Buyer’s burden restored: seller’s clauses reinstated as contract valid despite missing form; appellate ruling quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. pentru ca, în contradictoriu cu aceasta, să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.05.2020 pentru cauză ilicită şi imorală, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi, în subsidiar, constatarea inopozabilităţii clauzelor neuzuale şi ale celor penale ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.05.2020, ca urmare a lipsei consimţământului reclamantei la semnarea acestuia; anularea clauzelor abuzive ale contractului de vânzare-cumpărare, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 258.837,83 RON, cu titlu de despăgubire, reprezentând pierderile suferite de reclamantă şi a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2023, Tribunalul Brăila a dispus decăderea reclamantei din administrarea probei testimoniale şi a amânat pronunţarea la data de 8 februarie 2023, când a fost amânată pronunţarea la 15 februarie 2023.

Prin sentinţa nr. 48/Fciv/2023 din 15 februarie 2023 s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă.

Prin decizia nr. 247 din 2 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 48/Fciv/2023 din 15 februarie 2023, pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2021.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi s-a constatat inopozabilitatea, pentru reclamantă, a clauzelor prevăzute la art. 6.4, art. 10 şi art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 05.05.2020, încheiat de reclamantă cu pârâta.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate de respingere a restului pretenţiilor reclamantei.

A fost respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 25.01.2023, pronunţate de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2021.

A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.699 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, în susţinerea căruia a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1.242 alin. (2) din C. civ., prin raportare la prevederile art. 1.186 şi ale art. 1.241 din acelaşi cod.

Prealabil, recurenta a expus considerente teoretice cu privire la formarea contractului conform legislaţiei în vigoare, susţinând că instanţa de apel nu a ţinut cont de acestea.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat, în primul rând, că în noul C. civ., oferta de a contracta se găseşte într-o corelaţie naturală cu consimţământul părţilor unui contract.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.188 alin. (2) din noul C. civ.: "O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar". Articolul indicat mai prevede, în conţinutul alineatului următor, faptul că oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după caz, care propune ultimul element esenţial al contractului.

Mergând mai departe, ca şi oferta de a contracta, acceptarea încheierii contractului se află în strânsă legătură cu consimţământul destinatarului, deoarece constă în manifestarea voinţei acestuia de a încheia contractul propus de către titularul ofertei.

Mai arată recurenta-pârâtă că, potrivit art. 1.196 C. civ., acceptarea ofertei poate fi realizată prin orice act sau fapt al destinatarului, din care rezultă în mod neîndoielnic, acordul său cu privire la oferta propusă şi transmisă.

În al doilea rând, în art. 1.178 C. civ., este enunţat principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate.

În ceea ce priveşte conţinutul contractului, recurenta-pârâtă susţine că, în spiritul dispoziţiilor art. 1.272 noul C. civ., contractul valabil încheiat, obligă nu numai la ceea ce este în mod expres prevăzut, dar şi la toate urmările pe care practicile stabilite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului în funcţie de natura acestuia.

Relevantă însă, în cauză, în opinia recurentei-pârâte este forma contractului, în literatura de specialitate reţinându-se faptul că forma contractului este o condiţie relativă pentru încheierea sa valabilă, cu unele excepţii în care legea prevede o anumită formă a contractului (art. 1.179 C. civ.).

Mai arată recurenta-pârâtă că sancţiunea ce intervine pentru contractul care nu este încheiat într-o anume formă cerută expres de lege pentru validitatea sa este nulitatea absolută. Totodată, părţile contractului pot stabili obligativitatea încheierii acestuia într-o formă, stabilind că forma unui contract care, potrivit legii, nu este solemn, reprezintă o condiţie esenţială pentru încheierea contractului. Cu toate acestea, nerespectarea formei convenţionale nu este sancţionată, contractul fiind valabil încheiat şi în lipsa acesteia.

