EU fraud statute of limitations: non-application of domestic lex mitior neutralizing pre-2018 procedural interruptions under CJUE C-107/23

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 146 din data de 28.04.2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-au dispus următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală a închisorii de 3 (trei) ani, pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei - faptă prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

II.1. În temeiul art. 91 din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului A. şi a stabilit termenul de supraveghere de 3 (trei) ani, care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

II.2. În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., a dispus obligarea inculpatului A. ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Constanţa, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

II.3. În conformitate cu prevederile art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 91 alin. (4) şi art. 96 din C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere, neexecutării obligaţiilor ce îi revin pe parcursul termenului de supraveghere ori săvârşirii unei noi infracţiuni în aceeaşi perioadă.

III. În temeiul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. şi la art. 66 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

IV. În temeiul art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., îi aplică inculpatului A. pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, executarea acestei pedepse făcându-se potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen., doar în situaţia în care pedeapsa principală a închisorii va deveni executabilă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-DNA- Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1242 din 20.12.2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 146/28.04.2022 a Tribunalului Constanţa.

A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) C. pen. cu referire la Decizia CCR nr. 358/2022, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

A înlăturat din sentinţa atacată dispoziţiile de la punctul V.1. privind obligarea inculpatului la plata către partea civilă a sumei de 641.201,52 RON.

A menţinut dispoziţia privind obligarea părţii responsabile civilmente B. S.A. (persoană juridică română înregistrată în registrul comerţului sub nr. x/1994, aflată în procedura falimentului, în clădirea de birouri din Containere Modulare P+2E, camera nr. 4, jud. Constanţa) la plata către partea civilă Ministerul Investiţiilor şi Fondurilor Europene, în solidar cu inculpatul A., a sumei de 641.201,52 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin săvârşirea infracţiunii, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, de la data producerii prejudiciului (data plăţii sumelor ce compun debitul, în cadrul rambursărilor făcute pentru CR 2 şi pentru CR3), până la achitarea integrală a debitului principal şi la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, până la achitarea integrală a debitului principal.

A înlăturat din sentinţa penală apelată dispoziţiile contrare prezentei decizii şi a menţinut celelalte dispoziţii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul formulat de DNA- Serviciul Teritorial Constanţa împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Împotriva deciziei penale nr. 1242 din 20.12.2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze penale cu minori şi de familie, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa, la data de 28 decembrie 2023.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 pct. 8 C. proc. pen. care prevede că hotărârea este supusă casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal."

A solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa, apreciind că procurorul a exercitat acţiunea penală în termenul legal raportat la încadrarea juridică şi a termenelor de prescripţie generală şi specială a răspunderii penale aplicabile în cauză şi a dispus continuarea urmăririi penale faţă de inculpatul A. pentru comiterea faptei prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., la data de 27.03.2017, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

Efectul actului de urmărire penală (ordonanţa procurorului de continuare a urmăririi penale faţă de suspect) nu poate fi înlăturat în baza principiului mitior lex.

O anihilare a efectelor întreruptive a prescripţiei răspunderii penale prin actele de procedură îndplinite înainte de data de 25 iunie 2018 ar fi contrară dreptului Uniunii, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 din 24 iulie 2023.

Astfel, în paragrafele 97-99, Curtea de Justiţie a arătat că:

"97. În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ş.a., C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum şi jurisprudenţa citată).

98. Rezultă prin urmare că, în principiu, instanţele naţionale sunt obligate, în conformitate cu acest articol 325 alin. (1) şi cu acest articol 2 alin. (1), să lase neaplicate Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018 şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi, prin urmare, aşa cum s-a constatat la punctul 91 din prezenta hotărâre, de a crea un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni.

99. De asemenea, instanţele naţionale sunt obligate, în principiu, în conformitate cu aceste dispoziţii, să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care această decizie permite invocarea prespricţiei răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni".

În privinţa semnificaţiei sintagmei "risc sistemic de impunitate", Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul de 5 judecători penal, în Decizia nr. 38/02.05.2023, dosar nr. x/2019, a statuat că aprecierea existenţei unui astfel de risc nu se raportează la situaţia concretă din cauză, noţiunea "sistemic" excluzând de plano o astfel de interpretare. Evaluarea deducţiei unui risc presupune o deducţie logică bazată pe un set de împrejurări care fundamentează în mod rezonabil presupunerea obiectivă că, în cazul de faţă, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect.

Curtea de Justiţie, în Hotărârea din 24 iulie 2023, a analizat condiţiile în care instanţele pot lăsa neaplicate deciziile CCR şi Deciia 67/2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest sens, instanţa europeană a impus instanţelor naţionale o singură condiţie, şi anume, de a verifica dacă o astfel de obligaţie contravine, într-o situaţie precum cea în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale(par. 100).

Astfel, CJUE a amintit că, în ordinea juridică a Uniunii, principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) sunt consacrate la articolul 49 alineatul I din Cartă(par. 103).

