Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 787/2024 AI generated

Sub-franchise commission dispute: cross-appeals quashed as inadmissible, upholding partial grant of claim

Case Number Decizia nr. 787/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice annulled the cross-appeals filed by both parties against the appellate decision, thereby leaving in force the Court of Appeal’s judgment which partially granted the plaintiff’s claim and ordered the defendant to pay a sum of 138,604.31 RON plus litigation costs. The dispute arose from a sub-franchise agreement where the plaintiff (sub-franchisor) sued the defendant (franchisor) for unpaid commissions and contractual penalties, while the defendant counter-argued that no payment obligation existed under the contract and invoked an exception of non-performance based on the plaintiff’s alleged breaches. The Supreme Court dismissed both appeals as inadmissible because the grounds cited did not constitute valid legal errors under Article 488(1)(8) of the Code of Civil Procedure; specifically, the court held that challenges regarding the interpretation of contract clauses and the assessment of evidence (such as expert reports and witness testimony) are matters of merit and factual appraisal, which are outside the scope of the extraordinary appeal process that reviews only the legality of the lower court’s application of law.

Legislator headnote

AI generated

art. 1013 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 309 alin. (5) C. proc. civ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ, art. 487 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ; Sub-franchise commission dispute: cross-appeals quashed as inadmissible, upholding partial grant of claim: The dispute arose from a sub-franchise agreement where the plaintiff (sub-franchisor) sued the defendant (franchisor) for unpaid commissions and contractual penalties, while the defendant counter-argued that no payment obligation existed under the contract and invoked an exception of non-performance based on the plaintiff’s alleged breaches. The Supreme Court dismissed both appeals as inadmissible because the grounds cited did not constitute valid legal errors under Article 488(1)(8) of the Code of Civil Procedure; specifically, the court held that challenges regarding the interpretation of contract clauses and the assessment of evidence (such as expert reports and witness testimony) are matters of merit and factual appraisal, which are outside the scope of the extraordinary appeal process that reviews only the legality of the lower court’s application of law.

Keywords

AI generated
franchise agreements matter in dispute partial claim breach of contractual obligation scope of review in cassation civil litigation procedure

Cited Legislation

AI generated
art. 1013 C. proc. civ
a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1013 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâta B.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 309 alin. (5) C. proc. civ
Totodată, motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., este inadmisibil, neputând fi circumscris niciunui motiv de casare.
art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ
Analizând recursurile declarate în cauză sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art.
art. 487 alin. (1) C. proc. civ
civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art.
art. 488 C. proc. civ
Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
art. 489 alin. (2) C. proc. civ
De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
civ.), ci celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Basis for annulling the appeals due to non-compliance with the requirements of a reasoned appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin actiunea înregistrată sub dosar nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1013 C. proc. civ., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 330.573 RON, precum şi a penalităţilor de întârziere contractuale şi a dobânzii legale penalizatoare, calculate defalcat de la data fiecărei scadenţe şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a redus valoarea pretenţiilor la suma de 198.638,37 RON, arătând că, după formularea acţiunii, pârâta a achitat suma de 7.500 RON prin virament bancar şi că s-a realizat o compensare tripartită a sumei de 124.434,63 RON, pe care reclamanta o datora faţă de C. S.R.L., societate din grupul de interes economic din care face parte şi pârâta.

La 15.05.2018, prin cererea depusă la dosar, reclamanta a redus din nou valoarea pretenţiilor la suma de 148.804,31 RON, arătând că ulterior formulării acţiunii, pârâta a comunicat factura x/30.04.2014, conform cărei reclamanta datorează pârâtei suma de 50.034,96 RON.

La 22.05.2018, reclamanta a depus la dosar precizare, arătând că doreşte să îşi întemeieze pretenţiile pe dreptul comun.