Recurenta-pârâtă apreciază că numai cerinţa de formă prevăzută în mod imperativ de lege atrage, în cazul nerespectării ei, nulitatea contractului sau declararea inopozabilităţii unor anumite clauze din acesta. Dacă părţile stabilesc exigenţe particulare şi chiar individuale pentru un contract, în ceea ce priveşte forma acestuia, fără să existe şi o exigenţă legală corespunzătoare, valabilitatea contractului nu este afectată dacă părţile se abat de la aceste exigenţe.

Baza legală a acestor argumente este regăsită în temeiul art. 1.242 alin. (2) din C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 1.178 C. civ., care consacră principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu impune o anumită formalitate, precum şi cu dispoziţiile art. 1.179 alin. (2) C. civ.

Recurenta-pârâtă precizează că, în temeiul art. 1.242 alin. (2) din C. civ., atunci când părţile prevăd o anumită formă pentru încheierea contractului, formă care nu este impusă de lege, iar acestea nu respectă forma convenită, acest fapt nu atrage nevalabilitatea contractului sau consecinţe particulare cu privire la anumite clauze ale acestuia.

Recurenta-pârâtă apreciază că principalul efect al articolului mai sus menţionat este acela că, în cazul în care părţile nu au îndeplinit condiţia formei contractuale convenite, în lipsa unei prevederi imperative a legii, face ca ceea ce s-a convenit prin contract să aibă aceeaşi valoare, contractul în sine sau părţi ale acestuia nefiind afectate de nerespectarea formei convenite, cu atât mai mult cu cât se trece la executarea acestuia. Drept pentru care, nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului, aşa cum se întâmplă în cazul formei ad validitatem, ci imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă.

Aşadar, în raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, în mod eronat a reţinut faptul că nerespectarea unei forme care nu atrage în fapt nevalabilitatea contractului, are drept consecinţă inopozabilitatea unor clauze faţă de partea căreia îi sunt nefavorabile (intimata-reclamantă) în raport de faptul că aceasta nu le recunoaşte.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a declarat inopozabile clauzele contractuale 6.4, 10, 11, având în vedere imposibilitatea probării de către aceasta a contractului aşa cum s-a convenit prin convenţia încheiată între părţi.

În ceea ce priveşte problema existenţei sau inexistenţei consimţământului exprimat de către reclamantă în raport de contractul nr. x din data de 05.05.2020, ca element definitoriu pentru raţionamentul ce urmează să îl expună, recurenta-pârâtă precizează că acesta este punctul de plecare, atât din punct de vedere al Curţii în argumentaţia acesteia cu privire la chestiunea atacată în prezentul recurs, cât şi din punctul său de vedere.

Astfel, C. civ. prevede la art. 1.251 cazurile exprese de nulitate relativă, respectiv: "Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte caruri anume prevăzute de lege".

Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştiinţă de cauză (adică să nu fie viciat).

Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă, precum şi în caz de leziune.

Or, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, administratorul şi implicit, reprezentantul legal al societăţii reclamante, a semnat contractul pe fiecare pagină, asumându-şi în mod expres clauzele prevăzute în acesta.

De asemenea, recurenta-pârâtă mai precizează că reprezentantul societăţii nu se poate prevala de propria culpă pentru nestudierea clauzelor cu atenţie,în raport de principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Aşadar, potrivit recurentei-pârâte, societatea reclamantă nu poate să se apere susţinând că reprezentantul legal nu a semnat contractul, atâta timp cât există semnătura acestuia pe fiecare pagină şi că acesta nu a citit cu atenţie clauzele contractuale, deşi avea obligaţia sa facă acest lucru, acesta trebuind să acţioneze în calitatea sa de mandatar cu diligenţa unui bun proprietar.

Recurenta-pârâtă redă conţinutul art. 12.7 din contract, arătând că acesta conţine două teze.

Astfel, potrivit primei teze a acestui articol, "Prezentul contract va fi emis de către Cumpărător şi va fi transmis Vânzătorului prin e-mail sau fax. Contractul va fi semnat şi stampilat de către reprezentantul legal al Vânzătorului şi va fi remis Cumpărătorului prin e-mail, în termen de 24 de ore de la data la care a fost transmis de către Cumpărător către Vânzător. În cazul în care Vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a transmite contractul semnat şi stampilat în copie, conform prevederii anterioare, acesta devine nul".

