Validity of confidentiality penalty clause where distributor lacks intellectual property rights to software derivatives under Copyright Law

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor, dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 237.177,52 RON, actualizate în raport cu indicele inflaţiei până la data plăţii efective, reprezentând:

- 7.560,28 RON, debit restant aferent facturii fiscale nr. x/13.06.2012 (rest neachitat 6.956,04 RON) şi facturii fiscale x/13.06.2012 (rest neachitat 604,24)

- 8.747,24 RON, penalităţi de întârziere de 0,1 %/zi de întârziere calculate pentru debitele anterior menţionate, de la scadenţă până la data de 20.08.2015

- 220.870 RON, contravaloarea clauzei penale contractuale, asumate de către B. S.R.L. pentru încălcarea obligaţiei de confidenţialitate prevăzute la cap. 10 (art. 15, 16, 17 si 18) şi cap. 13 (art. 29 şi 30) din contract.

La data de 27.09.2016, C. a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în favoarea pârâtei B. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din data de 29 martie 2017, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie.

Prin încheierea de şedinţă din 14 februarie 2018, apreciind că dispoziţiile legale care reglementează efectuarea expertizei judiciare ocrotesc un interes privat, instanţa a apreciat că nerespectarea acestora poate să atragă doar nulitatea relativă, care trebuie invocată la termenul imediat următor celui la care s-a săvârşit neregularitatea. În cauză, cererea de a se constata nulitatea raportului de expertiză a fost formulată după 8 termene de judecată de la depunerea acestui raport, cu încălcarea termenului de decădere prevăzut de art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care a fost respinsă.

Prin sentinţa civilă nr. 745 din 14.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.956,04 RON, reprezentând debit neachitat din factura fiscală nr. x/13.06.2012, sumă actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 8.048,13 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente acestui debit, calculate de la scadenţa facturii şi până la data de 20.08.2015.

Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantei, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte cererea de intervenţie voluntară accesorie în apărarea pârâtei, formulată de intervenienta C..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 960,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 27.500 RON, cu acelaşi titlu.

2. Împotriva încheierilor civile din 29 martie 2017 şi din 14 februarie 2018, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 745 din 14 martie 2018, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul admiterii capătului nr. 3 al cererii de chemare în judecată şi al obligării pârâtei la plata sumei de 220.870 RON, conform clauzei penale, urmând a se respinge, totodată, cererea de intervenţie accesorie.

Prin încheierea din 13 decembrie 2019 a fost suspendată judecata apelului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar prin încheierea din 13 ianuarie 2023 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei. Totodată, în ceea ce priveşte probatoriul, instanţa de apel a respins ca tardiv formulată cererea de audiere a expertului, iar pe cea cu privire la efectuarea unei noi expertize, a respins-o ca nefiind utilă soluţionării cauzei şi a acordat cuvântul în dezbaterea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 192A din 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins apelul reclamantei ca nefondat şi a fost obligată apelanta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 4.125 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Împotriva încheierii din 13 ianuarie 2023 şi a deciziei nr. 192A/10.02.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susţine că încheierea unei convenţii arbitrale exclude competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 553 C. proc. civ.. Sub acest aspect, s-a arătat că la art. 9.2 din contractul de distribuţie încheiat cu D., în calitate de producător al programului software E., părţile au prevăzut o clauză compromisorie, potrivit căreia competenţa de a soluţiona litigiul dedus judecăţii aparţine instanţei arbitrale - "orice dispută, controversă sau reclamaţie care apare în legătură cu acest contract sau încălcarea, terminarea şi invalidarea acestuia, vor fi soluţionate prin arbitraj în conformitate cu Regulamentul Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerţ din Helsinki".

În acest sens, se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 553 C. proc. civ., întrucât a analizat acest contract de distribuţie încheiat cu D., statuând asupra efectelor acestuia, în condiţiile în care părţile şi-au manifestat în mod neîndoielnic opţiunea ca orice litigiu privind drepturile şi obligaţiile din contract să fie de competenţa instanţelor arbitrale străine.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 124 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu a calificat apărările privind drepturile conferite reclamantei asupra sistemului informatic E. prin contractul de distribuţie încheiat cu D., ca fiind o chestiune prejudicială, de competenţa exclusivă a instanţelor arbitrale finlandeze.