Prin sentinţa nr. 338 din 14 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 92 din 8 martie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 338 din 14 octombrie 2020, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că: a admis în parte acţiunea civilă precizată formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 138.604,31 RON, reprezentând comision; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.081,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând taxa judiciară de timbru, precum şi suma de 12.570,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu expert.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din contractul de subfranciză nr. x/6.11.2012, art. 1.270, art. 1.266-1.269, art. 1.531 alin. (1), art. 1.538, art. 1.539 C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că teza alegată de instanţa de apel în sensul că aplicabilitatea art. 6.1 teza I din contract s-ar referi doar la îndeplinirea obligaţiilor asumate de reclamată în temeiul art. 5 din contract este vădit nelegală şi reprezintă o interpretare eronată a contractului, cu încălcarea regulilor stabilite de art. 1.266-1.269 C. civ.

Aceasta în condiţiile în care art. 6 alin. (1) din contract se referă ad litteram la răspunderea părţilor (la plural) şi la orice plată restantă, iar art. 6.2 din contract stipulează că părţile sunt responsabile (din nou la plural) pentru neîndeplinirea obligaţiilor sau pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor care decurg din contract

Recurenta-reclamantă subliniază că noţiunile folosite sunt: părţi, orice plată restantă, părţile sunt responsabile, determinând aplicabilitatea clauzei pentru oricare dintre părţile contractante, pentru orice neîndeplinire a unei obligaţii contractuale de către oricare dintre părţile contractului, precum şi pentru orice plată restantă în economia derulării contractului.

Sub aceste aspecte, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a interpretat nelegal contractul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Aprecierea instanţei de apel în sensul că art. 6 alin. (1) din contract doar creează aparenţa că se aplică pentru orice plată, contravine unei ordini juridice fireşti, înţelesul acestei clauze fiind clar ca fiind aplicabil şi în caz de nerespectare a obligaţiilor contractuale de către pârâtă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât curtea de apel a reţinut că debitul principal la care a obligat-o pe pârâtă are izvor contractual în art. 3.1 din contract.

Reiterează recurenta-reclamantă că, în acord cu dispoziţiile art. 1.516 C. civ., în calitate de creditor, are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar pentru neexecutarea la timp, fără justificare sau culpabilă a obligaţiei, are dreptul la daune-interese. Distinct, conform art. 1.538 C. civ., clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale, executarea în natură a obligaţiei principale putând fi cerută fără dovada vreunui prejudiciu şi cumulată cu aplicarea clauzei penale, când penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea la timp a obligaţiei principale.

Recurenta-reclamantă susţine că art. 6 alin. (1) şi (2) din contract stipulează clauza penală pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor, că neîndeplinirea obligaţiilor de plată de către pârâtă a fost stabilită de instanţa de apel, iar neplata sumelor datorate la scadenţele contractuale o îndreptăţeşte convenţional şi legal la perceperea penalităţilor contractuale de întârziere.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, în susţinerea recursului, invocă faptul că instanţa de apel a procedat la identificarea eronată a cauzei pretenţiilor deduse judecăţii, precum şi la analiza superficială a raporturilor juridice între părţi.

Recurenta-pârâtă arată că reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile pe contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, încheiat între B. S.R.L., în calitate de proprietar de drept - francizor şi A. S.R.L., în calitate de utilizator.

Recurenta-pârâtă susţine că, analizând contractul, se poate constata că singurele obligaţii de plată sunt prevăzute în sarcina reclamantei A., în calitate de utilizator, nicidecum în sarcina pârâtei B., în calitate de proprietar de drept, care a avut ca singură obligaţie principală în baza contractului punerea la dispoziţia A. a mărcii x. În schimbul dreptului de a utiliza marca x, A. avea o serie de obligaţii corelative, atât cu caracter patrimonial (art. 5 - Anexa 2 din contract), cât şi cu caracter nepatrimonial (art. 3 din contract).

