Cassation appeal dismissed, upholding obligation to pay sum after rejecting legal set-off defense in insolvency debt recovery

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 17 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. - în reorganizare, prin administrator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., plata sumei de 10.048.628,86 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 16/2015 din 4 februarie 2015, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 10.048.628,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel pârâta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Prin decizia nr. 509 din 30 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 166 din 04 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., prin lichidator judiciar C..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., prin lichidator judiciar C.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin decizia nr. 434 din 01 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2015*, la 7 septembrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1933 din 12 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 166 din 04 februarie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. A fost schimbată în tot sentinţa atacată în sensul că: a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.048.628,86 RON.

Pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că hotărârea pronunţată în apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altui litigiu şi anume prin raportare la sentinţa civilă nr. 6075 din 03 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, fără a fi cercetat fondul cauzei.

Potrivit recurentei-pârâte, principiul rolului activ al judecătorului trebuie interpretat şi aplicat în corelaţie cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, printre care cel reglementat de 10 alin. (1) C. proc. civ., al cărui conţinut este redat.

În cauză, recurenta-pârâtă susţine că nu au fost analizate dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia debitorului.

O altă critică vizează faptul că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea şi cu greşita aplicare a art. 1.616 - 1.617 C. civ., precum şi a art. 52 şi art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit recurentei-pârâte, faţă de caracterul reciproc al creanţelor ce fac obiectul litigiului, instanţa de apel nu a dat eficienţă compensării legale până la concurenţa sumei mai mici - 10.048.628,86 RON, stabilind totodată că acest mijloc de stingere a obligaţiilor reciproce nu este compatibil în prezenta cauză cu prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă apreciază că modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze dispoziţiile art. 1.616 - 1.617 C. civ. şi ale art. 52 şi art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 şi să le aplice la situaţia dedusă judecăţii este incorectă.

În opinia recurentei-pârâte, Legea nr. 85/2006, în ansamblul el, nu interzice compensarea creanţelor curente (ulterioare datei deschiderii procedurii), cu atât mai mult cu cât aceasta se completează cu prevederile art. 1.616, art. 1.617 şi art. 1.618 din C. civ., iar dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, nu derogă de la prevederile acestuia.

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensaţie legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, astfel cum au fost redate mai sus, instituie posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanţei sale cu cea a debitorului, atunci când sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1.616 - 1.617 din C. civ. în materie de compensare legală. Prin această prevedere se garantează dreptul de creanţă al creditorului asupra patrimoniului debitorului.

Compensaţia legală, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, operează de drept ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevederilor de art. 1.616 -1.617 C. civ., iar invocarea acesteia în cursul procesului reprezintă, alături de excepţii, un mijloc de apărare pus la dispoziţia pârâtului şi care duce la respingerea în tot sau în parte a pretenţiilor reclamantului, dacă cele trei cerinţe cumulative se verifică, după cum urmează: caracterul reciproc al obligaţiilor, creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile şi caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor ce urmează să fie compensate.

Pornind de la natura compensării legale, care a fost definită în doctrină ca mijloc de apărare aflat la îndemâna pârâtului, susceptibil a fi adus în discuţie pe calea întâmpinării şi constând că pârâta Transelectrica a invocat compensarea legală în cadrul apărărilor formulate în cauza de faţă, recurenta-pârâtă consideră că nu poate fi primită susţinerea reclamantei, în sensul că cererea de compensare putea fi formulată doar pentru creanţe anterioare datei deschiderii procedurii insolvenţei (18.09.2013), cu atât mai mult cu cât împotriva acesteia a fost deschisă la data de 14 iunie 2016 procedura falimentului.

Susţinerile referitoare la faptul că Transelectrica putea invoca compensarea unor creanţe şi datorii reciproce, în funcţie de caracterul anterior sau ulterior al naşterii acestora, raportat la data deschiderii procedurii insolvenţei, nu are, în opinia recurentei-pârâte, niciun suport legal, art. 52 din Legea nr. 85/2006 neinstituind un astfel de termen, iar legea în ansamblul ei nu interzice compensarea creanţelor curente, cu atât mai mult cu cât această lege se completează cu prevederile C. civ., iar art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu derogă de la prevederile acestuia.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă precizează că, potrivit art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva intimatei-reclamante (18.09.2013), creanţele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare, vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că, în speţă, creanţele reciproce deţinute de debitorul insolvabil şi creditorul său pot fi compensate, inclusiv dacă se nasc după data deschiderii procedurii insolvenţei, deducând că legiuitorul a corectat doar o omisiune existentă în legislaţia anterioară, sensul fiind că şi sub imperiul Legii nr. 85/2006 astfel de creanţe pot fi compensate.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că hotărârea este nemotivată, prin prisma faptului că instanţa de apel trebuia să ţină cont de dispoziţia de casare şi să prezinte care sunt considerentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că hotărârea prezintă motive contradictorii, astfel ca la pag. 4 - par. 7 din considerente, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în acelaşi sens s-a apreciat şi în dosarul nr. x/2017 prin decizia nr. 587 din 10 martie 2022, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat definitiv, "constatând că deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii".

