Compliance with judicial stamp duty requirements for appeals against arbitral annulment judgments

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu societatea B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 2.694,42 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire neachitată aferentă dosarului de daună nr. x, la plata sumei de 1.818,68 RON, reprezentând penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data de 05.07.2019 până la data de 19.09.2019 (data plăţii), la plata sumei de 6.295,52 RON, reprezentând penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data de 05.07.2019 până la data de 14.09.2022 (data formulării cererii), urmând a fi actualizată până la data plăţii efective a creanţei principale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 5 din 9 ianuarie 2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a constatat că este competent să soluţioneze litigiul, respingând ca neîntemeiată excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă şi, reţinând cauza spre judecare, a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.A. şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.694,42 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire aferentă dosarului de daună nr. x, suma de 1.817,92 RON, reprezentând penalităţi de 0,2% pe zi, aferente perioadei 06.07.2019 - 19.09.2019, penalităţi de întârziere de 0,2% zi de întârziere, raportat la debitul de 2.694,42 RON, calculate începând cu data de 20.09.2019, până la plata integrală a debitului principal. De asemenea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 982,35 RON, reprezentând taxe arbitrale în cuantum de 832,35 RON şi taxă de înregistrare dosar în sumă de 150 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la 23 februarie 2023, reclamanta B. S.A. a solicitat anularea şi suspendarea hotărârii arbitrale nr. 5 din 9 ianuarie 2023, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat.

Prin sentinţa nr. 97 din 7 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2023, a fost admisă acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 5 din 9 ianuarie 2023, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul x/2022, formulată de reclamanta B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

A fost anulată hotărârea arbitrală şi a fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Împotriva acestei hotărâri, societatea A. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, recurenta arată că, în esenţă, instanţa de fond a reţinut că, fără o convenţie arbitrală valabilă (clauză compromisorie sau compromis), între părţi nu poate exista arbitraj.

În ceea ce priveşte Norma A.S.F. nr. 18/2017, instanţa de fond a apreciat că reglementează procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea unităţilor enunţate chiar în titlul normei, însă o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva unei societăţi de asigurări, cum este prezenta cauză, nu face parte din obiectul reglementat de normă.

Potrivit recurentei, chiar dacă s-ar considera că prin "petiţie", se înţelege orice pretenţie a unui terţ prejudiciat (la care într-adevăr se referă art. 7 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 18/2017) împotriva unei societăţi de asigurări, context în care această normă s-ar aplica în prezenta cauză, faptul că, în cuprinsul acesteia se menţionează că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor SAL-FIN, iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul", instanţa de fond a reţinut că arbitrajul poate fi aplicat în cazul persoanelor juridice, însă nu este obligatoriu ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâta din acţiunea arbitrală să fie de acord cu soluţionarea acţiunii pe calea arbitrajului.

Totodată, instanţa de fond a constatat că art. 7 alin. (3) teza finală din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate, inclusiv unei instanţe arbitrale, doar dacă pârâta din acţiunea arbitrală este de acord cu o astfel de soluţionare, dat fiind faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să oblige pârâta să se supună unei astfel de proceduri.

Potrivit recurentei, instanţa de fond a dat o altă interpretare faţă de cea avută în vedere de Parlamentul European şi de Consiliul Europei în momentul în care s-a emis Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare, prin care legiuitorul european a urmărit eliminarea diferenţelor semnificative dintre legislaţiile statelor membre privind normele care se aplică întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare pentru a facilita iniţierea şi desfăşurarea activităţilor de asigurare şi de reasigurare şi a susţinut instituirea un cadru juridic pentru a permite întreprinderilor de asigurare şi reasigurare să îşi desfăşoare activitatea de asigurare pe piaţa internă facilitând, astfel, întreprinderilor de asigurare şi reasigurare cu sediul central în Uniunea Europeană acoperirea riscurilor şi obligaţiilor situate în interiorul Uniunii (punctul (2) din Preambul).

În acest sens, a avut în vedere să asigure existenţa unor prevederi care să fie transpuse la nivel naţional şi care să permită atingerea scopului Directivei, între acestea numărându-se şi cele cu privire la soluţionarea conflictelor între persoanele asigurate şi întreprinderile de asigurare şi reasigurare, care trebuie să se rezolve în opinia legiuitorului european, în modul cel mai echitabil şi mai rapid posibil.

De aceea, a considerat oportun ca statele membre să stabilească în legislaţia naţională o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanţii comparabile (art. 83 din Preambul), în acest sens, recurenta reproducând conţinutul art. 203 din Directiva 2009/138.

Recurenta precizează că România a transpus în legislaţia internă dispoziţiile Directivei 2009/138 prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 18/2017, act normativ cu caracter special, ale cărui dispoziţii au caracter de lege şi care au prioritate faţă de normele generale, respectiv faţă de dispoziţiile art. 548 C. proc. civ.

Ca atare, apreciază că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au prevăzut ca oricare dintre părţi să se poată adresa pentru soluţionarea diferendului dintre acestea, unei instanţe de soluţionare alternativă a litigiului, alegând în funcţie de situaţie, fie procedura SAL-FIN, fie arbitrajul în funcţie de speţă, lăsând la latitudinea reclamantului această posibilitate, fără a fi necesar vreun acord de la pârât în această alegere.