Recurenta-pârâtă apreciază că, prin hotărârea atacată, instanţa a interpretat în mod greşit cauza pretenţiilor reclamantei în cuantum de 148.804,31 RON, apreciind că acestea îşi găsesc izvorul în prevederile art. 3.1. din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012.

Însă, aşa cum arată recurenta-pârâtă, art. 3 din contract stipulează "Obligaţiile utilizatorului", deci obligaţiile A. S.R.L., iar mai precis, art. 3.1. indicat de instanţa stipulează că:

"Utilizatorul are obligaţia de a furniza clienţilor gama completă de servicii şi produse x şi anume: închirierea vehiculelor către persoane fizice sau juridice, cu sau fără asigurarea unui conducător auto, precum şi rezervarea unor astfel de servicii de la terţe părţi, membre ale sistemului x".

Astfel, analizând hotărârea recurată, prin raportare la prevederile art. 3.1. indicate, se poate constata că instanţa de apel a apreciat în mod paradoxal că pârâta datorează o sumă de bani în baza unei clauze contractuale care stipulează o obligaţie în sarcina reclamantei A., iar nu o obligaţie în sarcina B..

Potrivit recurentei-pârâte, pentru ca raţionamentul instanţei de apel să fie unul legal şi temeinic, respectiv cauza pretenţiilor să fie într-adevăr contractul de subfranciză, în cuprinsul acestuia ar fi trebuit să se regăsească atât obligaţia expresă a B. de plată a unor sume, cât şi cuantumul acestor sume sau preţul serviciilor pretins prestate de reclamantă în baza contractului.

Cu toate acestea, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, deşi instanţa de apel nu a putut identifica nicio asemenea clauză în contract a conchis, printr-o interpretare superficială a celorlalte probe, că suma de 138.604,31 RON este datorată de pârâtă în baza contractului de subfranciză, indicând în mod eronat o dispoziţie contractuală inaplicabilă ca temei de plată.

De altfel, reclamanta nu a putut indica articolele din contractul de subfranciză prin care se stipulează că pârâta are obligaţia de a plăti aceste sume, pentru simplul motiv că asemenea clauze contractuale nu există.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă apreciază că, interpretând prevederile art. 3.1 din contract, inclusiv prin coroborare cu celelalte dispoziţii contractuale, se poate constata că prin contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012 sunt stabilite obligaţii de plată numai în sarcina A. S.R.L., în calitate de utilizator, nicidecum în sarcina B. S.R.L. - proprietar de drept, aceste aspect fiind reţinut şi de către instanţa care a admis apelul împotriva hotărârii privind înfiinţarea măsurilor asigurătorii.

Totodată, recurenta-pârâtă solicită ca instanţa de control judiciar să constate că în cuprinsul contractului de subfranciză se prevede în mod expres la art. 8.3. faptul că "Orice modificare a prezentului Contract necesită un act adiţional aprobat şi semnat în mod corespunzător de către Părţi".

Or, prin interpretarea făcută, instanţa de apel a modificat în mod nepermis contractul de subfranciză, adăugând obligaţii de plată în sarcina B. în urma unei analize superficiale a celorlalte mijloace de probă (martori, raport expertiză).

În acest sens, recurenta-pârâtă reproduce exhaustiv pasaje din depoziţia martorului audiat şi din raportul de expertiza contabilă, susţinând că, stabilind obligaţii de plată care nu rezultă din contract, în baza unor depoziţii de martor, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, în contra sau peste ceea ce este conţinut într-un înscris, nu este admisibilă proba cu martori.

O altă critică vizează greşita respingere a excepţiei de neexecutare, precum şi faptul că instanţa de apel nu a analizat obligaţiile încălcate de reclamantă.

Recurenta-pârâtă susţine că, independent de faptul că pretenţiile reclamantei nu izvorăsc din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel şi după cum a arătat anterior, a înţeles să invoce, în subsidiar, şi excepţia de neexecutare faţă de propriile obligaţii încălcate de către reclamantă.