Un alt motiv contradictoriu se regăseşte, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, la pag. 4 - par. 8, instanţa de apel apreciind că în mod greşit a interpretat prima instanţă dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de C. civ. şi Legea insolvenţei pentru a opera compensaţia legală.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, Curtea de Apel Bucureşti nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 85/2006 nu conţine nicio stipulaţie expresă care să prevadă compensarea datoriilor reciproce născute între creditor şi debitorul insolvent pe durata procedurii insolvenţei.

Mai arată recurenta-pârâtă şi faptul că instanţa de apel în mod greşit a reţinut la pag 4 - par. 4 că "Această sentinţă a rămas definitivă în apel prin decizia civilă nr. 486/06.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în acelaşi dosar, iar potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluţia pronunţată de instanţă şi aspectele reţinute în considerente cu privire la decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a solicita creanţa născută anterior datei de 18.09.2013, au intrat în puterea lucrului judecat, efectul pozitiv constând în imposibilitatea de a reanaliza cele tranşate".

În primul rând, această afirmaţie este contrazisă chiar de către reprezentanţii legali/lichidatori judiciari ai reclamantei, care recunosc faptul că există şi o creanţă curentă în procedura insolvenţei de 16.344.168,10 RON (parte din suma de 63.467.054 RON), reţinută de Tribunalul Mehedinţi ca fiind curentă şi cu privire la care s-a dispus înscrierea în tabelul creanţelor debitoarei, prin sentinţa civilă nr. 163 din 20 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă la data de 06.11.2019.

În al doilea rând, reclamanta prin lichidatorul său judiciar omite să menţioneze faptul că plângerea formulată de aceasta împotriva deciziei Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) nr. 743/28.03.2014, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 250, pronunţată în data de 03.02.2015, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă la data de 25.09.2018, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În această cauză, instanţele care au judecat dosarul nr. x/2014 (Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), au concluzionat că nu poate fi vorba despre creanţe născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei împotriva A. la data de 18.09.2013, ci de creanţe curente, atunci când s-au referit la suma de 63.467.054 RON.

Or, faţă de caracterul reciproc al creanţelor, în cauza care face obiectul prezentului recurs, atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi prima instanţă, au dat eficienţă compensării legale până la concurenţa sumei mai mici, stabilind totodată că acest mijloc de stingere a obligaţiilor reciproce este compatibil cu prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a avut în considerare decizia nr. 19 din 17 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 244 din 25.04.2020, cu privire la compensarea creanţelor reciproce.

Recurenta-pârâtă arată că, prin decizia nr. 19 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, referitor la instituţia compensaţiei legale în cadrul procedurii insolvenţei că, "este de necontestat că posibilitatea de a invoca compensarea creanţelor reciproce născute anterior deschiderii procedurii [alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014, precum şi a creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii [alin. (2) al aceluiaşi text de lege] este un drept recunoscut de lege, în principal, în favoarea creditorului debitor care nu se află în procedura insolvenţei. Legiuitorul a intervenit, practic, pentru a pune capăt acelor opinii doctrinare mai vechi, care apreciau că instituţia compensaţiei legale, în sine, este în neconcordanţă cu specificul procedurii insolvenţei, întrucât ar favoriza creditorii care au şi calitatea de datornici ai debitorului, în prejudiciul celor care sunt numai creditori, unii chiar prioritari".

Mai mult decât atât, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, există reglementări europene, care se aplică cu prioritate şi care permit compensarea creanţelor indiferent de momentul naşterii acestora, înainte sau după data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva unui debitor.

Având în vedere că înscrierea unei creanţe în tabelul suplimentar/definitiv de creanţe nu presupune şi încasarea efectivă a sumei admise în tabel, recurenta-pârâtă apreciază că nu există nici un impediment pentru a opera compensarea ca modalitate distinctă de stingere a obligaţiilor.

Totodată, stingerea prin compensare legală a creanţelor reciproce existente între părţile litigante nu aduce atingere dispoziţiilor art. 123-125 din Legea nr. 85/2006 care reglementează ordinea de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare, cât timp însuşi legiuitorul a prevăzut printr-o dispoziţie expresă din acelaşi act normativ (art. 52) că o atare operaţiune este permisă.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului European şi Regulamentul (UE) nr. 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului CE din 20.05.2015, precum şi art. 17 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul preşedintelui A.N.R.E. nr. 116/2013, prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007, art. 24 din H.G. nr. 1215/2009, acte în temeiul cărora s-a derulat contractul şi s-a emis decizia A.N.R.E., prevederi anterioare emiterii facturii de supracompensare.

