023, sub nr. x/2015*.

Prin încheierea din 9 martie 2023, constatând că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. au fost introduse în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., precum şi pe cea prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 438 C. proc. pen., întrucât, în contextul particular al speţei, aspectele invocate de apărare se circumscriu, formal, cazurilor de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, le-a admis în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acestora.

La termenul fixat în cauză, 6 aprilie 2023, apărătorul ales al recurenţilor inculpaţi şi reprezentantul Ministerului Public au expus opiniile asupra cererilor de recurs în casaţie, concluziile acestora fiind fidel redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au dobândit autoritate de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motivele de nelegalitate strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Prin urmare, recursul în casaţie are ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi/sau procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi A. şi B. au invocat incidenţa cazurilor de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 şi 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea de deţinere de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal [prev. de art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Codul fiscal anterior, respectiv art. 452 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal în vigoare], ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii lor penale, întrucât fapta concretă reţinută în sarcina lor nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii sus-menţionate.

Or, cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", vizează exclusiv situaţiile în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

Deşi, prin intermediul recursului în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., se poate tinde, ca o consecinţă a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, atât la pronunţarea unei soluţii de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei (dacă este formulat de procuror sau partea civilă), cât şi la pronunţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului (când este exercitat de acesta), aşa cum s-a arătat anterior, calea extraordinară de atac poate fi promovată doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii, respectiv doar în acele situaţii în care instanţele de fond au reţinut incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează o cauză de încetare a procesului penal, cu toate că acestea nu erau aplicabile.

Pentru a se constata incidenţa acestui caz de recurs în casaţie, existenţa cauzei de încetare a procesului penal trebuie apreciată prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

Astfel, de pildă, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripţie, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având însă în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.

În jurisprudenţa instanţei supreme, s-a apreciat că se circumscrie acestui caz de recurs în casaţie critica soluţiei de încetare a procesului penal întemeiată greşit pe intervenirea prescripţiei răspunderii penale atunci când aceasta a fost pronunţată fără a se ţine seama de cererea inculpatului de continuare a procesului penal formulată în temeiul art. 18 din C. proc. pen. (deciziile nr. 262/RC din 17 octombrie 2014, nr. 234/RC din 26 iunie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală) ori când au fost aplicate dispoziţiile art. 153 - art. 156 din C. pen., fără, însă, să fi fost incidente (deciziile nr. 251/RC din 20 iunie 2019, nr. 174/RC din 15 mai 2019, nr. 286/RC din 22 septembrie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Or, în speţă nu este incidentă niciuna dintre aceste situaţii, iar instanţa de apel a aplicat corect normele care reglementează prescripţia răspunderii penale drept cauză de încetare a procesului penal.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin decizia penală recurată, Curtea de Apel Cluj a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de deţinere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării peste limita a 10.000 de ţigarete, prev. de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 C. pen., iar împotriva inculpatei B. pentru infracţiunea de deţinere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării peste limita a 10.000 de ţigarete, prev. de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii lor penale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că:

- faptele inculpatului A., care, în perioada septembrie - decembrie 2011, ajutat de alte persoane, a procurat, transportat cu autoturismul marca x cu număr de înmatriculare x şi comercializat cantitatea totală de 115 baxuri de ţigarete, marca x de provenienţă Ucraina, bunuri ce trebuiau supuse unui regim vamal, introduse în ţară prin contrabandă, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 571/2003 [art. 452 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal în vigoare], cu aplicarea art. 35 C. pen. şi art. 5 C. pen.

- faptele inculpatei B., care, în noaptea de 20/21.12.2011, a deţinut în vederea comercializării cantitatea totală de 21 baxuri de ţigarete, marca x de provenienţă Ucraina, bunuri ce trebuiau supuse unui regim vamal, introduse în ţară prin contrabandă, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 2961 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 571/2003 [art. 452 alin. (1) lit. h) din Codul fiscal în vigoare], cu aplicarea art. 5 C. pen.