Mai arată recurenta că instanţa de prim control judiciar a nesocotit dispoziţiile care se impun cu putere de lucru judecat din decizia nr. 2004 din 13.10.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că "instanţa de apel era chemată să arate motivele de fapt şi de drept pentru respingerea cererii de chemare în judecată pornind de la premisa ignorării contractului de distribuţie încheiat între părţi la 18.05.2005" şi din decizia nr. 311 din 01.03.2021 a Curţii de Apel Bucureşti potrivit cărora "întrucât şi acest petit are ca obiect o pretenţie ce are legătură cu contractul de distribuţie neexclusivă din 18.05.2005, Curtea reţine că devine incidentă clauza compromisorie de la art. 9.2. din contract, litigiul fiind rezervat arbitrajului şi sub acest aspect".

În continuare, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a apreciat că decizia recurată este lipsită de motivare în ceea ce priveşte argumentele de drept şi fapt care au format convingerea instanţei privind nulitatea clauzelor care reglementau obligaţia de confidenţialitate pentru lipsa de obiect şi cauză ilicită.

Totodată, recurenta a considerat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi instanţa de apel a suspendat judecata apelului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016, ulterior ignoră în totalitate considerentele deciziei pronunţate în dosar.

În opinia recurentei, caracterul contradictoriu al considerentelor rezultă din faptul că, deşi instanţa de apel reţine că prevederile referitoare la competenţa instanţelor române de a analiza întinderea efectelor contractului de distribuţie din 2005 nu echivalează cu pronunţarea asupra valabilităţii/nulităţii/executării acestuia, ulterior statuează chiar asupra drepturilor de proprietate intelectuală care iau naştere în temeiul acestui contract.

De asemenea, sunt contradictorii şi considerentele prin care se afirmă că instanţa de apel nu face analiza contractului de distribuţie din 2005, pentru ca apoi, în alte considerente, să statueze "asupra întinderii drepturilor pe care apelanta pretinde că le-ar avea, decurgând din acel contract".

În aprecierea recurentei, contradictorii sunt şi considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că sunt opozabile dispoziţiile deciziei din dosarul nr. x/2016, în condiţiile în care hotărârea din dosarul x/2016 exclude orice analiză a instanţei asupra contractului de distribuţie.

Mai arată recurenta că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în stabilirea drepturilor de proprietate intelectuală asupra programului de calculator E. şi a operelor derivate, ci cu o acţiune în răspundere contractuală pentru nerespectarea unor obligaţii contractuale privind confidenţialitatea.

În continuare, autoarea recursului susţine că instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept incidenţa cauzelor de nulitate pentru lipsa obiectului şi cauză ilicită. S-a arătat că instanţa de apel nu indică temeiurile de drept de natură a invalida clauzele referitoare la confidenţialitate şi clauza penală aferentă, ci argumentează o pretinsă conduită contractuală ilicită şi imorală a recurentei.

În plus, se învederează că această argumentare superficială este străină de natura pricinii, întrucât recurenta nu a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei din perspectiva unor pretinse neînţelegeri ale F. (cum eronat susţine instanţa de apel), ci pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor sale directe de a păstra confidenţialitatea datelor, documentelor, înscrisurilor pe care le-a pus la dispoziţia pârâtei.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că, în analiza motivelor de nulitate privind lipsa obiectului şi cauza ilicită, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 963, art. 967 alin. (2), art. 968, art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 1066 C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte constatarea nulităţii clauzei referitoare la confidenţialitatea contractuală şi a clauzei penale, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicarea greşită a prevederilor legale referitoare la obiectul şi cauza obligaţiilor.

Esenţial este faptul că obligaţia de confidenţialitate pentru încălcarea căreia a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei nu face referire la opere derivate ori la o creaţie intelectuală, ci defineşte obiectul acesteia, respectiv informaţii/date, conţinutul tuturor înscrisurilor şi/sau documentelor despre care vor lua cunoştinţă, a căror utilizare trebuie să fie circumscrisă realizării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate.

Prin urmare, se menţionează că nu poate fi reţinut ca valabil raţionamentul instanţei referitor la intenţia recurentei de a o păgubi pe pârâtă prin încasarea clauzei penale şi nici cel potrivit căruia instanţa de apel reţine că nu ar exista un motiv licit şi moral pentru ca pârâta să răspundă pentru încălcarea obligaţiilor sale.

Se arată că instanţa de apel, stabilind că reclamanta a declarat că i-ar transmite pârâtei drepturi pe care nu le avea şi că aceste drepturi nu puteau fi transmise, neexistând în patrimoniul subscrisei, a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor referitoare la obiectul obligaţiei. Acest argument încalcă prevederile art. 963, art. 969, art. 970 şi art. 977 C. civ. de la 1864, întrucât dacă s-ar valida susţinerea instanţei de apel, întregul contract ar trebui să fie anulat pentru lipsa obiectului, or în cauză obiectul obligaţiei există, întrucât a fost transmisă pârâtei folosinţa programului şi a funcţiilor derivate.