Atât art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului, cât şi Regulamentul (UE) nr. 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă vizează expres soluţia aplicării compensaţiei legale în cadrul procedurilor de insolvenţă pe care le reglementează, în acest sens fiind şi prevederile art. 17 alin. (5) din Regulamentul privind stabilirea modului de colectare a contribuţiei pentru cogenerarea de înaltă eficienţă şi de plată a bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficienţă, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 116/2013.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 15 noiembrie 2023, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 7 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 10 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Prealabil se impune a se arăta că, deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele ce vizează încălcarea normelor de procedură (art. 22, art. 517 alin. (4) se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar cele care vizează nemotivarea, respectiv motivarea contradictorie, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza în cauză.

Din prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., respectiv încălcarea rolului activ al judecătorului, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă prin raportare la sentinţa civilă nr. 6075 din 3 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, fără a fi cercetat fondul cauzei.

A mai arătat recurenta-pârâtă că norma de procedură indicată mai sus trebuie aplicată corelat cu art. 10 alin. (1) C. proc. civ., care dispune în sensul că " Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În speţă, însă, nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor de procedură enunţate mai sus, câtă vreme, astfel cum instanţa de casare a dispus, în rejudecare, instanţa de apel a analizat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 6075/03.11.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 2684/2021 din 09.12.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă. În raport de această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că societatea COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA nu poate opune compensarea legală a creanţei născute ulterior procedurii insolvenţei deţinută împotriva A., întrucât condiţiile compensaţiei legale nu erau îndeplinite la data deschiderii procedurii insolvenţei, din moment ce creanţa s-a născut ulterior acestei date (18.09.2013).

Instanţa de apel a mai reţinut şi că, în acelaşi sens s-a apreciat şi în dosarul nr. x/2017 prin decizia nr. 587 din 10 martie 2022, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat definitiv, constatând că deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Înalta Curte arată că puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie raţiunea şi fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi principiul securităţii juridice.

Ca atare, reţinând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, ce interzice readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate, nu se poate reţine o încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

Critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă se subsumează, de asemenea, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că instanţa de apel nu s-a raportat la decizia nr. 19/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din perspectiva acestei critici, Înalta Curte arată că în recurs, în primul ciclu procesual, instanţa de casare a arătat că deşi instanţa de apel a menţionat într-o proporţie covârşitoare, considerente din decizia nr. 19/17.02.2020, care se referă la aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi (2) şi art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) din C. civ., acestea sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii şi de problema de drept dezbătută în prezenta cauză, respectiv posibilitatea compensării unei creanţe născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti, ce presupune ca instanţa de rejudecare a fondului după casare să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Or, în raport de dispoziţiile legale enunţate mai sus, Înalta Curte arată că dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul, astfel că instanţa de apel nu mai putea repune în discuţie incidenţa în cauză a deciziei nr. 19/17.02.2020 şi, cu atât mai puţin, nu îi putea da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să se încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

În susţinerea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect, că hotărârea este nemotivată, instanţa de apel având obligaţia de a expune considerentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, iar, sub un aspect secund, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, făcând trimitere la pag. 4, paragrafele 4, 7 şi 8 din decizia recurată.

Înalta Curte precizează că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De asemenea, se reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistenţa motivării însăşi; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuţie evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, faţă de configuraţia acestei căi extraordinare de atac.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, Curtea expunând considerente de fapt şi de drept în susţinerea soluţiei pronunţate.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei-pârâte referitoare la motivarea contradictorie, trimiterea la pasaje disparate din decizia atacată neputând fi circumscrisă motivului de casare invocat.

Înalta Curte urmează a înlătura şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.616, art. 1.617 C. civ., precum, şi a art. 52 şi art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

În raport de dispoziţiile legale arătate mai sus, potrivit recurentei-pârâte, creanţele reciproce deţinute de debitorul insolvabil şi de creditorul său pot fi compensate inclusiv în cazul în care se nasc ulterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.

Or, prin criticile expuse, recurenta-pârâtă urmăreşte să înfrângă autoritatea de lucru judecat sub efect pozitiv a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2017, demers interzis de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

O ultimă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului European şi Regulamentului (UE) nr. 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului CE din 20.05.2015.

Înalta Curte arată că prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 şi ale Regulamentului (UE) nr. 2015/848, nu sunt incidente în cauză, acestea aplicându-se numai în cazul unor proceduri transfrontaliere de insolvenţă, adică unor proceduri de insolvenţă cu elemente de extraneitate, între statele membre ale Uniunii Europene.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1933 din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1933 din 12 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2024.