Însă, Curtea de Apel Alba Iulia, deşi a considerat că suma de 138.604,31 RON este datorată de B. în baza contractului de subfranciză nr. x/16.11.2012, nu a mai analizat obligaţiile neexecutate/executate în mod defectuos/încălcate de către A. S.R.L., apreciind că acestea nu sunt apte să paralizeze acţiunea reclamantei. Instanţa de apel s-a limitat la a reţine faptul că aceste categorii de obligaţii încălcate nu justifică dreptul B. de a suspenda plata, întrucât nu există reciprocitate şi interdependenţă între obligaţiile părţilor contractante.

Recurenta-pârâtă apreciază că raţionamentul instanţei de apel este contrar legii, întrucât atât timp cât s-a constatat faptul că obligaţia de plată a B. decurge din contractul de subfranciză, iar obligaţiile arătate ca fiind neexecutate/executate defectuos/încălcate rezultă din acelaşi contract, sunt incidente dispoziţiile art. 1.556 C. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că raţionamentul instanţei contravine dispoziţiilor art. 7.7 din contract, care stipulează în mod expres o formă a excepţiei de neexecutare.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că independent de argumentele privind reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, câtă vreme instanţa a constatat că obligaţia B. ar decurge din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, orice neîndeplinire a obligaţiilor asumate de către A. în temeiul aceluiaşi contract atrăgea dreptul B. să reţină orice sumă datorată în temeiul art. 7.7 din contract.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în anul 2017 a avut loc un audit x de unde au rezultat numeroase încălcări ale obligaţiilor de către subfrancizorul din Sibiu, respectiv reclamanta A. S.R.L., ceea ce a determinat B. S.R.L. să invoce excepţia de neexecutare.

În consecinţă, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea (art. 1.556 C. civ.) şi a nesocotit prevederile art. 7.7 din contract, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raţionamentul instanţei de apel în sensul că dreptul de a suspenda plata nu intervine câtă vreme A. şi-a îndeplinit obligaţia de a rezerva serviciile de închiriere vehicule, în opinia recurentei-pârâte, contravine dispoziţiilor legale şi contractuale arătate anterior.

Mai mult decât atât, obligaţiile contractuale ce incumbau subfrancizorului A. S.R.L. alcătuiau un tot unitar potrivit contractului, ele neputând fi tratate individual, ci doar interdependent, sens pentru care apreciază că instanţa de apel a interpretat în mod greşit legea şi contractul părţilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă redă obligaţiile contractuale pretins a fi fost încălcate de reclamantă, care nu au fost analizate pe fondul cauzei de către instanţa de apel şi faţă de care a înţeles să invoce excepţia de neexecutare, respectiv art. 3.6, art. 3.13, art. 5.8, art. 7.5 din contract.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, din analiza documentelor contabile se poate observa că A. S.R.L., în realitate, nu a alocat întregul procent aferent fondului de marketing de 3,5% din venituri, aducând ample argumente în acest sens, prin raportare la înregistrările contabile şi la aspectele reţinute în raportul de expertiză contabilă.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că singura sumă care poate fi privită ca dovedită în ceea ce priveşte cheltuielile cu marketingul este suma evidenţiată în contul 623.1 x în balanţa oficială înregistrată la bilanţ şi depusă la A.N.A.F., respectiv suma de 24.480 RON pentru perioada 2013 - 2017.

Mai susţine recurenta-pârâtă că a arătat pe larg în obiecţiunile la raportul de expertiză modul în care expertul desemnat a denaturat adevărul contabil spre a fi prezentat instanţei, aspect care reiese şi din opinia exprimată de expertul consilier parte.