Se mai susţine că s-au încălcat prevederile privind cauza obligaţiei prevăzute la art. 967 alin. (2) C. civ., deoarece prezumţia de valabilitate a cauzei nu a fost răsturnată în apel pentru a fi justificată soluţia instanţei.

De asemenea, s-a arătat că decizia recurată este rezultatul aplicării greşite a prevederilor Legii nr. 8/1996 şi ale Regulamentului nr. 207/2009. Astfel, în cauză sunt incidente prevederile art. 76 din Legea nr. 8/1996, în sensul că în lipsa unei clauze contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor actele prevăzute la art. 73 lit. a) şi b) din acelaşi act normativ, dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului legitim să utilizeze programul pentru calculator într-un mod corespunzător destinaţiei sale, inclusiv pentru corectarea erorilor.

Or, traducerea şi localizarea programului E. s-au realizat prin efortul intelectual al angajaţilor recurentei şi au fost create două module, care făceau să ruleze programul în limba română, cu funcţionalităţi specifice.

Potrivit recurentei, dispoziţiile art. 79 lit. c) din Legea nr. 8/1996 nu au incidenţă în situaţia de faţă, întrucât nu există la dosarul cauzei vreo probă care să susţină pretinsa nulitate a clauzelor bazată pe încălcarea acestor dispoziţii. Dimpotrivă, recurenta nu a avut acces la codul sursă E., operele derivate fiind realizate independent de acest cod sursă.

În continuare, se apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969, art. 970 şi art. 977 C. civ. de la 1864 şi a oferit protecţie legală pârâtei, cea care a încălcat obligaţia de bună-credinţă şi a folosit datele şi informaţiile puse la dispoziţie de reclamantă, contrar scopului contractului existent între părţi. Instanţa de apel a nesocotit şi principiul potrivii căruia "nimănui nu îi este îngăduit a se prevala de propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept", interpretând greşit şi nelegal conduita pârâtei şi validând culpa acesteia, cu prejudicierea recurentei.

Se mai arată că instanţa de apel, respingând apelul din perspectiva criticilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, a aplicat greşit prevederile art. 1499 şi art. 1504 C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel în mod greşit a respins criticile reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 13.145 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanţă, apreciind că simpla depunere de către apelantă a ordinului de plată nu este suficientă, deoarece din cuprinsul acestuia nu rezultă cu claritate dacă plata a fost finalizată.

Or, în baza procedurii de simplificare a procedurilor bancare, ordinul de plată electronic depus face dovada finalizării plăţii, prin menţiunea închiderii operaţiunii de plată.

În ceea ce priveşte onorariul expertului parte al pârâtei, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor legale, apreciind că nu este vădit disproporţionat.

Totodată, s-a mai susţinut că este nelegală şi soluţia instanţei de a respinge cererile de probe formulate de către recurentă, deoarece apelul este o cale devolutivă, care presupune posibilitatea instanţei de a administra probele solicitate de către părţi.

Prin întâmpinarea înregistrată la 6 iunie 2023, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 13 iunie 2026, intimata C. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de intimate, înregistrat la 05 iulie 2023, recurenta a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului ca inadmisibilă, având în vedere calitatea intimatei de intervenient accesoriu precum şi respingerea celorlalte apărări formulate.

Cauza a fost înregistrată la 27 aprilie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 23 octombrie 2023, recurenta a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care a solicitat admiterea în principiu a acestuia.

Prin încheierea din 29 februarie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata - intervenientă accesorie C., a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 25 aprilie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care sancţionează încălcarea competenţei de ordine publică, invocată în condiţiile legii, nu este fondat.

În considerarea motivului de casare, autoarea recursului a susţinut încălcarea normelor de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti, arătând că instanţa de apel a analizat contractul de distribuţie încheiat de recurenta-reclamantă cu D., deşi acesta cuprindea o clauză compromisorie care excludea competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 553 C. proc. civ.

Verificând decizia atacată, se constată că, prin apelul declarat în cauză, a fost criticată exclusiv soluţia dată de prima instanţă capătului nr. 3 de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 220.870 RON, în temeiul clauzei penale care sancţiona încălcarea obligaţiei de confidenţialitate stipulate la art. 15-18, 29 şi 30 din contractul nr. x din 15.06.2007, încheiat între reclamantă şi pârâtă. Obiectul contractului l-a constituit achiziţia de către intimata-pârâtă a sistemului software E. şi implementarea acestuia de către recurenta-reclamantă, în locaţiile intimatei-pârâte, în schimbul unui preţ.