Cu privire la această primă teză, recurenta-pârâtă solicită a se observa că transmiterea contractului pe e-mail a fost efectuată, la dosar existând de altfel dovada contractului semnat şi ştampilat de către ambele părţi.

Recurenta-pârâtă subliniază că numai în măsura în care contractul nu ar fi fost remis de către vânzător către cumpărător, semnat şi ştampilat în copie, pe e-mail, contractul ar fi putut fi considerat nul.

Aşadar, Curtea de Apel Galaţi, în mod eronat a reţinut faptul că sancţiunea nulităţii intervine pentru netransmiterea contractului în două exemplare cu semnătura şi ştampila vânzătorului în original, deoarece nicăieri în prima teză a art. 12.7 nu se prevede nimic despre transmiterea contractului în original, ci despre netransmiterea acestuia în copie.

Recurenta-pârâtă arată că cea de a doua ipoteză a art. 12.7 dispune: "Contractul, în două exemplare, originale, semnate şi ştampilate vor fi transmise de către Vânzător către Cumpărător prin poştă/curier cu semnătură de primire sau înmânate personal, în termen de cel mult două zile de la data la care contractul a fost transmis de către Cumpărător către Vânzător prin e-mail sau fax. În cazul în care Vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a transmite contractul semnat şi ştampilat în copie, respectiv în original, în termenul prevăzut anterior, Cumpărătorul are dreptul exclusiv de a denunţa unilateral contractul, parţial sau total, în baza unei notificări scrise transmise cu 24 de ore în prealabil, fără nicio altă formalitate prealabilă, penalitate sau cheltuială în contul său, Vânzătorul declarând că acceptă în mod expres prevederile acestei clauze".

În raport de aceste dispoziţii contractuale, recurenta-pârâtă solicită a se observa, că în ipoteza în care vânzătorul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a transmite contractul semnat şi ştampilat în copie, respectiv în original, în termen de două zile, ar fi avut dreptul de a denunţa unilateral contractul, drept pe care nu l-a manifestat.

O astfel de dispoziţie contractuală aduce cu sine o sancţiune care este exclusiv în puterea sa, de a declara denunţarea unilaterală, parţial sau total, ceea ce recurenta-pârâtă consideră că nu este necesar, întrucât reclamanta a trecut la executarea contractului.

Ca atare, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, raţionamentul Curţii de Apel Galaţi este unul greşit, în sensul că, potrivit voinţei părţilor nulitatea contractului ar fi intervenit în mod excepţional doar în măsura în care vânzătorul nu ar fi transmis pe e-mail contractul semnal şi ştampilat în copie.

Astfel, cum şi Curtea a reţinut, iniţiativa comenzii contractuale aparţinea pârâtei, şi nu reclamantei, care pe propria răspundere şi pe propriul risc, a înţeles să livreze marfa fără a primi indicaţiile imperativ necesare din partea pârâtei.

Recurenta-pârâtă susţine că, astfel cum reiese din analiza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1388 şi din actul adiţional nr. x la contract, acestea au fost semnate şi acceptate de către reprezentatul legal al intimatei, acesta fiind şi motivul pentru care intimata a recurs la executarea contractului.

Recurenta-pârâtă mai arată că ceea ce invocă instanţa de apel ca fiind motivul declarării inopozabilităţii clauzelor 6.4, 10, 11 din contract, este faptul că pârâta nu deţine şi nu poate face dovada contractului potrivit convenţiei părţilor.

Însă, în raport de argumentele expuse anterior, recurenta-pârâtă subliniază că neîndeplinirea operaţiunilor de comunicare de către vânzător atrage nulitatea contractului (în cazul primei operaţiuni de trimitere, cea prin e-mail, îndeplinită de altfel, contractul fiind transmis semnat şi ştampilat în copie), respectiv dreptul cumpărătorului de a denunţa unilateral contractul (în cazul celei de-a doua operaţiuni).