Recurenta face o scurtă expunere cu privire la incidenţa dispoziţiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra evoluţiei arbitrajului în România şi arată că, potrivit art. 541 din C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat, prin urmare legiuitorul nu obligă la soluţionarea conflictelor între persoane fizice sau juridice prin intermediul instanţelor judecătoreşti, ci recunoaşte dreptul acestora de a apela la metode alternative de soluţionare a litigiilor.

Totodată, susţine că există domenii de activitate unde se poate considera că se aplică o excepţie de la regulă, inclusiv de la natura voluntară a arbitrajului, în mod special în domeniul asigurărilor.

Practic, astfel cum susţine recurenta, prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, care are caracter de lege, s-a produs o derogare de la regula convenţiei arbitrale în domeniul asigurărilor.

Recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 4-7 ale Normei nr. 18/2017, în raport de care concluzionează că există posibilitatea să se recurgă la această instituţie, chiar în lipsa unei convenţii arbitrale.

Mai arată recurenta că art. 2 pct. 2 din Norma A.S.F. nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, defineşte "petiţia", ca fiind "cererea, reclamaţia, sesizarea, formulată în scris ori prin poştă electronică, prin intermediul căreia un petent îşi exprimă nemulţumirea cu privire la activitatea societăţilor şi brokerilor".

Astfel, având în vedere că legiuitorul a pus un semn al egalităţii formei juridice între cererea de sesizare a instanţei statale, cât şi cea a instanţei alternative, raportându-se şi la dispoziţiile nr. Legii 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., se poate deduce că scopul Normei nr. 18/2017 a fost acela de degrevare a instanţelor de judecată.

Mai mult, art. 115 din C. proc. civ., stabileşte că, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia în care se află: domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs riscul asigurat.

Chiar norma de drept generală, C. proc. civ., în art. 115 alin. (2) specifică, sub sancţiunea nulităţii, că "Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire" (cum ar fi o eventuală clauză compromisorie).

Ceea ce înseamnă, potrivit recurentei, că cel care solicită despăgubirile ca urmare a unui prejudiciu născut din asigurarea civilă obligatorie sau facultativă, poate învesti oricare dintre cele două instanţe, sub condiţia să nu încalce dispoziţiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la competenţa teritorială.

În atare situaţie, recurenta consideră că soluţia pronunţată în acţiunea în anulare este greşită.

Chiar legea ordinară, cum este Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în art. 23 pct. 5 şi 6, stabileşte modalitatea de plată a despăgubirilor, atunci "când părţile nu se înţeleg".

În opinia recurentei, trebuie avut în vedere şi faptul că tribunalul arbitral este recunoscut chiar prin dreptul comun - C. proc. civ.

Potrivit recurentei, din cuprinsul Normei A.S.F. nr. 18/2017 rezultă că, prin excepţie de la regula privind existenţa unei convenţii arbitrale, litigiile din domeniul asigurărilor pot fi soluţionate şi pe calea arbitrajului, în cazul în care consumatorul persoană juridică optează pentru aceasta modalitate, fără a se face diferenţa între tipurile de contract de asigurare, fiind aplicabile implicit contractelor facultative de asigurare, ale căror condiţii şi clauze sunt stabilite de părţi.

În opinia recurentei, Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la regula conform căreia contractul are putere lege între părţi, în situaţia de faţă fiind incidente dispoziţiile art. 1.270 pct. 2 C. civ.

Sub un ultim aspect, potrivit susţinerilor recurentei, contractul RCA este un contract de asigurare care reprezintă o excepţie de la regulă, clauzele şi condiţiile încheierii acestuia fiind stabilite exclusiv de lege.

Prevederile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017 dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, fără însă a reglementa şi clauzele privind modul de soluţionare a eventualelor litigii.

Prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispoziţiile actelor normative sus-menţionate, cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoana fizică/persoană juridică).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei la 1 februarie 2024, iar aceasta nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, analizând cu prioritate chestiunea timbrajului, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 26 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 32 şi art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, reţine următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Totodată, dispoziţiile art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(1) Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ.

(2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Totodată, conform art. 26 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, "(3) Acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale se taxează cu 100 RON pentru fiecare motiv invocat. Recursul împotriva hotărârii pronunţate în acţiunea în anulare se timbrează potrivit art. 24, care se aplică în mod corespunzător".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În cauză, a fost stabilită în sarcina recurentei obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, conform art. 26 alin. (3), coroborat cu art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, recurentei-reclamante i s-a pus în vedere prin adresa comunicată la 2 februarie 2024, potrivit dovezii existente la fila x, să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru de 200 RON.

Recurenta nu a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru datorată în cauză.

Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare ce îi revenea până la acest termen de judecată şi că nu operează scutirea legală de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi prevederilor art. 494, coroborat cu art. 197 C. proc. civ. şi să dispună anularea recursului, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 97 din 7 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 aprilie 2024.