Totodată, se constată că anterior încheierii contractului dintre părţi, respectiv la 01.09.2005, reclamanta, în calitate de distribuitor, a încheiat cu D., în calitate de producător, un contract de distribuţie non-exclusivă a programului de calculator E., în cuprinsul căruia era prevăzută o clauză compromisorie în favoarea instanţelor arbitrale finlandeze.

Rezultă, aşadar, că în prezenta cauză instanţele de judecată au fost învestite cu o acţiune în răspundere contractuală, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru pretinsa încălcare a unei obligaţii de confidenţialitate asumate de pârâtă prin contractul nr. x din 15.06.2007, evaluate anticipat prin clauza penală inclusă în acelaşi contract.

Obiectul dosarului nu vizează pretenţii derivând din nerespectarea unor clauze ale contractului de distribuţie a sistemului software încheiat cu D.. Drept urmare, clauza compromisorie prevăzută în acest ultim contract nu produce niciun efect în litigiul pendinte, în care este analizată respectarea obligaţiilor decurgând din contractul nr. x din 15.06.2007, încheiat între reclamantă şi pârâtă.

Aşadar, Înalta Curte constată că au fost respectate regulile de competenţă generală având în vedere că în cuprinsul contractului nr. x din 15.06.2007, încheiat între reclamantă şi pârâtă nu a fost prevăzută nicio clauză compromisorie prin care să fie exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 553 C. proc. civ.

În egală măsură, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau a unor principii de drept procesual.

În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 124 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a calificat apărările pârâtei privind drepturile conferite reclamantei asupra sistemului informatic E., prin contractul de distribuţie încheiat cu D., ca fiind o chestiune prejudicială, de competenţa exclusivă a instanţelor arbitrale finlandeze.

Această susţinere nu poate fi primită, raportat la elementele definitorii şi funcţiile chestiunii prejudiciale, privită ca excepţie de la principiul potrivit căruia judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei. În esenţă, chestiunea prejudicială reprezintă o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi care, potrivit legii, este de competenţa exclusivă a unei alte instanţe. În acest sens, chestiuni prejudiciale sunt excepţiile de neconstituţionalitate, întrebarea preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept etc.

Înalta Curte constată că analiza drepturilor conferite reclamantei prin contractul de distribuţie nu reprezintă o chestiune prejudicială, în sensul prevăzut de art. 124 alin. (1) C. proc. civ., ci o apărare a pârâtei, terţ faţă de acel contract, prin care nu se pune în discuţie validitatea/executarea contractului respectiv, ci întinderea drepturilor pe care reclamanta pretinde că le are în temeiul contractului, astfel încât poate fi analizată de însăşi instanţa învestită să soluţioneze cererea principală, în temeiul plenitudinii de jurisdicţie recunoscute acesteia.

Nici critica recurentei privind încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2016 nu este întemeiată.

În raport de această critică, Înalta Curte subliniază că potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Aşadar, prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în temeiul căruia oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Deşi, în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză, trebuie totuşi să existe o identitate de chestiune litigioasă verificată între aceleaşi părţi, fapt care obligă instanţa sesizată cu al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, reclamanta D., în calitate de producător al sistemului software E., a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L., în calitate de distribuitor, la încetarea acţiunilor de încălcare a dreptului de autor asupra programului de calculator "E." şi asupra operelor derivate din acest program, prin reproducerea, distribuirea şi realizarea de opere derivate şi a oricăror modificări. Dosarul nr. x/2016 a fost soluţionat definitiv, fără a se intra pe fondul cererii, prin constatarea competenţei instanţelor arbitrale finlandeze, faţă de clauza compromisorie existentă în contractul de distribuţie încheiat între părţi.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în dosarul menţionat, D., în calitatea sa de producător al programului informatic, a întreprins măsuri de ocrotire a dreptului său de proprietate intelectuală asupra sistemului informatic E. şi a operelor derivate din acesta, în temeiul contractului de distribuţie încheiat cu A. S.R.L., în calitate de distribuitor.

În schimb, în prezenta cauză, reclamanta A. S.R.L. solicită obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata unor despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate, evaluate anticipat prin clauza penală inclusă în contractul încheiat între părţi, nr. 36 din 15.06.2007, având ca obiect achiziţia şi implementarea sistemului informatic E..

Se constată, aşadar, că între cele două cauze nu există o identitate de părţi, pârâta B. S.R.L. nefiind parte în litigiul invocat de recurentă.

De asemenea, nu există o legătură care să justifice constatarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât obiectul celor două acţiuni este diferit, iar drepturile pretinse în cele două dosare nu au acelaşi fundament, acelaşi izvor juridic al pretenţiilor.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a dezlegării oferite în dosarul nr. x/2016 în privinţa chestiunii litigioase referitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti de soluţionare a cauzei având ca obiect angajarea răspunderii în temeiul contractului încheiat între D. şi A. S.R.L.