În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate prin contractele de barter, recurenta-pârâtă arată că a înţeles să invoce inopozabilitatea acestora, întrucât contestă realitatea prestării serviciilor, câtă vreme acestea nu au fost evidenţiate în contabilitate, sunt încheiate cu un terţ, au fost prezentate numai cu ocazia efectuării auditului, nu s-a făcut dovada prestaţiilor efective şi prezintă elemente care nasc dubii asupra realităţii acestora - predarea autoturismului cu un an înainte de încheierea contractului de barter şi fără precizarea scopului în care a fost predat.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că, în evidenţa contabilă a reclamantei A. S.R.L., contractul de barter nu a fost înregistrat, evocând dispoziţiile art. 56 din O.M.F.P. nr. 1802/2014.

Recurenta-pârâtă arată că, mai mult decât atât, în măsura în care aceste contracte de barter ar fi fost reale, ele trebuia înregistrate atât la cheltuieli, cât şi la venituri, ceea ce nu s-a întâmplat, fiind întocmite pro causa. Neînregistrarea contractelor de barter la venituri are impact atât asupra redevenţei lunare care trebuia achitată B. S.R.L. de 10% din veniturile realizate, cât şi asupra cheltuielilor de marketing care sunt stabilite tot ca procent de 3,5% din venituri. Or, câtă vreme aceste venituri din barter nu au fost declarate, automat procentele datorate de A. S.R.L. s-au raportat la nişte venituri mai mici, cu încălcarea obligaţiilor contractuale şi prejudicierea B. S.R.L.

În consecinţă, în opinia recurentei-pârâte, contractele de barter nu au fost încheiate cu scopul declarat, ci au fost procurate ulterior, în încercarea de a dovedi îndeplinirea obligaţiei contractuale privind alocarea cheltuielilor de marketing din veniturile sale proprii, aspect care rezultă şi din depoziţia martorului D..

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că această sumă rămasă în patrimoniul A. S.R.L. şi pe care ar fi trebuit să o aloce cheltuielilor de marketing în folosul x este chiar mai mare decât cea reclamată în prezentul dosar, impunându-se admiterea excepţiei de neexecutare şi respingerea acţiunii, chiar şi numai din această perspectivă, prin raportare la art. 7.7 din contractul părţilor.

Făcând trimitere la art. 3.6. din contract, recurenta-pârâtă susţine că, din piesele dosarului rezultă că reclamanta a încălcat această obligaţie de exclusivitate şi de neconcurenţă prevăzută de contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012, sens în care face trimitere la corespondenţa electronică şi la raportul de audit şi arată că reclamanta a utilizat chiar autovehiculele supuse contractului de subfranciză în scopul obţinerii de venituri extracontractuale, în contul unei alte societăţi deţinute şi administrate de aceasta, respectiv E. S.R.L., cauzându-i însemnate prejudicii.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că A. S.R.L. şi-a încălcat obligaţia de a declara toate încasările efectuate în temeiul contractului de subfranciză în scopul fraudării intereselor B. S.R.L. şi x şi în urmărirea propriului interes, astfel cum reiese din raportul de audit şi din corespondeţa electronică, din care sunt redate extrase.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că a depus la dosarul cauzei planşe foto din care rezultă că intimata-reclamantă a înţeles să se folosească de marca x şi după încetarea contractului de subfranciză, aspect interzis de prevederile contractuale, aspect care reiese şi din depoziţia martorului D..

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a arătat că argumentele ce vizează analiza superficială a mijloacelor de probă de către instanţa de apel nu se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezentând critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Totodată, motivul de recurs referitor la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., este inadmisibil, neputând fi circumscris niciunui motiv de casare.

Reclamanta a mai arătat că celelalte argumente expuse de recurenta-pârâtă în susţinerea recursului sunt nefondate.

A solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului; cu cheltuieli de judecată.

Nici recurenta-reclamantă şi nici recurenta-pârâtă nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursurile declarate în cauză sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancţiunea nulităţii pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

În speţă, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă, deşi a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile pe care le-a dezvoltat nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs de la art. 488.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deşi recurenta-reclamantă susţine că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.266-1.269, art. 1.270, art. 1.531 alin. (1), art. 1.538, art. 1.539 C. civ., în raport de dispoziţiile contractuale, argumentele expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia.