Ca urmare, constatând că faptele săvârşite întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de textul incriminator, dar că, raportat la dispoziţiile art. 122 lit. d) coroborat cu art. 124 din C. pen. din 1968, în cauză a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale a celor doi recurenţi (aspect, de altfel, necontestat în actualul cadru procesual), Curtea de Apel Cluj a dispus încetarea procesului penal faţă de cei doi inculpaţi.

Această soluţie este rezultatul unei corecte aplicări a prevederilor mai sus amintite, având în vedere că, raportat la perioada infracţională reţinută în sarcina celor doi inculpaţi (septembrie - decembrie 2011 în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., respectiv noaptea de 20/21.12.2011 în ceea ce o priveşte pe inculpata B.) şi la pedeapsa maximă prevăzută de norma de incriminare [art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003] pentru infracţiunea imputată acestora (4 ani închisoare), termenul de prescripţie specială a răspunderii penale calculat conform art. 122 lit. d) raportat la art. 124 din C. pen. din 1968, de 7 ani şi 6 luni, s-a împlinit la 30 iunie 2019 (în cazul inculpatului A.), respectiv la 21 iunie 2019 (în cazul inculpatei B.), aşadar anterior pronunţării deciziei atacate în cauză.

De altfel, în speţă, critica apărării privind soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpaţii A. şi B. nu se fundamentează pe faptul reţinerii eronate a impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care poate face obiectul evaluării instanţei prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În realitate, criticând legalitatea soluţiei de încetare a procesului penal, apărarea a invocat exclusiv incidenţa impedimentului prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., care poate fi valorificat numai prin prisma cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., deopotrivă invocat în cauză, dar care este incident numai în cazul unei soluţii definitive de condamnare, premisă neîndeplinită în speţă.

Prin urmare, critica recurenţilor inculpaţi sub aspectul soluţiei de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale are un caracter pur formal, reprezentând nu scopul prezentei căi de atac, ci doar mijlocul prin care aceştia ridică, de fapt, problema tipicităţii faptelor reţinute în sarcina lor, prevăzute de art. 2961 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 cu aplicarea art. 5 C. pen. (şi cu aplicarea art. 35 C. pen. în cazul inculpatului A.), într-o situaţie care nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Acest din urmă caz de recurs în casaţie, conform căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", vizează exclusiv situaţiile în care soluţia de condamnare sau, după caz, de amânare a aplicării pedepsei se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea.

Prin urmare, criticile concrete formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. în actualul cadru procesual nu pot fi valorificate nici prin prisma cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (care se limitează la examinarea legalităţii soluţiei de încetare a procesului penal), dar nici a celui prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (care are ca premisă o soluţie de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În acest context, a evalua tipicitatea obiectivă a unei fapte sub aspectul căreia s-a dispus nu o soluţie de condamnare, ci de încetare a procesului penal, ar echivala cu recunoaşterea, pe cale jurisprudenţială, a unui caz de casare sui generis, neprevăzut de lege, ceea ce ar contraveni nu doar caracterului limitativ al obiectului judecăţii în recurs în casaţie, circumscris exclusiv cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., ci ar constitui şi o încălcare a principiului de rang constituţional al legalităţii procesului penal, potrivit căruia exercitarea căilor de atac nu poate fi făcută decât în condiţiile legii.

Fiind de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu permit aplicarea principiului ubi eadem ratio, ibi eadem solutio/idem jus esse debet şi "combinarea" cazurilor de recurs în casaţie invocate în maniera pretinsă de recurenţii inculpaţi. În caz contrar, ar însemna că, sub pretextul reevaluării corectitudinii soluţiei de încetare a procesului penal, instanţa de recurs în casaţie ar să rejudece, de fapt, cauza exclusiv sub aspectul fondului acuzaţiilor (respectiv, al caracterului lor penal), ceea ce contravine naturii juridice a căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

Ca urmare, constatând, pe de o parte, că în speţă s-a făcut o corectă aplicare a legii de către instanţa de apel din perspectiva cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar pe de altă parte, că, în concret, criticile formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. în actualul cadru procesual nu pot fi valorificate nici prin prisma cazului de recurs în casaţie anterior menţionat, dar nici a celui prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1452/A din data de 23 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurenţilor inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 1452/A din data de 23 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2023.