Totodată, nici critica privind respingerea în mod nelegal a probelor solicitate de reclamantă în apel, nu este fondată.

Verificând practicaua deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a respins ca tardiv formulată proba solicitată de către apelantă, privind audierea expertului, şi ca neutilă soluţionării cauzei, solicitarea de efectuare a unei noi expertize în specialitatea informatică.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a respins ca tardiv formulată proba cu audierea expertului, potrivit art. 337 C. proc. civ., raportat la data administrării probei cu expertiză.

În ce priveşte măsura de respingere ca neutilă a cererii de refacere a probei cu expertiză în apel, Înalta Curte învederează că, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ. "probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului".

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviinţare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părţii care a propus proba respectivă.

Această facultate este recunoscută şi în favoarea instanţei de apel, care "poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", neadministrate în faţa primei instanţe, fără a fi obligată să procedeze astfel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Modul concret în care alege să procedeze instanţa de prim control judiciar, în calitate de instanţă superioară de fond, constituie o problemă de fapt, lăsată la libera ei apreciere, care excede controlului de legalitate pe care instanţa de recurs este îndreptăţită să îl efectueze, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, critica privind nelegala respingere a probelor solicitate de apelantă nu este întemeiată.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept procesual a căror sancţiune atrage nulitatea hotărârii, susţinerile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondate.

Nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta susţine că decizia recurată nu este motivată, întrucât instanţa nu a prezentat silogismul juridic pentru care a respins criticile apelantei-reclamante în combaterea nulităţii pentru lipsa de obiect şi cauză ilicită a clauzelor privind obligaţia de confidenţialitate.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a analizat nulitatea clauzelor în temeiul cărora reclamantă a solicitat despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei contractuale de confidenţialitate prin iniţierea şi executarea de către pârâtă a raporturilor contractuale cu C. şi prin transferul de date şi informaţii, precum şi pentru nerespectarea dreptului de proprietate intelectuală al reclamantei.

În analiza nulităţii clauzelor, instanţa de apel a procedat la verificarea prevederilor art. 15 din contractul nr. x din 15.06.2007 şi a contractului de distribuţie încheiat la 01.09.2005, constatând că, în realitate, dreptul de proprietate intelectuală asupra softului E. şi a oricăror modificări şi completări aparţine D..

Drept urmare, instanţa de prim control judiciar a reţinut că toate clauzele invocate de recurentă pentru a justifica nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate privind programul software E. şi încălcarea dreptului de autor al sistemului informatic nu au un obiect valabil, deoarece dispun asupra unor drepturi pe care reclamanta nu le deţine, inclusiv prin stipularea unei clauze penale care reglementează o despăgubire în situaţia unei încălcări a acelor pretinse drepturi.

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că informaţii precum lista clienţilor, lista de preţuri, diverse rapoarte generate de soft şi alte asemenea, aparţineau pârâtei, iar nu reclamantei, astfel că nu aceasta poate pretinde încălcarea obligaţiei de confidenţialitate prin transmiterea lor.

În ceea ce priveşte cauza, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a urmărit să încaseze penalităţile contractuale pentru situaţia în care pârâta ar fi apelat la serviciile unui alt distribuitor al programului E. şi că scopul acestor clauze a fost protejarea reclamantei înseşi în raport cu producătorul sistemului informatic, în situaţia în care acesta ar fi decis încetarea contractului de distribuţie. Sub acest aspect, s-a constatat caracterul ilicit şi imoral al cauzei, deoarece pârâta trebuie să o despăgubească pe reclamantă pentru eventualele neînţelegeri cu producătorul software-ului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată în ce priveşte nulitatea clauzelor pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de despăgubire, pentru lipsa obiectului şi cauză ilicită şi imorală, fiind prezentate motivele în fapt şi în drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor, cu respectarea exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind considerentele contradictorii cuprinse în decizia recurată.

În opinia recurentei, deşi instanţa de apel a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016, considerând că există o strânsă legătură între cele două pricini, ulterior a reţinut că referirile la dosarul respectiv pot fi considerate supraabundente, fără a fi apte să influenţeze soluţia, validând cele reţinute în dosarul nr. x/2016.