Astfel, văzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a transmite contractul în original, fiind în culpă, tocmai cum a reţinut şi Curtea, pentru că motivul pentru care nu transmite contractul în original îl reprezintă propria greşeală, anume executarea în mod eronat a obligaţiei contractuale, însă acest aspect nu atrage nulitatea contractului, astfel cum în mod eronat a reţinut Curtea de Apel Galaţi.

În acelaşi timp, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a dat o rezolvare nelegală chestiunii referitoare la clauzele 6.4, 10 şi 11 din contract, imputând lipsa dovezii contractului în original pârâtei, cu toate că a reţinut faptul că această culpă aparţine reclamantei, care nu a transmis contractul în original.

Or, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, reclamanta avea obligaţia de a face dovada contractului în original, având în vedere că aceasta trebuia să îşi dovedească cererea, cu atât mai mult cu cât, această parte, la interpelarea instanţei de apel a recunoscut că nu a transmis contractul în original.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că soluţia instanţei de apel este lipsită de un fundament juridic clar, întrucât, dacă reclamanta nu recunoaşte anumite clauze ale contractului, nu înseamnă că acestea nu îi sunt opozabile, având în vedere că a semnat şi a acceptat contractul, iar mai mult decât atât, a trecut la executarea acestuia.

Ca atare, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1.242 alin. (2) C. civ., care prevede că "Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată".

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că principiul libertăţii actelor juridice care îngăduie stabilirea voluntară a formei unei operaţii juridice, permite şi încheierea unor acte ulterioare în sens contrar, prin care părţile renunţă expres sau tacit la forma convenită.

În concret, faptul că intimata a trecut la executarea voluntară a obligaţiilor care decurgeau din contractul încheiat, reprezintă o renunţare la forma iniţial convenită.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.01.2024, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a învederat că şi-a schimbat denumirea, depunând dovezi în acest sens, şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

În analiza deciziei recurate din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a se arăta, din perspectivă teoretică, faptul că prin forma actului juridic civil se înţelege, în primul rând, modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic.

Într-un înţeles mai restrâns, expresia "forma" actului juridic desemnează condiţiile de formă cerute de lege pentru diferite categorii de acte juridice, acestea fiind: forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem; forma cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

Desprins din principiul libertăţii actelor juridice, principiul consensualismului formei înseamnă, într-o exprimare concisă, că simpla manifestare în exterior a voinţei juridice este condiţia suficientă (şi necesară) pentru a încheia un act juridic valabil. Cu alte cuvinte, manifestarea de voinţă juridică, pentru a produce efecte juridice, nu trebuie să fie exprimată în forme speciale. Aceasta înseamnă că voinţa de a încheia un act juridic poate fi exteriorizată expres ori implicit în diferite forme, de la un simplu gest până la înscrisul sub semnătură privată sau autentic.

Aşadar, voinţa juridică, independent de forma în care se manifestă în exterior, produce efecte juridice.

În consecinţă, actele juridice sunt consensuale, în sensul că ele nu reclamă necesitatea observării unor forme pentru validitatea lor, producând efecte prin simpla manifestare a consimţământului celor de la care emană (solo consensu - "prin consimţământ").

În acest sens, principiul consensualismului este consacrat expres de actualul C. civ. în art. 1.178, potrivit căruia "Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă".

Însă, legiuitorul a înscris expres condiţia formei pentru anumite acte juridice (ipotecă, donaţie, testament).

Se impune a se arăta, de asemenea, că nimic nu se opune ca părţile să încheie un înscris constatator al actelor juridice pentru a putea proba actul lor într-un viitor eventual litigiu.

Revenind la forma actului juridic civil, Înalta Curte arată că aceasta este de două feluri: forma legală, adică forma impusă de lege şi forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de părţi.

Această din urmă formă este cea care interesează în speţa dedusă judecăţii, art. 1.242 alin. (2) C. civ. dispunând în sensul că "Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată".

Transpunând aceste considerente teoretice în cauza pendinte, Înalta Curte reţine o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.242 alin. (2) C. civ.

