Enforceability of arbitration clauses in insurance disputes under ASF Regulation 18/2017 vs. Civil Procedure Code Article 548 requirements.

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea adresată Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata creanţei principale în cuantum de 65.933,79 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată aferentă dosarului de daună nr. x, a penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere aferente acestui debit, calculate de la data de 06.09.2020 până la data plăţii efective a creanţei principale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 124 din 09.05.2023, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2023, s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 65.933,79 RON, reprezentând despăgubirea aferentă dosarului de daună x, precum şi penalităţile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, raportate la debitul de 65.933,79 RON, calculate începând cu data de 06.09.2020, până la plata integrală a debitului principal.

De asemenea, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5.868,82 RON, reprezentând taxe arbitrale în sumă de 5.568,82 RON şi taxă de înregistrare dosar în sumă de 300 RON.

2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, pârâta B. S.A. a solicitat în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ. anularea hotărârii arbitrale nr. 124 din 09.05.2023, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2023, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03.08.2023, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind suspendarea executării hotărârii arbitrale nr. 124/09.05.2023, fiind respinsă cererea ca inadmisibilă.

La termenul de judecată din data de 14.09.2023, instanţa a respins excepţia insuficientei timbrări a acţiunii în anulare şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare, ambele invocate prin întâmpinare de pârâta A. S.R.L., ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 14 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis acţiunea în anulare formulată de pârâtă, a fost anulată hotărârea arbitrală atacată şi a fost trimisă cauza spre soluţionare la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, competentă material şi teritorial.

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, respingerea acţiunii în anulare formulate de pârâtă.

Autoarea recursului a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

În aprecierea recurentei, anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, respectiv Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.

Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, îndrumând părţile spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor.

În continuare, recurenta a citat dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4) şi a reiterat că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, recurenta a redat prevederile art. 542 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 al Normei nr. 18/2017, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

Totodată, a invocat dispoziţiile art. 115 alin. (2) din C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Recurenta a subliniat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiţia arbitrajului din art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forţa obligatorie a contractului potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (2) C. civ.

În acest sens, autoarea recursului a arătat că, întrucât prin contractul de asigurare nu sunt clauze care să reglementeze soluţionarea eventualelor litigii, Norma A.S.F. nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere) în funcţie de statutul juridic al acestuia.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

Cauza a fost înregistrată la 12 decembrie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţia din 26 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată la 25 aprilie 2024.

4. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, a luat în examinare excepţia netimbrării recursului, invocată din oficiu, urmând a anula recursul ca netimbrat, pentru următoarele considerente:

În cauză s-a stabilit în sarcina recurentei A. S.R.L. o taxă judiciară de timbru aferentă soluţionării recursului, în cuantum de 200 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, iar aceasta a fost înştiinţată cu privire la obligaţia de achitare a taxei, potrivit dovezii aflate la dosarul de recurs, însă nu s-a conformat.

Este de menţionat că prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă.

Art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că "taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege".

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părţii i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că autoarea recursului nu a timbrat calea extraordinară de atac formulată, deşi a fost citată cu menţiunea de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancţiunea anulării cererii, potrivit adresei aflate la dosarul de recurs.

Constatând că până la termenul din 25 aprilie 2024 recurenta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare a căii extraordinare de atac, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte urmează să aplice sancţiunea prevăzută de art. 197 C. proc. civ. şi să anuleze recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 41/2023 din 14 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 41/2023 din 14 septembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.