Jurisdiction over ministerial order suspending probation counselor's employment: administrative act vs. labor dispute

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 13 septembrie 2023 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, în principal, anularea în integralitate a Ordinului nr. 1397/C din 01.08.2023 ca fiind lovit de nulitate absolută, întrucât a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale, iar în subsidiar anularea în parte a ordinului menţionat, cu privire la reclamantă, nominalizată la Anexa 1 a ordinului, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale pentru perioada 04.05.202-30.05.2023 şi la plata daunelor-interese moratorii, sub forma actualizării sumelor şi a dobânzii legale, pentru neplata salariului în perioada menţionată, a dobânzii legale penalizatoare aferente, calculate de la data exigibilităţii obligaţiei de plata şi până la data plăţii efective.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi art. 73 - 75 din Legea nr. 24/2000 şi art. 160 alin. (1) din Legea nr. 367/2022 a dialogului social, cu modificările aduse prin punctul 64 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 42/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 241 din 21.11.2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secţia I civilă.

În motivare, instanţa a reţinut că natura raportului juridic dedus judecăţii este de dreptul muncii, reclamanta având funcţia de consilier de probaţiune în cadrul Serviciului de Probaţiune Buzău.

S-a reţinut că statutul consilierilor de probaţiune, reglementat prin Legea nr. 123/2006, cu modificările şi completările ulterioare, nu cuprinde dispoziţii referitoare la determinarea instanţei competente în situaţia litigiilor ivite în legătură cu activitatea consilierilor de probaţiune, fiind aplicabil dreptul comun în materia jurisdicţiei muncii, respectiv Codul muncii.

De asemenea, instanţa a subliniat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, întrucât actul contestat nu are caracterul unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, chiar dacă este emis de o autoritate publică centrală, ci este un act de drept al muncii, fiind emis de ministerul pârât, în calitate de parte în raportul de muncă, fără ca prin aceasta să se exercite prerogativele puterii de stat.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că devin aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi, faţă de domiciliul reclamantei, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Buzău, secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă.

2. Cauza a fost înregistrată la 15 ianuarie 2024 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 187 din 21 februarie 2024, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a fost suspendată din oficiu judecata cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În argumentarea soluţiei, instanţa a reţinut că, deşi prin ordinul atacat s-a constatat suspendarea de drept a raporturilor de muncă ale personalului de probaţiune, prezentul demers judiciar reprezintă o contestaţie împotriva unui act administrativ cu caracter individual, emis de o autoritate publică - Ministerul Justiţiei, în regim de putere publică, în vederea organizării, executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În continuare, instanţa a reţinut că litigiul nu este un conflict de muncă al reclamantei cu angajatorul său, atât timp cât actul contestat nu a fost emis de angajatorul acesteia - Direcţia Naţională de Probaţiune, ci de o autoritate publică centrală - Ministerul Justiţiei, în considerarea atribuţiilor prevăzute de lege, în executarea legii.

S-a mai subliniat că reclamanta a solicitat şi plata drepturilor salariale, însă acest capăt de cerere este unul accesoriu, depinzând de modalitatea de soluţionare a capătului de cerere principal, acela de anulare a Ordinului nr. 1397/C din 01.08.2023 emis de Ministerul Justiţiei, competenţa de soluţionare fiind reglementată de art. 123 C. proc. civ.

În concluzie, tribunalul a stabilit competenţa în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere rangul autorităţii pârâte şi domiciliul reclamantei.

3. Dosarul a fost înregistrat la 15 martie 2024, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Buzău, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei.

Prin petitul principal al cererii de chemare în judecată, reclamanta, în calitate de consilier de probaţiune în cadrul Serviciului de Probaţiune Buzău, a solicitat anularea ordinului emis de Ministerul Justiţiei, prin care s-a constatat suspendarea de drept a raporturilor de muncă ale personalului de probaţiune, iar prin petitele accesorii, plata drepturilor salariale pentru perioada suspendării şi acordarea unor daune-interese.

Este de menţionat faptul că statutul consilierilor de probaţiune, reglementat prin Legea nr. 123/2006, cu modificările şi completările ulterioare, nu cuprinde dispoziţii referitoare la determinarea instanţei competente în situaţia litigiilor ivite în legătură cu activitatea consilierilor de probaţiune, fiind aplicabil dreptul comun, potrivit art. 78 din acest act normativ.

Aşadar, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554 din 2004 a contenciosului administrativ "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

De asemenea, la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554 din 2004 a contenciosului administrativ este definit actul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Obiectul litigiului pendinte îl constituie solicitarea unei persoane fizice de anulare a Ordinului nr. 1397/C din 01.08.2023, act administrativ individual, emis de Ministerul Justiţiei ca autoritate publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În acord cu cele reţinute de tribunal, Înalta Curte constată că litigiul nu are natura juridică a unui conflict de muncă al reclamantei cu angajatorul acesteia, întrucât actul contestat nu a fost emis de angajator, respectiv Direcţia Naţională de Probaţiune, ci de o autoritate publică centrală, respectiv Ministerul Justiţiei, în considerarea atribuţiilor prevăzute de lege, în executarea legii.

Prin urmare, se reţine că ordinul contestat este un act administrativ cu caracter individual în sensul dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că este emis de o autoritate publică, în regim de putere publică şi modifică raportul de serviciu al reclamantei, fiind suspendat raportul de muncă al consilierilor de probaţiune prevăzuţi în anexa la ordin.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata drepturilor salariale şi a daunelor-interese pentru perioada suspendării raporturilor de muncă, instanţa supremă constată că acest petit are caracter accesoriu faţă de cererea principală constând în anularea ordinului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 123 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti.

Prevederile legale evocate reglementează un caz de prorogare legală a competenţei, stabilind că instanţa competentă a soluţiona o cerere principală devine competentă a soluţiona şi cererile accesorii, adiţionale şi incidentale formulate în aceeaşi cauză, chiar dacă, în mod obişnuit, acestea nu ar fi intrat în competenţa sa materială sau teritorială.

Totodată, este de menţionat că, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2002, litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale sunt soluţionate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, astfel încât, având în vedere că ordinul contestat este emis de Ministerul Justiţiei, autoritate publică centrală, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 "reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său".

Înalta Curte constată că domiciliul reclamantei se afla la data sesizării instanţei în municipiul Buzău, aşa încât, având în vedere textele legale evocate, Curţii de Apel Ploieşti îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.