De asemenea, recurenta a apreciat că sunt contradictorii şi considerentele prin care se afirmă că instanţa de apel nu face analiza contractului de distribuţie din 2005, pentru ca ulterior, în alte considerente, să statueze "asupra întinderii drepturilor pe care apelanta pretinde că le-ar avea, decurgând din acel contract", deşi hotărârea definitivă din dosarul nr. x/2016 excludea orice analiză a instanţelor asupra contractului de distribuţie.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel nu a reţinut chestiunile tranşate în dosarul x/2016, întrucât nu aveau relevanţă în soluţionarea capătului nr. 3 de cerere, privind despăgubirile solicitate de reclamantă pentru încălcarea obligaţiei de confidenţialitate stipulată în contractul de achiziţie şi implementare a programului software.

Dimpotrivă, instanţa de apel a constatat că în litigiul pendinte nu se pune în discuţie validitatea sau executarea contractului de distribuţie pentru a fi aplicabilă clauza compromisorie stipulată în cuprinsul acestuia, contractul respectiv fiind administrat în cauză, ca probă, în vederea analizării întinderii drepturilor pe care reclamanta le pretinde.

În acest context, instanţa de apel a reţinut chestiunile dezlegate prin sentinţa civilă nr. 40/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2016, potrivit cărora "chiar dacă acest contract de distribuţie este supus legislaţiei finlandeze sau că litigiile referitoare la acest contract sunt de competenţa arbitrajului finlandez nu înseamnă că tribunalul arbitral român nu poate să analizeze, ca mijloc de apărare, prevederi din acest contract, nefiind vorba de o pronunţare asupra valabilităţii/nulităţii/executării acestui act".

De asemenea, s-a reţinut că deşi pârâta şi intervenienta accesorie au făcut referire la cele statuate prin sentinţa menţionată, reclamanta nu a combătut în niciun fel aceste dezlegări.

Instanţa de apel, examinând criticile apelantei-reclamante privind nulitatea clauzelor pe care şi-a întemeiat capătul de cerere privind plata despăgubirilor, a procedat la analiza obiectului acestor clauze. Sub acest aspect, instanţa de prim control judiciar a cercetat contractul de distribuţie încheiat cu D. şi, constatând că reclamanta nu era titulara drepturilor de proprietate intelectuală asupra programului software şi a derivatelor acestuia, a reţinut că obiectul clauzelor în baza cărora aceasta solicită despăgubiri, nu este valabil.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii în ceea ce priveşte analiza drepturilor conferite reclamantei prin contractul de distribuţie asupra programului software şi a derivatelor acestuia, instanţa de apel analizând într-o manieră clară şi necontradictorie criticile privind nulitatea clauzelor în temeiul cărora reclamanta solicită despăgubiri şi reţinând că obiectul acestora nu este valabil, iar cauza este ilicită.

În continuare, recurenta a susţinut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în stabilirea drepturilor de proprietate intelectuală asupra softului şi programelor derivate acestuia.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici aceste critici, deoarece instanţa de apel, verificând apărările pârâtei privind nulitatea clauzelor în temeiul cărora reclamanta a solicitat despăgubiri, pentru lipsa valabilă a obiectului, a procedat la analiza clauzelor invocate de reclamantă. În acest context, instanţa de apel a constatat că reclamanta şi-a arogat în mod nejustificat dreptul de proprietate intelectuală asupra sistemului informatic şi a oricăror modificări sau completări ale acestuia.

Prin urmare, instanţa de apel a fost învestită şi cu analiza drepturilor de proprietate intelectuală pe care reclamanta pretindea a fi fost încălcate, pornind de la contractul de distribuţie încheiat cu producătorul sistemului informativ, D., nefiind în ipoteza în care decizia recurată cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivarea curţii de apel conţine temeiurile pentru care s-a respins apelul reclamantei, răspunde criticilor din apel şi apărărilor formulate în cauză şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări, a unor considerente contradictorii sau numai a unor motive străine de natura pricinii.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În opinia recurentei, instanţa a aplicat greşit prevederile legale referitoare la obiect - art. 963 C. civ. de la 1864, cauză - art. 677 alin. (2) şi art. 968 C. civ. de la 1864, forţa obligatorie a contractului 969 C. civ. de la 1864, regulile de interpretare a contractului - art. 970 şi art. 977 C. civ. de la 1864, clauza penală - art. 1066 C. civ. de la 1864, precum şi dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi Regulamentului nr. 207/2009, în analiza motivelor de nulitate referitoare la lipsa obiectului şi cauza ilicită.

Autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor referitoare la obiectul clauzelor de confidenţialitate constatând, sub un prim aspect, că obiect al obligaţiei îl reprezintă creaţia intelectuală reprezentată de sistemul informatic ori operele derivate din acesta, în realitate obligaţia de confidenţialitate referindu-se la informaţii sau date ori la conţinutul înscrisurilor de care lua cunoştinţă pârâta, a căror utilizare trebuie să fie circumscrisă realizării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor contractual asumate.