Curtea de Justiţie a stabilit că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din Cartă şi nu sunt de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alineatul I din Cartă.

În acest sens, paragrafele 108-112 din Hotărârea Curţii din 24 iulie 2023 Cauza C-107/23 PPU:

"108. În continuare, reiese din jurisprudenţa Curţii că normele care reglementează prescripţid în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco şi alţii, c-105/14,1 punctele 54-57).

109.1 În consecinţă, obligaţia instanţelor naţionale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă.

110. În al doilea rând, trebuie amintit că, atunci când, precum în speţă, o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispóziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul I din cartă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretâtă de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii (Hotărâreą din 26 februarie 2013, Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, punctul 47, precum şi Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ş.a., C-357/19, C-379/19, c-547/19, C-811/19 şi c-840/19,:1034, punctul 21 i).

În speţă, potrivit explicaţiilor furnizate de instanţa de trimitere, Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se întemeiază pe premisa potrivit căreia, în dreptul român, normele privind întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt norme de drept penal material şi, în consecinţă, sunt supuse principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, precum şi principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate de Constituţia României. Prin urmare, aceste principii trebuie considerate standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, în sensul punctului anterior.

112. Din cele expuse la punctele 108 şi 109 din prezenta hotărâre rezultă că aceste standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale nu sunt de natură, în cauze precum cele în discuţie în litigiul principal, să compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte".

În continuare, Curtea de Justiţie a reţinut că, deşi, iniţial norma de drept privind întreruperea termenului de prescripţie era imprevizibilă, "Curtea Constituţională din România a aplicat un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecţiei împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securităţii juridice" (Decizia nr. 297/2018). "Ea a aplicat un astfel de standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale şi atunci când, într-o a doua etapă, a constatat în esenţă că lipsa unei intervenţii a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziţia di C. pen. referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstituţională a dat aştere unei noi situaţii lipsite de claritate şi de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituţional" (Decizia 358/2022, par. 115).

Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost stabilit şi direct, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1039/2012 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al articolului 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale articolului 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în care Curtea a reţinut că "(...)Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii".

Instanţa judecătorească naţională este ţinută de o hotărâre pronunţată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce priveşte interpretarea sau validarea actelor instituţiilor Uniunii în cauză, în vederea soluţionări litigiului principal.

Hotărârea Curţii nu leagă numai instanţa de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti naţionale, inclusiv orice instanţă de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunţă instanţa de trimitere; în acelaşi timp, însă, hotărârea nu leagă părţile litigiului principal, acestea putând, de exemplu, renunţa la acţiune în orice moment. Nesocotirea hotărârii preliminare de către instanţa de trimitere constituie o încălcare a dreptului Uniunii şi poate genera iniţierea de către Comisia Europeană a unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statul membru (art. 258 TFUE).

Efectele hotărârii au fost reţinute şi în dreptul român de Decizia nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale care a stabilit că "efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelate instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactive, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Eropene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi sfera de aplicare acesteia, de la intrarea sa în vigoare".

Aşadar, a apreciat că tocmai instanţele sunt acelea care trebuie şi pot constata că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, precum şi a Deciziei HP a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2022 în lumina principiului mitior lex conduc la un risc sistemic de impunitate pentru infracţiuni de fraudă care afectează bugetul Uniunii Europene. Dacă s-ar aplica principiul legii penale mai favorabile chiar şi în cauzele în care s-au îndeplinit acte de procedură anterior datei de 25 iunie 2018, este mai mult decât evident că se vor stopa toate anchetele penale, respectiv procesele penale ca urmare a intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale într-un număr semnificativ mai mare decât dacă s-ar aplica acest principiu doar pentru perioada 25 iunie 2018- 30 mai 2022, când legea penală nu era considerată clară şi previzibilă din prisma standardelor constituţionale.

Şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat la par. 99 din Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în caua C-107/23 că "evaluarea deducţiei unui risc presupune o deducţie logică bazată pe un set de împrejurări care fundamentează în mod rezonabil presupunerea obiectivă că, în cazul de faţă, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect."

Aplicând principiul mitior lex strict din perspectiva legii penale materiale române, fără a lua în considerare dreptul Uniunii Europene cu aplicabilitate prioritară, a arătat că, raportat la decembrie 2022, în toate cauzele în care se cercetează fapte prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 comise anterior lunii decembrie a anului 2015 (mai vechi de 8 ani, termenul general de prescripţie a răspunderii penale), chiar dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală anterior datei de 5 iunie 2018, suspecţii/inculpaţii să fie absolviţi de răspundere penală, ceea ce ar constitui o reală impunitate sistemică a infractorilor.

Faţă de cele de mai sus, având în vedere decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin care s-a statuat că instanţelor naţionale le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate infracţiunile care afectează bugetul Uniunii Europene (par 193194 cauza Euro Box Promotion şi alţii, par 97 cauza C 107/23 din 24 iulie 2023), a considerat că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale nu a fost împlinit la data pronunţării soluţiei de către instanţa de apel şi se impunea menţinerea soluţiei de condamnare a inculpatului A..