Astfel, Înalta Curte arată că argumentele ce vizează greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor contractuale, respectiv a art. 6 alin. (1) din contractul de subfranciză nr. x/6.11.2012, nu pot fi apreciate ca şi critici de nelegalitate, în condiţiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, aşadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispoziţiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte reţine, şi în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, invocarea formală a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 3.1 din contractul de subfranciză nr. x/16.11.2012 şi încălcarea de către instanţa de apel a art. 309 alin. (5) C. proc. civ., făcând ample trimiteri la depoziţia martorului audiat în cauză, precum şi la raportul de expertiză contabilă.

O altă critică în susţinerea recursului declarat, vizează greşita respingere a excepţiei de neexecutare a contractului, recurenta-pârâtă arătând în acest sens că instanţa de apel nu a analizat obligaţiile contractuale încălcate de către reclamantă.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă a invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 7.7 din contractul de subfranciză şi a art. 1.557 C. civ., sens în care a făcut trimitere la raportul de audit realizat în anul 2017.

Subsumat aceleiaşi critici, recurenta-pârâtă a susţinut că încălcarea de către recurenta-reclamantă a obligaţiilor contractuale asumate reiese şi din analiza documentelor contabile, care dovedesc faptul că reclamanta nu a înregistrat în propria contabilitate contractele de barter, care au fost întocmite pro causa.

Sub o ultimă critică, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către recurenta-reclamantă a dispoziţiilor art. 3.6, art. 3.13, art. 5.8, art. 7.5 din contract, astfel cum a reiese din corespondenţa electronică purtată cu aceasta, precum şi din raportul de audit şi din depoziţia martorului audiat în cauză.

Înalta Curte, având în vedere că în considerentele expuse în analiza recursului declarat de recurenta-reclamantă a arătat că raţionamentele referitoare la greşita interpretare sau aplicare a dispoziţiilor contractuale constituie critici de netemeienicie şi nu de nelegalitate, va aplica aceleaşi consideraţii şi din perspectiva aspectelor invocate de recurenta-pârâtă cu privire la art. 3.1, art. 3.6, art. 3.13, art. 5.8, art. 7.5, art. 7.7 din contractul de subfranciză.

Aceste susţineri nu pot reprezenta chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs, deoarece dezvoltarea lor s-a întemeiat pe situaţia de fapt şi pe elementele probatorii ale cauzei în apel, prin modalitatea de argumentare a incidenţei ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă antamând aspecte ce ţin de fondul cauzei, incompatibile cu prezenta cale de atac declarată, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii şi nu temeinicia ei.

În acest context, analiza criticilor din recurs impune concluzia că textele de lege pretins încălcate au fost invocate în mod formal, recurenta-pârâtă criticând, în realitate, modalitatea de interpretare şi apreciere a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în apel, astfel cum reiese, de altfel, din amplele trimiteri la expertiza contabilă, la înscrisuri, la depoziţia martorului audiat.

Această concluzie se impune inclusiv cu privire la critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., care de altfel, nu se circumscrie motivului de casare invocat de către recurenta (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), ci celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Faptul că soluţia instanţei de apel nu coincide cu apărările formulate în etapele procesuale anterioare şi cu propriile convingeri ale recurentei-pârâte nu este suficient pentru susţinerea recursului, cale de atac prin care se realizează doar un control de nelegalitate asupra hotărârii atacate.

În concluzie, aspectele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu conţin veritabile critici de nelegalitate, în sens propriu, la adresa deciziei recurate, ci reprezintă argumente în susţinerea temeiniciei apărărilor din apel, a valorii probatorii a dovezilor administrate şi a situaţiei de fapt, elemente asupra cărora, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel, în urma propriilor verificări, s-a pronunţat.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 92 din 8 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 92 din 8 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2024.