În acest sens, Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut că părţile au stabilit într-o manieră detaliată forma contractului şi că, potrivit art. 12.7 din contract, cumpărătorul (intimata-pârâtă) transmite contractul către vânzător (apelanta-reclamantă) prin e-mail sau fax, iar vânzătorul semnează şi ştampilează contractul şi îl retransmite cumpărătorului prin e-mail în 24 de ore de la transmitere, iar, ulterior, în maximum 2 zile de la retransmiterea prin e-mail, vânzătorul îl trimite şi în două originale semnate şi ştampilate prin poştă sau curier ori îl predă personal. Neîndeplinirea operaţiunilor de comunicare de către vânzător atrage nulitatea contractului (în cazul primei teze de trimitere, cea prin e-mail), respectiv dreptul cumpărătorului la a denunţa unilateral contractul (în cazul celei de-a doua teze).

Cu toate acestea, instanţa de apel a concluzionat în sensul că, din manifestările de voinţă ale celor două părţi, pot fi reţinute doar acele elemente (clauze) contractuale afirmate de intimată (pârâta) şi recunoscute de către apelantă (reclamanta), iar din această perspectivă, apelanta-reclamantă a respins în mod expres clauzele stabilite la art. 6.4, art. 10 şi art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 05.05.2020, potrivit petitului cererii de chemare în judecată, astfel că aceste clauze nu îi sunt opozabile reclamantei, apelul fiind întemeiat sub acest aspect.

Înalta Curte, în raport de aceste considerente, apreciază ca fondată critica recurentei-pârâte, în sensul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1.242 alin. (2) C. civ., faţă de cele două ipoteze ale art. 12.7 din contract şi a sancţiunilor distincte convenite de părţi, respectiv nulitatea în cazul în care contractul nu era transmis semnat şi ştampilat, prin e-mail şi dreptul cumpărătorului de a denunţa unilateral contractul, în cazul în care vânzătorul nu transmitea contractul semnat şi ştampilat în original.

Or, în speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte arată că, în raport de dispoziţiile art. 1.242 alin. (2) C. civ., deşi părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, iar forma nu a fost respectată, contractul se socoteşte valabil, impunându-se a se observa şi că reclamanta a procedat la executarea obligaţiilor contractuale.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reţine ca fondată şi critica recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor referitoare la sarcina probei.

În acest sens, deşi recurenta-pârâtă a subsumat această critică motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi nu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, Înalta Curte arată că, invocându-se încălcarea unor norme procedurale, criticile nu se circumscriu încălcării sau greşitei aplicări a normelor de drept material.

În concret, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de prim control judiciar a răsturnat sarcina probei, în condiţiile în care i-a reproşat imposibilitatea depunerii contractului nr. x/05.05.2020 în original.

Din analiza considerentelor deciziei recurate se constată că instanţa de apel, a reţinut că intimata-pârâtă B. S.R.L. s-a raportat la ansamblulul contractului nr. x din 05.05.2020, având cuprinsul ce reiese din copiile depuse la dosarul cauzei, numai că această parte nu a putut prezenta instanţei la termenul de judecată din 20.09.2023, astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă, contractul în forma pe care părţile au stabilit-o (respectiv 2 exemplare cu semnătura şi ştampila vânzătorului în original, alături de un exemplar purtând doar copia semnăturilor şi ştampilelor ambelor părţi). Altfel spus, intimata nu a făcut dovada contractului potrivit convenţiei părţilor.

A mai arătat instanţa de apel că, la rândul său, apelanta-reclamantă A. S.R.L. a susţinut înlăturarea în întregime a contractului nr. x din 05.05.2020, tocmai pentru lipsa formei stabilite de părţi, însă, în acelaşi timp, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apel, partea a recunoscut anumite elemente ale contractului (de exemplu, existenţa lui, obiectul său etc.).

Înalta Curte reţine că, în cauză, dând expresie principiului general actori incumbit probatio, statuat în art. 249 C. proc. civ., reclamanta avea obligaţia de a face dovada susţinerilor sale, instanţa de apel nerespectând dispoziţiile procedurale referitoare la administrarea probelor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, iar potrivit dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 247 din 2 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Casează decizia nr. 247 din 2 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2024.