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele şi lucrările existente la dosar la data pronunţării hotărârii definitive, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A. -în ceea ce priveşte infracţiunea de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

În concret, instanţa de apel a reţinut, faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Aşadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de faţă "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.

Aplicând aceste consideraţii în cauza de faţă, Curtea de Apel a constatat, în raport de infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reţinută în sarcina inculpaţilor că termenul general al prescripţiei este de 8 ani şi conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a împlinit în luna decembrie 2019.

Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracţiunea prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care face parte din Secţiunea a 41-a "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene", infracţiune ce poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudenţa sa.

Sfera de aplicare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât şi pe parcursul dezbaterilor, se limitează la domeniul infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidenţă atât din cuprinsul tratatelor şi a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF 1995), precum şi din cuprinsul hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".

Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor [Uniunii] Europene (PIF) defineşte frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 şi 2, texte al căror conţinut a fost transpus în legislaţia internă în cadrul art. 181- art. 185 din noua secţiune denumită "Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenţiei şi incriminează infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare şi sfera subiecţilor vizaţi de noua reglementare.

Procedând în acest context la examinarea argumentelor invocate de parchet în susţinerea cererii de recurs în casaţie relativ la împlinirea termenului de prescripţie, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:

"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).

Prin urmare, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Aşadar, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

În aceste coordonate, în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu cele reţinute prin decizia recurată, constată că pentru infracţiunea prevăzută de art. art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 ani la 7 ani închisoare, ceea ce conduce la un termen general al prescripţiei de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, termenul de 8 ani s-a împlinit în luna decembrie 2019.

Apreciază Înalta Curte că nu poate fi primită susţinerea parchetului în sensul că, în raport de Decizia pronunţată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, nu s-a împlinit termenul de prescripţie.

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Braşov, instanţa de contencios european a statuat următoarele:

Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Printre altele, în această decizie, s-a reţinut:

"contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2002, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.

În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).

În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menţionat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale."

În acord cu cele reţinute prin decizia recurată, se constată că din considerentele deciziei CJUE invocate de parchet, rezultă că aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale trebuie limitată doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial) şi 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fără a putea fi aplicată în mod retroactiv, astfel încât să neutralizeze efectul de întrerupere al unor acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018.

Deopotrivă, reţine Înalta Curte că prin jurisprudenţa sa constantă CJUE a subliniat că, cerinţele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât şi ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 şi 223).

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (pct 60).

Totodată, se impune a se preciza că CEDO a sancţionat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare şi pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

Deopotrivă, CEDO sancţionează, din perspectiva previzibilităţii, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenţei (Dragotoniu şi Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situaţia juridică pe care ar crea-o schimbarea modalităţii de evaluare şi aplicare a instituţiei succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaţilor.

Dreptul Uniunii impune instanţei naţionale să lase neaplicate dispoziţii legale sau practici naţionale, însă nu în orice condiţii. Un standard dublu de regim sancţionator aplicabil persoanelor care săvârşesc infracţiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.

Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să îşi poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).

Instanţele judecătoreşti nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie şi nici conţinut propriu-zis unor noţiuni ca "risc sistemic de impunitate", sau "fraudă gravă intereselor financiare ale UE", ori "cauze a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţi" dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situaţie s-ar deschide calea arbitrariului. Instanţele trebuie să se limiteze la conţinutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF astfel cum a fost înlocuită prin Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (art. 16 din Directivă).

Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg aminteşte, în jurisprudenţa sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justiţiabilul trebuie să poată şti, pornind de la formularea dispoziţiei relevante şi, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanţe sau beneficiind de asistenţă judiciară, ce fapte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franţei, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79).

Nu în ultimul rând, dreptul Uniunii protejează justiţiabilii prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanţa nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalităţii incriminării şi pedepselor, şi nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicţia ultraactivităţii sau retroactivităţii unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.

Aşadar, necesitatea respectării şi asigurării principiului predictibilităţii actului de justiţie se opune ignorării jurisprudenţei anterioare constante şi pronunţării unei soluţii diferite în cauza pendinte. O astfel de reformare jurisprudenţială sau rezolvare eminamente diferită unei situaţii juridice similare, chiar identice din perspectiva obiectului judecăţii şi incidenţei instituţiei prescripţiei, ar putea pune în discuţie încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia EDO, atât timp cât, în cazul unor situaţii similare se pot pronunţa soluţii ireconciliabile şi evident mai severe decât cele ce se subsumează unei jurisprudenţe constante (condamnare vs. încetarea procesului penal). (ICCJ, secţia Penală, decizia penală nr. 398/RC din 23 iunie 2023).

În acest context argumentativ, cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenţei consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 1242/P, din data de 20.12.2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către Parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 1242/P, din data de 20.12.2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 aprilie 2024.