În acest context, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 963, art. 969, art. 970 şi art. 977 C. civ. de la 1864, deoarece în mod greşit a reţinut că partea nu putea transmite drepturi care nu erau în patrimoniul său.

Înalta Curte nu va primi aceste critici, constatând că obiectul prezentului litigiu îl constituie plata unei penalităţi de 50.000 Euro, în temeiul clauzelor contractuale prevăzute la art. 15, 16, 17, 18, precum şi art. 29 şi 30 din contractul nr. x/2007, reclamanta susţinând că pârâta şi-a asumat să respecte clauza de confidenţialitate care proteja dreptul de proprietate intelectuala al A. S.R.L. asupra programelor adiacente sistemului E..

Prin urmare, se constată că obiect al clauzelor de confidenţialitate sus-menţionate îl reprezintă tocmai informaţiile şi datele furnizate terţilor privind creaţia intelectuală reprezentată de programul informatic E. şi operele derivate din acesta, instanţa de apel identificând în mod corect obiectul obligaţiei pretins încălcate de pârâtă şi stabilind că analiza încălcării obligaţiei de confidenţialitate stipulată în contractul încheiat între părţi este indisolubil legată de clarificarea titularului drepturilor de autor vizate de nerespectarea clauzelor în temeiul cărora recurenta a solicitat plata de despăgubiri.

Mai mult, statuările instanţei de prim control judiciar cu privire la dreptul de proprietate al pârâtei asupra datelor şi informaţiilor precum lista clienţilor, lista clienţilor, diverse rapoarte generate de soft etc., întemeiate pe conţinutul clauzelor contractuale, reprezintă aprecieri de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs.

Sub un alt aspect, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 73, art. 76 şi art. 79 lit. c) din Legea nr. 8/1996 şi ale Regulamentului nr. 207/2009, deoarece traducerea şi localizarea unui program informatic reprezintă o premisă indispensabilă pentru utilizarea acestuia, conform destinaţiei sale, iar aceste operaţiuni au fost realizate prin efortul intelectual al recurentei.

Potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 "Titularul dreptului de autor al unui program pentru calculator beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute de prezenta lege, în partea I a prezentului titlu, îndeosebi de dreptul exclusiv de a realiza şi de a autoriza: a) reproducerea permanentă sau temporară a unui program, integral sau parţial, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv în cazul în care reproducerea este determinată de instalarea, stocarea, rularea sau executarea, afişarea sau transmiterea în reţea; b) traducerea, adaptarea, aranjarea şi orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, precum şi reproducerea rezultatului acestor operaţiuni, fără a prejudicia drepturile persoanei care transformă programul pentru calculator; c) distribuirea şi închirierea originalului sau ale copiilor, sub orice formă, ale unui program pentru calculator", iar conform art. 76 din acelaşi act normativ "în lipsa unei clauze contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor actele prevăzute la art. 73 lit. a) şi b), dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului legitim să utilizeze programul pentru calculator într-un mod corespunzător destinaţiei sale, inclusiv pentru corectarea erorilor".

Totodată, potrivit art. 79 lit. c) din acelaşi act normativ "informaţiile obţinute prin aplicarea art. 78 nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărui expresie este fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor titularului dreptului de autor".

Din textele legale evocate, rezultă că informaţiile obţinute de distribuitorul unui sistem informatic prin reproducerea codului sursă sau traducerea ori adaptarea formei acestui cod, nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărui expresie este fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale producătorului, în calitate de titular al acestor drepturi.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel, analizând obiectul obligaţiei de confidenţialitate pretins încălcate de pârâtă, a constatat că reclamanta îşi arogă în mod nejustificat drepturi de proprietate intelectuală născute din cuprinsul contractului de distribuţie încheiat cu G..

Astfel, s-a reţinut, prin coroborarea dispoziţiilor art. 1.1.4. cu 3.6.2. din contractul de distribuţie din 1 septembrie 2005, încheiat de producător cu reclamanta, că drepturile de autor asupra oricărei opere derivate din modificările/adaptările aduse programului informatic E. sau traducerile acestuia aparţin producătorului D..

În acest sens, contractul de distribuţie menţionează expres că localizările şi traducerea reprezintă obligaţii ale distribuitorului, iar drepturile asupra localizării şi traducerii aparţin producătorului sistemului informatic D..

Or, în condiţiile în care recurenta-reclamanta nu a dobândit un drept de proprietate intelectuală propriu asupra traducerilor şi localizării, chiar şi în ipoteza în care operaţiunile de adaptare şi traducere ale programului software ar putea fi considerate ca opere derivate de creaţie intelectuală, aceasta nu putea să prevadă în contract o despăgubire pentru încălcarea obligaţiei de confidenţialitate privind drepturile sale de proprietate intelectuală.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 79 lit. c) din Legea nr. 8/1996, constatând că drepturile de proprietate intelectuală asupra adaptărilor şi traducerilor sistemului informatic aparţin producătorului D., iar o eventuală datorie a intimatei-pârâte pentru încălcarea acestor drepturi ar putea face obiectul unui litigiu cu producătorul softului, nu cu distribuitorul acestuia.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia obligaţia de confidenţialitate prevăzută în clauzele invocate de recurentă, sancţionate prin clauza penală, vizează furnizarea de către intimata-pârâtă terţului intervenient a unor date şi informaţii privind programul informatic.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că datele şi informaţiile furnizate terţului intervenient vizau programul software E., pentru care recurenta-reclamantă nu avea niciun drept de autor, iar pe de altă parte, că aceste date şi informaţii aparţineau intimatei-pârâte înseşi, aceasta din urmă fiind cea care ar fi putut invoca o posibilă încălcare a obligaţiei de confidenţialitate.

Criticile privind încălcarea Regulamentului nr. 207/2009 nu pot fi primite întrucât recurenta nu a indicat în concret care este norma de drept material încălcată sau aplicată greşit, pentru a se putea exercita controlul judiciar în calea de atac a recursului.

Totodată, criticile privind aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului prevăzute la art. 970 şi art. 977 C. civ. de la 1864 nu pot fi primite, întrucât au fost invocate direct în recurs, fără a fi relevate în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind în ipoteza unei excepţii de la această regulă.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constă că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale privind obiectul contractului - art. 963 C. civ. de la 1864, forţa obligatorie a contractului art. 969 C. civ. de la 1864 şi dispoziţiile Legii nr. 8/1996, întrucât clauzele de la art. 15, art. 17, art. 18, art. 29 şi art. 30 din contractul nr. x/2007, care prevedeau obligaţia de a se plăti o penalitate de 50.000 Euro pentru încălcarea confidenţialităţii datelor şi informaţiilor furnizate unei terţe persoane referitor la programul software, nu au avut un obiect valabil.

Nu poate fi primită nici critica recurentei privind aplicarea greşită a art. 967 alin. (2) C. civ. de la 1864 privind cauza ilicită a obligaţiei, pe motiv că instanţa de apel nu a răsturnat prezumţia de valabilitate a cauzei printr-o analiză a elementului material ce ţine de conduita părţilor contractante şi a elementului subiectiv, asociat intenţiei recurentei de a obţine un beneficiu prin eludarea normelor legale.

În realitate, recurenta impută instanţei de apel o lipsă de analiză a situaţiei de fapt şi solicită o reapreciere a probelor în stabilirea elementului obiectiv şi a celui subiectiv al cauzei obligaţiei. Or, aceste critici nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, nu poate fi analizată nici critica privind aplicarea greşită a art. 1066 C. civ., întrucât autoarea recursului nu a arătat argumente concrete în susţinerea acesteia, pentru a se putea exercita controlul judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1499 şi art. 1504 C. civ., prin respingerea criticilor privind dovada efectuării plăţii cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

Înalta Curte constată că aceste critici, privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1499 şi art. 1504 C. civ. cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, nu pot fi analizate, întrucât nu au fost invocate în calea de atac a apelului, ci direct în recurs, cu încălcarea dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, nici criticile recurentei privind aplicarea greşită a prevederilor art. 451 C. proc. civ. în privinţa cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului parte, nu pot fi primite, deoarece o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt privind activitatea expertului judiciar, nu pe o interpretare a normei juridice, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens este şi decizia pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 05 martie 2020, Partea I, prin care s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..", ale cărei considerente se aplică mutatis mutandis şi în privinţa altor cheltuieli care pot fi cenzurate de instanţă în baza criteriilor prevăzute de textul de lege menţionat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 13 ianuarie 2023 şi a deciziei civile nr. 192A din 10 februarie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând cheltuieli de deplasare în cuantum de 1.138 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 05.04.2024 emisă de H. şi Ordinul de plată nr. x din 08.04.2024 emis de I. din 23.10.2023, precum şi cheltuieli de cazare în cuantum de 327,61 RON, conform facturii nr. x din 24.04.2004 emise de J. S.R.L. şi bonului fiscal nr. 30 din 24.04.2024.

În consecinţă, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata către intimată a sumei de 1.465,61 RON, cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte cererea de intimatei-interveniente C., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-interveniente C. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 13 ianuarie 2023 şi deciziei civile nr. 192A din 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 1.465,61 RON, cheltuieli de judecată.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2024.